L. A. Casso și opera sa istorică

Despre viața și munca unui profesor universitar și ministru țarist precum a fost Lev Aristidovici Casso (1865-1914) s-au scris destul de multe articole și eseuri¹. El a visat să-și dedice întreaga viață științei juridice, dar soarta i-a hărăzit să devină cel de al 23-lea ministru al Educației Publice a Rusiei, într-una dintre cele mai dificile perioade ale istoriei Imperiului, practic la apusul acestuia. El a fost purtătorul celor mai progresiste idei din știința juridică, dar în același timp a devenit simbolul unui politician reacționar. Casso rămâne una dintre cele mai controversate figuri care a condus vreodată Ministerul Educației Publice al Imperiului Rus. În acea scurtă perioadă de conducere a ministerului, s-au produs tulburări studențești (1910-1911), demarase „distrugerea” Universității din Moscova, se agrava confruntarea dintre breasla profesorilor și guvern, revenise practica de trimitere a absolvenților pentru a-și continua studiile în străinătate etc.

Leon Aristid Casso (Léon Victor Constantin Casso) s-a născut pe 8 iunie 1865, în Ciutulești, județul Soroca, deși în lucrările străine se indică drept loc de naștere Parisul. De notat că la 1 noiembrie 1894 o găsim pe o oarecare „doamna Casso din Chișinău (Rusia)” ca fiind trecută în lista membrilor donatori ai Asociației pentru încurajarea studiilor grecești din Franța (Des Études Grecques) începând din 1875, regăsită și în anul 1915². Tânărul Leon și-a urmat toate treptele de studii în Occident, începând cu cele secundare de la Liceul „Condorcet”, unul dintre cele mai vechi și mai prestigioase licee din Paris.

În 1889 și-a susținut teza „Responsabilitatea moștenitorului prin testament în dreptul roman și modern” pentru diploma de doctor utriusque juris (doctor în drept civil). Ulterior, deja în Rusia, în mai 1898, Casso și-a susținut o a doua disertație de doctorat pe tema „Conceptul de gaj în dreptul modern” la Universitatea din Kiev. Disertația a fost dedicată studiului naturii juridice a gajului și istoriei dezvoltării sale în dreptul roman, dreptul Rusiei, Franței și Germaniei – lucrarea păstrând o anumită semnificație științifică până în prezent. A condus în calitate de director, între anii 1908-1910, Liceul Imperial în memoria Țareviciului Nicolai (neoficial: liceul Katkov) din Moscova – o instituție de învățământ superior privată, cu regim închis pentru copiii din familiile nobile, ce activase din 1868 până în 1917.

Din 25 septembrie (8 octombrie) 1910 a stat în fruntea Ministerului Educației Publice, iar din 2 (15) februarie 1911 a fost ministru în Cabinetele lui P. A. Stolîpin, V. N. Kokovțov și I. L. Goremîkin. Casso făcea parte din miniștrii conservatori, a așa-zisei aripi drepte a guvernului³. A ocupat funcția de ministru până la moartea sa, pe 26 noiembrie (9 decembrie) 1914⁴. P. A. Stolîpin îi oferă următoarea caracterizare, în contextul desemnării sale în fotoliul ministerial: „Nu îl cunosc și nu l-am văzut niciodată, dar cu scopul de a căuta oameni noi, am auzit despre adevărata cultură, educație și noblețe a acestui om”⁵.

Politica educațională

În cercurile științifice și mai ales în cele ale birocrației ruse, Leon Casso – fiu al Basarabiei – era un fel de rara avis al epocii din ajunul primei conflagrații mondiale, un personaj mai puțin tipic trecutului – calmului și măsuratului secol al XIX-lea. Remarcat în calitatea sa de profesor proeminent de drept civil, el a fost deosebit de apreciat în special pentru activitățile sale de ministru al educației publice (1910-1914), iar în această ipostază a stârnit opinii diferite, considerat ceva neobișnuit. Revista ilustrată „Niva” din Petersburg a scris despre numirea sa în felul următor: „Practic pentru prima dată în istoria ministerului, apare în această postare o figură relativ foarte tânără, plină de forță și energie, străină de rutina administrativă ministerială – o persoană proaspătă și nouă în sferele ministeriale. Mai mult, persoana este aproape necunoscută în cele mai înalte cercuri guvernamentale”⁶.

La 25 septembrie 1910, „prin înaltul ordin al Senatului Guvernator”, grație conexiunilor sale largi în cele mai înalte sfere birocratice din Sankt Petersburg, a fost numit șef al Ministerului Educației Publice („управляющим министерством народного просвещения”)⁷, acordându-i-se și titlul de consilier de stat complet (действительный статский советник). Din 1911 este avansat în gradul de consilier secret. În 1911 L. A. Casso a fost întărit ca ministru al educației și a ocupat această funcție până la moarte, deși în ultimele luni, fiind grav bolnav era înlocuit de adjunctul și prietenul său M. A. Taube (19.10.1914 – până în decembrie 1914).

Alexis Nour relatase din Chișinău, la 14 martie 1814: „... până la 1912 anume agrarieni din Basarabia diriguiau aproape toată politica internă a guvernului rus, fiindcă decedatul prim ministru Stolîpin⁸, succesorul său Kokovțev⁹ s-au lăsat cu totul pe voia celor mai influenți deputați basarabeni: Pavel Crupenski, Sinadino, Purișchevici, care au și înaintat ca ministru al instrucțiunii pe Leon Casso, proprietar din județul Soroca, rudă cu Crupenski. Opoziția din Rusia a numit atuncea anii 1910-1911 o eră nouă, epoca basarabeană”¹⁰. Același corespondent consemna, puțin mai târziu, că: „În fruntea instrucțiunii publice din Rusia stă de trei ani d. Leon Aristide Casso, mare proprietar basarabean, greco-român, cumnatul dlui Al. N. Crupenski, dar și vrășmașul acestuia. O asemenea perioadă de reacțiune ca «sub Casso» n-a viețuit-o niciodată școala din Rusia, iar Casso face totul în cea mai deplină armonie cu ideile lui Purișchevici”¹¹.

În ceea ce privește activitatea sa în calitatea de ministru țarist al educației, Lev Aristidovici Casso – jurist instruit la Paris, Heidelberg și Berlin, profesor al universităților din Harkov și Moscova, director al liceului imperial din Moscova în memoria Țareviciului Nikolai, în funcția sa nouă a îndeplinit măsuri pentru stabilirea disciplinei și ordinii în departament. La investirea sa în noul post guvernamental Casso a evitat să rostească vreun discurs de program. Fiind adeptul cuvântărilor laconice, a menționat, totodată, că trăsătura sa de caracter este de a munci fără a afișa acest lucru...¹²

Un susținător ferm al unei politici conservatoare, protecționiste în sfera educației, a intrat rapid în conflict cu personalități publice liberale. Perioada ministerului Casso s-a manifestat prin acțiuni reacționare menite să limiteze concesiunile liberale făcute în timpul revoluției 1905-1907. Acțiunile dure ale ministrului civilist au provocat o ură persistentă din partea societății – în esență, celor de stânga, care se numeau cu mândrie „liberali”¹³.

El s-a opus dur creării organizațiilor și sindicatelor studențești, excluzând cele complet loiale autorităților – ale organizațiilor „academice”, care promovau principial depolitizarea universităților. A refuzat extinderea universităților din Tomsk și Saratov. Iar orașelor Minsk și Vilno (la Vilnius datorită participării studenților și profesorilor la răscoala din 1831, la 1 (13) 1832, universitatea a fost desființată prin rescriptura lui Nicolae I) li s-au respins cererile de deschidere a noilor universități. Instruirea corpului de profesori a fost reorientată de la universitățile locale la universități străine (decretul din ianuarie 1912). Este ironic faptul că acțiunile avocatului Casso în calitate de ministru au încălcat adesea legislația rusă, în special Regulamentul universitar provizoriu din 1905. În 1912, Consiliul Universității din Sankt Petersburg a depus un dosar în Senat împotriva acțiunilor lui L. A. Casso și, deși Senatul l-a sprijinit pe ministru, aceasta a fost probabil prima dată în istoria Rusiei când o instituție subordonată a contestat decizia șefului departamentului în instanță.

Sub conducerea lui, s-a desfășurat un program de reformare a învățământului secundar, care, în general, s-a redus la consolidarea controlului statului asupra instituțiilor de învățământ. Principalele activități ale acestui program au fost următoarele:

-  au fost publicate programe detaliate pentru instituțiile de învățământ secundar. Mulți contemporani au crezut că acest lucru a limitat serios inițiativa creativă a profesorilor;

-  au fost introduse, separat, unele restricții în predarea disciplinelor de științe sociale. De exemplu, în predarea istoriei s-a prescris „să se accentueze în special asupra rolului și importanței personalităților remarcabile, fără a se abate la ipoteze și teorii istorice sau generalizări șubrede și nejustificate științific, de exemplu, în domeniul socio-economic”;

-  au fost publicate „Regulile privind supravegherea extrașcolară a elevilor de gimnaziu”, în care elevilor li se interzicea să se afle pe stradă după ora 22 vara și după 20 iarna, cerându-se să poarte uniforme stabilite oficial și în afara școlii;

-  a fost stabilit un cvorum ridicat, de 2/3 din toți părinții pentru ședințele ce urmau să aleagă comitetele de părinți, ceea ce a condus la încetarea activității multor dintre aceste organe.

Astfel, s-a limitat autonomia universitară și s-a introdus activ practica numirii profesorilor în funcții, spre deosebire de cutuma obișnuită a alegerii lor în universități, cu confirmarea ulterioară de către ministru. Cel mai faimos scandal a fost denumit chiar „cazul Casso”, cel de la Universitatea din Moscova – legat de demiterea în 1911 a unui grup mare de profesori universitari cu viziuni liberale ca urmare a politicii ministrului educației publice. Conflictul din 1911 dintre guvern și profesorii liberali de la Universitatea din Moscova a fost rezolvat numai după ce guvernul a fost învins în lupta împotriva unui front larg al forțelor sociale ale Rusiei. Reîntoarcerea la Universitatea din Moscova a participanților „protestului universitar” a avut loc abia după Revoluția din februarie 1917¹⁴.

Toate aceste acțiuni nepopulare au stârnit o nemulțumire publică, provocând critici severe și în Duma a IV-a de Stat¹⁵. La 4 iunie 1913, un membru al fracțiunii bolșevice al Dumei de Stat, A. Badaev, a ținut un discurs în care activitățile ministerului condus de Casso au fost caracterizate în termeni duri (proiectul acestui discurs a fost scris de V. I. Lenin, care în lucrările sale îl etichetează de mai multe ori pe Casso, criticând politica ministerului educației Rusiei: „Clasa muncitoare a reușit să demonstreze acest lucru în 1905 și va putea dovedi încă o dată și va dovedi mult mai convingător, mult mai impresionant, mult mai serios abilitatea sa pentru o luptă revoluționară pentru libertatea reală și pentru educația publică reală, non-cassistă și non-nobiliară!” ¹⁶.

În asemenea condiții dificile, din punct de vedere social-politic, L. A. Casso a încercat să-și promoveze idealul unei universități ce ar trebuit să fie „o împărăție” a științei, și nu a ideologiei, susținându-i autoguvernarea mai degrabă decât autonomia¹⁷. De fapt, evenimente care ulterior s-au asociat nemijlocit cu numele lui Casso, contemporanii le-au perceput în mod diferit. Figura ministrului, fiind lipsită de libertatea manevrării, pentru o lungă perioadă de timp a fost privită de publicul liberal ca parte a mecanismului represiv al lui P. A. Stolîpin¹⁸. I s-au imputat și reproșat nu doar naționalitatea sa, ci și studiile în Germania, și chiar faptul că a fost apolitic în timp ce preda la universitățile rusești.

Cu timpul el a încetat să mai fie perceput ca un protejat cu voință slabă al primului ministru Stolîpin și aceasta i-a permis să câștige din simpatia partidelor de dreapta. Kokovțov notase că Nicolai II deja „pur și simplu nu se poate despărți de asemenea colaboratori ai săi precum este conservatorul Casso, reprezentantul politicii «guvernării puternice»”¹⁹.

În același timp, proiectele sale, care demonstrau disprețul față de meritele și statutul corporației științifice interne din cadrul imperiului și ale tradițiilor și valorilor corporative ale acestora, au condus la crearea unei imagini foarte specifice a ministrului – a unui moldovean, educat în Germania, de fapt, o persoană străină de știința națională, dar în același timp un stereotip al naționalistului rus²⁰. De notat că la acea vreme, în majoritatea universităților Imperiului Rus predominau profesorii liberali, care se orientau, în fond, partidului Cadet²¹.

Actualmente, istoricii din Rusia au demonstrat că „Sursele de origine personală (în primul rând, memoriile și jurnalele) arată clar cât de conflictual era caracterul lui L. A. Casso pentru societatea rusă din anii 1910. Acțiunile ministrului, îmbrăcate într-o formă juridică și îndreptate împotriva regulilor și conceptelor statornicite în mediul universitar, au fost percepute nu doar ca reacționare, ci ca huliganice și inadecvate. La rândul său, această circumstanță a dat naștere imaginii unui «străin» – al unui țigan rău, avid de putere, care urăște tot ce este rusesc. Acest discurs, destul de xenofob, a fost reprodus și folosit atât de birocrații liberali, cât și de opoziția liberală radicală în retorica luptei politice împotriva ministerului lui Casso, servind drept un important argument psihologic în favoarea adevărului acelor valori (autonomia învățământului superior, necesitatea democratizării acestuia etc.), care erau apărate în disputele cu L. A. Casso de către adversarii săi”²².

De remarcat modestia lui, deoarece ar fi putut lesne să obțină noi favoruri academice sau distincții guvernamentale în timpul mandatului său ministerial (nu a devenit membru al Academiei, iar din decorații a primit: Ordinul Sf. Ana, gradul I, 1913; Medalia „În memoria domniei împăratului Alexandru al III-lea”; Medalia „300 de ani de domnie a dinastiei Romanov”, 1913).

Potrivit mărturiilor contemporanilor, oameni care-l cunoșteau bine pe L. A. Casso, el nu a aspirat niciodată la o carieră de om politic. În calitate de profesor la Universitatea din Moscova, Lev Aristidovici a evitat politica și s-a dedicat în totalitate subiectului său și studiilor practice în seminarul pe care l-a condus. De remarcat că L. A. Casso susținea prelegerile în fața auditoriului cu un talent apreciabil²³.

Jurist și istoric

Preocupat de funcția sa de ministru al educației publice și depunând multă energie activităților de stat, L. A. Casso și-a continuat, totuși, activitatea științifică. Savantul și profesorul a publicat optsprezece lucrări dedicate studiului istoric și dogmatic al dreptului civil rus în comparație cu dreptul roman, german și francez. Ultimele sale lucrări au fost în mare parte de natură istorică, deși cu legături de conexiune cu problemele juridice.

Toate lucrările lui L. A. Casso se încadrează în două grupuri, dintre care primul aparține studiului surselor dreptului civil; aici ar trebui incluse și lucrări cu caracter istoric. Al doilea grup include lucrările ce abordează problemele speciale ale dreptului civil. Dacă s-ar putea ignora secvența cronologică în apariția lucrărilor atribuite unuia sau altui grup, atunci ar fi corect să spunem că aceste două grupuri sunt logic interconectate; deoarece lucrările surselor de drept, reprezentând un interes independent, sunt într-un anumit sens un program pe care L. A. Casso l-a urmat pentru a dezvolta cercetări separate pentru acesta sau pentru a ilustra dezvoltarea unor întrebări speciale²⁴.

Casso este în primul rând un jurist dogmatic, care converge cercetarea dogmatică a dreptului cu cea istorică. Și, în afară de metoda istorico-comparativă, în mod firesc, se acordă mai multă atenție acelui material istoric care este mai aproape de dreptul existent, adică cel actual²⁵. Ca jurist-istoric, L. A. Casso și-a dezvoltat propriul stil bazându-se pe cele mai bune exemple ale literaturii rusești și occidentale din Europa. V. A. Udințev remarcase, încă la 1915, că: „L. A. Casso aparține celor mai buni juriști ruși. Prin predilecțiile sale științifice și metodele de a dezvolta subiectele juridice, el ne întoarce la vremurile trecute de revigorare a interesului pentru dreptul intern. Monografiile sale ne amintesc de disertațiile vechilor juriști care sunt inferiori lui Casso în ceea ce privește materialul, metoda și eleganța construcțiilor, dar fără îndoială asimilate de el ca element de instruire ce i-au servit drept modele în studiul dreptului”²⁶.

Chiar și în prezent lucrările lui L. A. Casso nu numai că nu pot fi trecute neobservate, dar trebuie de recunoscut că prezintă un mare interes pentru imensitatea materialului și modul în care acesta este folosit. Casso avea titlurile științifice de doctor utriusque juris și doctor în drept civil, unul de la o universitate străină și celălalt fiindu-i acordat în Rusia. Întotdeauna și cu toate schimbările din viața sa personală și publică, Casso și-a prețuit gradele academice. Și asta pentru că întotdeauna și oriunde și-a dorit să fie și a fost, în primul rând, om de știință, rămânând savant până la sfârșitul vieții sale²⁷.

El a fost mereu interesat de istoria Basarabiei sale natale, dar anume în acea perioadă, când a ocupat înaltul post ministerial, acest interes s-a concretizat într-o serie de lucrări științifice, legate evident și de marcarea pompoasă a celor 100 de ani de la oblăduirea acestui teritoriu:1812-1912. Totodată, a fost implicat plenar în pregătirea serbării jubileului de 100 de ani de la Războiul pentru apărarea Patriei (1812)²⁸; sărbătoririi a 300 de ani de la domnia Casei Romanovilor (1913)²⁹, când, conform sugestiei ministrului educației publice, s-a decis eliberarea, în 1913, în comemorarea viitoarei sărbători pentru studenți, a medaliilor, certificatelor, diplomelor etc. într-un formular special și cu inscripții deosebite³⁰.

Pentru protecția patrimoniului istoric Casso, în calitatea sa de ministru al educației publice, a adresat, în octombrie 1911, două scrisori Marelui Cneaz Nikolai Mihailovici, președintele Societății istorice ruse – RIO, cu referire la proiectul de lege privind impunerea conducerii și supravegherii asupra activităților tuturor instituțiilor și persoanelor implicate în protecția antichităților, la un comitet format în cadrul Ministerului Afacerilor Interne; cu privire la formarea propusă a Comisiei RIO pentru a discuta măsurile de conservare a materialelor arhivistice locale³¹.

A întreținut corespondență în privința propunerii de a acorda competențe temporare Comisiei formată ca parte a Societății Istorice Ruse pentru a discuta măsurile de conservare a materialelor arhivistice locale pentru perioada anterioară examinării legislative a regulamentului elaborat de Ministerul Afacerilor Interne privind protecția antichităților³².

În „Studiile științifice ale liceului imperial”, la care fusese director, a fost publicată pentru prima dată, în 1912 și 1913, lucrarea Rusia la Dunăre și formarea regiunii basarabene³³, ce avea caracterul unei cercetări istorice distincte, iar în 1914 – studiul Petru Manega. Codificator uitat al dreptului basarabean³⁴. Această lucrare, de mici proporții, despre Petru Manega a fost tradusă în limba română de Șt. Berechet, reputat teolog, jurist şi filolog român, sub titlul de mai sus, editată la București în 1923. L. A. Casso a mai scris o lucrare despre istoria dreptului, ce viza Basarabia – Dreptul bizantin în Basarabia (Moscova, 1907). Aceasta lucrare a fost tradusă, de asemenea, de A. Varzaru și revăzută de P. Davidescu (Chișinău, 1932)³⁵.

Astfel, se observă că, din preocupările sale academice istoria ocupa un loc aparte, chiar dacă nu au însumat atât de numeroase studii față de cele publicate în domeniul dreptului, iar o serie de lucrări ale talentatului profesor au fost dedicate nemijlocit istoriei și dreptului ținutului Basarabiei. Aceste preocupări nu au fost abandonate de Casso nici după ce a preluat postul ministerial. Principala lucrare în acest domeniu a fost, desigur, Rusia pe Dunăre și formarea regiunii Basarabiei (1912-1913)³⁶, tradusă ulterior în română de Șt. Berechet. Semnificativ este că această monografie poartă dedicația adresată memoriei învățătorului său – Albert Sorel (1842-1906). Marele istoric francez, unul dintre principalii fondatori ai istoriei diplomatice din Franța, a cercetat Problema Orientală și, în paralel cu această lucrare generală, Sorel a întreprins diverse studii detaliate pe subiecte mai mult sau mai puțin conexe. În La Question d’ Orient au XVIIIe siècle, les origines de la Triple Alliance (1878), el arată cum partajarea Poloniei, pe de o parte, a răsturnat politica tradițională a Franței în Europa de Est și, pe de altă parte, a contribuit la salvarea Franței republicane în 1793. De remarcat, că autorul, chiar din primele rânduri ale cărți sale, atenționează cititorul că: „De când sunt turcii în Europa – a existat o problemă a Orientului și imediat ce Rusia a devenit o putere europeană, ea a pretins că va rezolva această chestiune în beneficiul său”³⁷.

Activitatea lui Casso în calitate de cercetător al sinuoasei Probleme Orientale, probată prin publicarea cunoscutei monografii Rusia la Dunăre... (1913), a fost pozitiv apreciată de mai mulți istorici pe parcursul ultimului secol, cartea rămânând una de referință pentru istoria Războiului ruso-turc din 1806-1812 și perioada nemijlocit următoare a Basarabiei în componența Rusiei țariste.

Cartea fiind tradusă în limba franceză – La Russie au Danube et l’organisation de la Bessarabie (publicată într-o variantă prescurtată, de 72 pagini, în anii ’20) și în limba română (tradusă din rusește cu un studiu introductiv de profesorul universitar Ștefan Gr. Berechet (1885-1946) în 1939, publicată la Iași în 1940)³⁸, a fost recent reeditată, în 2003³⁹. Surprinzător, prezentarea și în traducere a autorului basarabean rezistă în fața noilor izvoare și chiar în fața unor lucrări recente, de strictă specialitate, rămânând extrem de utilă atât pentru istoriografie, cât și pentru publicul larg cititor. Ea nu și-a pierdut din interes grație vastei documentări ce i-a stat la bază, precum și datorită abordării temeinice dintr-o largă perspectivă militară, politică și diplomatică. Cum a și prefațat Apostol Stan, lucrarea lui Leon Casso constituie o cercetare de mare anvergură și profunzime asupra rolului Rusiei la Dunărea de Jos, într-un moment de răscruce pentru națiunea română, când din trupul ei a fost smulsă Basarabia, una din ramurile sale viguroase, supusă decenii în șir unui proces de rusificare, continuat și accentuat sub regimul totalitar comunist⁴⁰.

Lucrarea juristului L. A. Casso, considerat de Gh. Bezviconi drept „un savant ilustru”, „unul dintre cei mai distinși miniștri ai împăratului Nicolae al II-lea”³⁹, nu și-a pierdut din actualitatea sau valoarea documentară, fiind întregită actualmente cu noile surse și monografii publicate la tema Problemei Orientale de la începutul secolului al
XIX-lea. Prin contribuția sa, basarabeanul Casso se menține pe coordonata evenimențială, plină de date și fapte memorabile din perioada anexării teritoriului dintre Prut și Nistru – în 1812. Cartea trebuie totuși abordată critic și lecturată în paralel cu mai noile cercetări ale istoriei Basarabiei. Ar fi chiar binevenită o nouă ediție a acestei importante cărți, într-o eventuală traducere redactată și cu comentarii academice (traducându-se Notele din limba franceză, corectându-se trimiterile și greșelile din text etc.).

Note:

¹ Colesnic Iu., Leon A. Casso, în: Basarabia necunoscută, Chișinău, 1997, p. 36-39; Colesnic Iurie, Acum o sută de ani… [despre savantul, juristul Leon Casso, ministrul învățământului în Rusia Țaristă], în „Timpul”, 2014, 12 decembrie, p. 19. https://www.timpul.md/articol/iurie-colesnic-acum-o-suta-de-ani----67403.html (accesat: 25.09.2020); Bezviconi Gh., Profiluri basarabene, vol. 1, Chișinău, Știința, 2017, p. 295-297; Романов Ю.В., Наука и власть: наследие Л.А. Кассо în „Труды научной конференции студентов и аспирантов «Ломоносов-99». История”, М., 1999, p. 76-80.

² „Revue des Études Grecques”, tome 7, fascicule 27-28, 1894, p. LXVIII; Membres donateurs – „Mme Casso” în „Revue des Études Grecques”, tome 28, fascicule 130, 1915, p. 12; „Revue des Etudes grecques” este o ramură a Asociației pentru încurajarea studiilor grecești din Franța. Această asociație a fost fondată la 7 mai 1867, recunoscută ca utilitate publică la 7 iulie 1869. https://www.revue-des-etudes-grecques.com/un-peu-d-histoire

³ Коковцов В. Н., Из моего прошлого. Воспоминания 1903-1919 гг., Париж, 1933. Том 2, p. 173, 339.

⁴ Vezi necrologul din „Журнал Министерства народного просвещения”, Петроград, 1914. Новая серия. Ч. 54. [№ 12]. Декабрь, p. 1-2.

⁵ П.А. Столыпин – А.Н. Шварцу. 25 декабря 1907 г., în Шварц А.Н., Моя переписка со Столыпиным. Мои воспоминания о государе / ред. С. Соболевский, М., 1994, p.78.

⁶ „Нива. Иллюстрированный журнал литературы, политики и современной жизни”, СПб., 1910, № 44, p. 778.

⁷ Колин А. И., Стыкалин Ал. С., Выходцы из Молдавского княжества и Бессарабии – профессора и студенты московских высших учебных заведений (XVIII - начало XX вв.), în Славяне и Россия: славяне в Москве. Никитинские чтения «Славяне и Россия» к 870-летию со дня основания г. Москвы. Отв. редактор С.И. Данченко, 2018, p. 41.

⁸ Piotr Arkadevici Stolîpin (1862-1911, Kiev) – secretar de stat al Majestății Sale Imperiale (1908), guvernator la Grodno (1902-1903) și Saratov (1903-1906), ministru al afacerilor interne și președinte al Consiliului de miniștri (1906-1911), membru al Consiliului de stat (1907-1911).

⁹ Vladimir Nikolaevici Kokovțov (Kokovțev) (1853-1943, Paris) – om de stat rus, ministru al finanțelor în 1904-1905 și 1906-1914, președinte al Consiliului de Miniștri al Imperiului Rus în 1911-1914.

¹⁰ Nour Al., Scrisori din Basarabia. Basarabia de la 1912 încoace, în „Viața Românească”, Anul IX, Iași, 1914, Martie, Nr. 3, p. 413.

¹¹ Nour Al., Scrisori din Basarabia..., în „Viața Românească”, Anul IX, Iași, 1914, aprilie-mai, Nr. 4-5, p. 191.

¹² „Нива. Иллюстрированный журнал литературы, политики и современной жизни”. СПб., 1910, № 44, p. 779.

¹³ Верещагин А., Лев Аристидович Кассо: цивилист на службе империи, (2016) https://legal.report/lev-aristidovich-kasso-civilist-na-sluzhbe-imperii/ (accesat: 25.09.2020)

¹⁴ Маркин В.Л., «Университетский протест» 1911 г. и реакция российского общества, în „Вестник Московского Ун-та”. Сер. 8. История. 2009. № 5, p. 10-18.

¹⁵ Баринов Д.А., Кризис высшей школы 1911 г. в фокусе историографии, în „Клио”. 2017. № 10, p. 106-117.

¹⁶ В. И. Ленин, Полное Собрание Сочинений. Издание Пятое. Издательство Политической Литературы, Москва, 1973. Том 23, Март - Сентябрь 1913, p. 135, 127-128. http://www.uaio.ru/vil/23.htm

¹⁷ Беседа с министром народного просвещения, în „Новое время”. 2 (15) февраля 1911, № 12534, p. 5–6.

¹⁸ Ростовцев Е.А., Сидорчук И.В., Миф о Л.А. Кассо, în „Вестник Томского государственного университета. История”, 2019, № 57, p. 17.

¹⁹ Коковцов В. Н., Из моего прошлого. Воспоминания 1903-1919 гг., Париж, 1933. Том 2, p. 130.

²⁰ Ростовцев Е.А., Сидорчук И.В., Миф о Л.А. Кассо..., p. 19.

²¹ Ростовцев Е. А., «Борьба за автономию»: корпорация столичного университета и власть в 1905-1914 гг., în „Journal of Modern Russian History and Historiography”, 2009, Vol. 2, p. 80.

²² Ростовцев Е.А., Баринов Д.А., Образ чужого: „Проклятый цыган” (Л.А. Кассо в воспоминаниях современников), în „Клио”, 2018, № 12 (144), p. 33.

²³ Vezi: Кассо Л. А., Понятие о залоге в современном праве / Редкол. В.С. Ем, Е.С. Рогова, М. Статут, 1999. (Сер. „Классика российской цивилистики”), p. 8.

²⁴ Удинцев Вс. А., Лев Аристидович Кассо. Доктор гражданского права, în „Журнал Министерства народного просвещения” (ЖМНП), Петроградъ, 1915, Сентябрь, Часть LIX (59), p. 43.

²⁵ Ibidem, p. 68.

²⁶ Ibidem, p. 70.

²⁷ Ibidem.

²⁸ Российский государственный исторический архив (РГИА), Санкт-Петербург, Ф. 922, Оп. 1 Д. 122.

²⁹ РГИА, Санкт-Петербург: Ф. 1320, Оп. 1, Д. 66.

³⁰ РГИА, Санкт-Петербург: Ф. 1320, Оп. 1, Д. 67.

³¹ РГИА, Санкт-Петербург: Ф. 1642. Оп. 1, Д. 144.

³² РГИА, Санкт-Петербург: Ф. 1642. Оп. 1, Д. 146.

³³ Кассо Л. А., Россия на Дунае и образование Бессарабской области, în „Ученые записки Императорского Лицея в память цесаревича Николая”, М., 1912, Вып. VI, p. 1-76; 1913. Вып. VII, p. 1-88.

³⁴ Кассо Л.А., Петр Манега. Забытый кодификатор Бессарабского права, СПб., 1914, 21 с., cu unele comentarii critice în Note. Lucrarea a fost publicată inițial în revista „Журнал Министерства народного просвещения” (ЖМНП), în anul 1911.

³⁵ Berechet Șt. Gr., Legătura dintre dreptul bizantin și românesc. Vol. I. Partea I. Izvoadele, Vaslui, 1937, p. 211.

³⁶ Л.А. Кассо, Россія на Дунае и образованіе Бессарабской области, Москва, Печ. А.И. Снегиревой, 1913, 230 с.

³⁷ Sorel A., La Question d’Orient au XVIIIe siècle, les origines de la Triple Alliance, Paris, 1878, p. V.

³⁸ Leon Casso, Rusia și basinul dunarean, Editura Alexandru A. Terek, Iași, 1940, 349 p. (210 x 150 mm).

³⁹ Leon Casso, Rusia și bazinul dunărean / Prefață de Apostol Stan; trad. și studiul introductiv Șt. Gr. Berechet, București, Saeculum Vizual, 2003, 240 p.

⁴⁰ Ibidem, p.8.

⁴¹ Bezviconi Gh., Profiluri basarabene, Chișinău, Știința, 2017, vol. 2, p. 197; Vol. 1, p. 296.