Derapajele legislative și „chestiunea limbii”

„Prin limbă, omul își manifestă tocmai identitatea sa istorică,
și, când vorbește altă limbă, își asumă, cel puțin provizoriu,
o altă identitate, identitatea istorică a celui cu care vorbește.”

Eugeniu COȘERIU

Victoria Maiei Sandu la scrutinul prezidențial de la finele anului trecut a bulversat clasa politică de la Chișinău, impulsionând demisia guvernului de emanație socialistă și repoziționarea strategică și tactică a tuturor actorilor aflați la putere. Cu vizibile resentimente contra învingătorilor și a programului lor reformator, politicienii perdanți (în frunte cu ex-președintele Igor Dodon, reinstalat la cârma partidului socialiștilor), după o scurtă acalmie postelectorală, au răbufnit și, în pofida escaladării fără precedent a crizei economice și pandemice, au examinat și aprobat, în regim de urgență, o serie de legi (între care și cea cu privire la statutul limbii ruse), formând obiectul unor detestabile controverse de ordin social și economic. Majoritatea parlamentară (deputații PSRM, ai Partidului „Șor” și traseiștii) a aplicat astfel încă o lovitură Republicii Moldova și condiției acesteia de stat vasal capturat de către cei care „numai banul îl vânează și câștigul fără muncă”, reafirmând concomitent ostilitatea lor față de procesul reintegrării europene a spațiului dintre Prut și Nistru.

Adoptată pe 16 decembrie 2020, în ultimele zile de mandat al ex-președintelui, ambalată (pentru a camufla adevărata intenție a legislatorilor rusofili) într-o formulă ce mimează preocupări și față de alte limbi, Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova a fost catalogată de către experți discriminatorie în raport cu limba română. Acest act legislativ, votat în grabă, noaptea târziu, de către 55 de deputați (aceiași care vor înjgheba ulterior o „coaliție” de cursă lungă în scopul evitării alegerilor parlamentare anticipate și compromiterii prestației noii echipe prezidențiale), fără a fi supus unei expertize elementare și fără aviz guvernamental, absolut necesar în atare situații, a deschis cutia Pandorei, readucând în actualitate polemicile lingvistice de odinioară și rolul celui mai sensibil și mai valoros atribut al statalității Republicii Moldova – limba română. Documentul în cauză, accentuăm pentru cititorul neavizat, prevedea ca „în relațiile cu autoritățile de stat, administrația publică, instituțiile publice, precum și cu întreprinderile și organizațiile situate pe teritoriul Republicii Moldova, limba comunicării verbale și scrise este limba de stat și/sau limba rusă în calitate de limbă de comunicare interetnică, la alegerea cetățeanului”. Conform aceluiași document, organele puterii de stat urmau a fi obligate să traducă în limba rusă, la solicitare, documentele adoptate, să primească cererile în limba rusă și să răspundă în limba în care a fost făcută solicitarea.

Examinată atent, legea privind „ocrotirea limbii ruse” trădează, fără putință de tăgadă, mentalitatea tributară unor vremi revolute și este consecința tardivă a politicilor lingvistice ce statuau (în fostul imperiu) exclusiv pentru limba rusă calitatea de limbă oficială și de mijloc principal de comunicare interetnică. Disputa lingvistică reizbucnită la Chișinău certifică persistența presiunii demografice în spațiul post sovietic și faptul că procesul de deznaționalizare a Basarabiei, declanșat în 1812 (excepție făcând doar 22 de ani de aflare a provinciei în componența României Mari), are toate șansele să continue prin urmașii alogenilor aduși de-a lungul anilor în ținut pentru a „dilua” segmentul românesc. Cu susținerea mancurților autohtoni, se încearcă repunerea în circuit a imperialismului lingvistic (în concepția lui Eugeniu Coșeriu, fenomenul respectiv este caracteristic pentru „cei care vor să impună limba lor majorității cucerite”), iar legiferarea „limbii de comunicare interetnică” nu înseamnă altceva decât instituirea de facto a celei de-a doua limbi de stat, cu priorități concurențiale față de limba română, aflată încă în anevoiosul proces de a-și redobândi virtuțile autentice de limbă oficială și de liant firesc și necesar al întregii societăți.

Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul Republicii Moldova, motiv, de altfel, artificial de gâlceavă interetnică, a fost, firește, contestată de către Curtea Constituțională. Pentru că, într-adevăr, „ridicată la nivel de limbă de comunicare interetnică, limba rusă, limbă a unei minorități etnice, dobândește alături de limba română un statut cvasioficial”, după cum avea să menționeze doamna Domnica Manole, Președintele Curții Constituționale, la briefingul susținut pe 21 ianuarie 2021. (Republicăm acest discurs lămuritor în multe privințe asupra imparțialității acțiunilor Înaltei Curți.) Or, raportată la realitățile lingvistice din Republica Moldova, limba rusă – puternic instrument de deznaționalizare, utilizat adineaori la scară largă în fosta colonie sovietică – are toate șansele de a recidiva în forță, chiar după 30 de ani de Independență, procesul de rusificare a populației băștinașe. Tratamentul preferențial, așa precum remarcă specialiștii în domeniu, e în măsură să prejudicieze aria și calitatea utilizării limbii oficiale, româna, și să pună într-o situație defavorizată/umilitoare minoritățile etnice care vorbesc o altă limbă decât limba rusă.

Obiectivă și argumentată, decizia Curții Constituționale, onorantă pentru o instituție care apără legile și drepturile fundamentale ale unui stat suveran, a focusat și atenția promotorilor „limbii de comunicare interetnică”, a celor care consideră că limba rusă este marginalizată și supusă segregării. Mesajele apărătorilor limbii ruse sunt, evident, de natură politică și chiar geopolitică, antinațională și antistatală. Acest lucru trebuie subliniat, întrucât disputa lingvistică a vizat nu numai prestații locale. Agenda toxică a adepților „comunicării interetnice în limba eliberatorilor” s-a extins, oglindind opiniile celor care nu vor să accepte că fostele colonii sovietice sunt libere să-și recupereze toate drepturile identitare specifice unui stat suveran și independent – drapel, stemă, imn, limbă oficială. A te pronunța asupra unor subiecte de esență identitară este o problemă delicată, echivalentă cu amestecul în treburile interne ale unei țări. Însă, reprezentanți notorii ai unor instituții guvernamentale din Federația Rusă, care n-au pregetat să-și etaleze pe larg părerile, induc insidios în spaţiul public ideea menținerii Republicii Moldova pe orbita „lumii ruse”, rolul decisiv în acest context rezervându-i-se, desigur, limbii ruse ca mijloc lingvistic unificator al spațiului post sovietic.

Lipsite de temei, oarecum amenințătoare, unele declarații cu subiect lingvistic fac parte din arsenalul propagandistic folosit, de regulă, pentru a inocula ideea că limba rusă este asediată și marginalizată în fostele republici sovietice. Constantin Kosaciov, președintele Comisiei pentru afaceri internaționale a Consiliului Federației Ruse, consideră, de exemplu, decizia Curții Constituționale drept „atac asupra limbii ruse”, care „îndepărtează Moldova și mai mult de soluționarea conflictului transnistrean. Este greu de imaginat că locuitorii din stânga Nistrului, care au suferit o tragedie în urmă cu 30 de ani din cauza aceleiași probleme lingvistice, vor dori reintegrarea cu Republica Moldova, autoritățile căreia efectuează o românizare violentă”. („Tragedie”? Provocată de către cine?! Oare nu fostul președinte al sovietului suprem de la Moscova, Lukianov, avertiza dezinvolt că „Dacă veți continua cu independența, vă vom crea două republici?”, altminteri formate ulterior la Tiraspol și Comrat! – n.n.) Același personaj, C. Kosaciov, este preocupat și de faptul că unii politicieni „înțeleg integrarea țării lor (în Uniunea Europeană – n.n.) în mod specific, prin renunțarea la identitatea ancestrală moldovenească, vizând intrarea în componența României”. Ca să vezi: demnitarul rus cunoaște și conștientizează mai bine decât noi care ne este „identitatea ancestrală”! Au nu cumva cea zămislită în laboratoarele rusești și sovietice?

Statutul limbii ruse, opinează Maria Zaharova, reprezentant oficial al MAE al Rusiei, este foarte important „în vederea păstrării unei stabilități sociale și a armoniei interetnice în societatea moldovenească, precum și în contextul reglementării transnistrene”. Nu ar trebui să fie uitate „consecințele șovinismului antirusesc din anii ’80-’90 ai secolului trecut”, amintește, cu subtext, și Ambasada Rusiei la Chișinău. De parcă războiul de pe Nistru nu a fost drama românilor moldoveni, organizată de către cei ce au dat o lecție dură Republicii Moldova, Suverane și Independente, prin forță armată, încercând să anihileze mișcarea de eliberare și renaștere națională, înăbușind în sânge spiritul protestatar al tinerilor ce militau pentru revenirea la rădăcina neamului. Să ne întrebăm și cine oare sprijină în prezent pe toate căile (mai frecvent ilegale!) supraviețuirea Transnistriei?

Trase parcă la indigo, punctele de vedere privind „chestiunea limbii ruse”, aceleași emise la Moscova sau la Chișinău, scot în evidență coordonarea centralizată, principială, cu pronostic exact, anticipând, așa cum se precizează într-o declarație a PSRM, reanimarea „atmosferei de ură interetnică la sfârșitul anilor ’80 – începutul anilor ’90”, fiind invocat (parcă se putea altfel) „conflictul transnistrean”. Și ca faptele să nu întârzie, omul Moscovei și actualul lider al socialiștilor afirmă tranșant: „Vom avea proteste!”. Urmând indicațiile de la centru, în unele localități au și fost organizate proteste (evident, nu de amploarea celor desfășurate în numeroasele orașe din Rusia cu participarea a sute de mii de persoane în apărarea democrației și a dizidentului Alexei Navalnâi), la care cu greu au putut fi adunați câteva zeci de oameni. Așa încât stabilitatea socială și armonia interetnică a fost și, eventual, urmează a fi perturbată, „conform planului”.

La „implementarea” unor asemenea „proiecte” un rol aparte îi revine, indiscutabil, și partidei pro-ruse din actualul parlament, campion la „încropirea” unor legi cu apreciabile derapaje pentru securitatea și integritatea noastră națională. Dar, și acest adevăr este tot mai evident, actualii deputați mai au o singură obligație cu impact benefic pentru societate: să se retragă cât mai curând de pe scena politică.

În forul legislativ suprem e timpul să vină cei care au sentimentul acut al prezentului și al responsabilității în fața viitorului pentru destinul acestei părți de neam, tineri chemați să realizeze cu ambiție și siguranță inexorabilul proces de emancipare națională declanșat la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, în care limba maternă – româna – a fost stindardul ce ne-a unit. Limba română trebuie să ne consolideze acțiunile și mai mult acum, când traversăm vremuri complicate din mai multe puncte de vedere, deoarece pentru un popor limba rămâne a fi pururi condiția libertății sale istorice. Numai având această libertate vom putea recuceri și recupera dreptul la o existență demnă și prosperă.

După prima redută cucerită cu greu toamna trecută, vor veni, cu certitudine, și alte victorii. Să fim atenți la chemarea oamenilor și a timpurilor noi și să le urmăm îndemnul.