De la fenomenologie la responsabilitate. Comentarii cu privire la Lingvistica lentă – un manifest

Manifestul lui Johannes Kabatek [Slow linguistics – a manifesto; nota trad. Cr.M.] stârnește întrebări importante care merită o examinare atentă în continuare. În aceste comentarii, voi oferi câteva observații cu intenția de a completa manifestul și în speranța de a ne adânci înțelegerea câtorva chestiuni pe care el le vizează. Pe parcursul comentariilor, voi lua anumite afirmații din manifest ca punct de plecare și voi dezvolta apoi propriu-mi punct de vedere.

*

„Lingviștii, la fel ca și alți oameni de știință, au nevoie de timp pentru a zămisli idei noi. Au nevoie de spații deschise, de concentrare și de libertate pentru dezvoltarea critică și lipsită de prejudecăți a gândurilor lor.” (§ 2)

Astăzi, întâlnim frecvent formula magică „timp pentru ca ideile noi să se dezvolte” în declarații de viziune, candidaturi pentru proiecte, instrucțiuni pentru comitete și comisii etc. Există un adevăr indiscutabil în această sintagmă într-un sens direct, altminteri știința și-ar pierde o parte din justificarea sa. Totuși, „nou” este un concept relativ și căutarea neîntreruptă a „ideilor noi” în cercetarea lingvistică ar putea să fie, într-o anumită măsură, o parte chiar a problemei urmărite în manifest. Lingvistica a produs multe descoperiri și lămuriri în ultima sută de ani, dar ar trebui oare să ne așteptăm în mod automat ca disciplina să vină cu noi descoperiri de o amplititudine comparabilă și în același ritm în deceniile viitoare? Lingvistica este una dintre acele discipline științifice care, în ciuda dispoziției sale naturale către cercetarea inter- și transdisciplinară, nu investighează în același tip de univers nesfârșit, așa cum îl știm din obiectul de studiu al unor discipline ca fizica, biologia, științele vieții și așa mai departe. Desigur, încă mai sunt destule limbi care nu au fost descrise în mod adecvat, iar mulți lingviști au arătat în mod just că aici se află una dintre cele mai urgente sarcini ale științelor limbajului din viitorul apropiat. Dar aceasta nu se leagă imediat de căutarea „ideilor noi”. În sens invers, apariția pe scară largă a studiilor distribuționale în gramatică, tipologie, lingvistică contrastivă, lingvistică aplicată etc. au condus neîndoielnic la noi descoperiri, în particular datorită creșterii cantității de date lingvistice devenite disponibile și a aplicării noilor metode cantitative. Oricum, conceptele teoretice și principiile de bază ce orientează aceste studii pot fi cu greu catalogate drept noi. Mai mult decât atât, numeroase idei și probleme ivite în trecut în științele limbajului nu au primit atenția pe care o merită. În opinia mea, lingviștii ar trebui, mai degrabă, să încerce să se descurce cu ceea ce s-a spus și scris în lingvistică în trecut, decât să simtă nevoia constantă de a genera „idei noi”. În plus, așa-zisele idei noi se dovedesc adesea a fi, în parte, reiterări a ceea ce a fost deja pretins ori cunoscut, sau cel puțin intuit, în trecut, chiar dacă din perspective diferite (complementare, la modul ideal). În orice caz, abaterea atenției cuiva înspre istoria științelor limbajului cere un mod de gândire deschis, critic, bine informat și constructiv, ce se diferențiază foarte mult de argumentările pseudo-istorice și deformante pe care le putem găsi ocazional în introducerile din lucrările de cercetare (cum ar fi nenumăratele redări inepte ale gândurilor lui Ferdinand de Saussure, de pildă, pe baza lecturilor superficiale ale Cursului său; acesta este doar un exemplu, dar multe altele ar putea fi adăugate).

*

„Propria cunoaștere a limbii nu reprezintă nicidecum un substitut pentru cercetarea științifică a fenomenelor de care ne ocupăm, însă ea servește ca un punct de plecare important.” (§ 3)

Cred că măcar o parte din problema ridicată în secțiunea a 3-a a manifestului provine din faptul că adesea distincția conceptuală (distinctio rationis) este pierdută din vedere undeva între punctul de pornire al cercetării în sens pur euristic și punctul de plecare al cercetării lingvistice într-un sens cu totul diferit, „fenomenologic”, care, discutabil, este, epistemologic vorbind, mai aproape de bază. Este posibil să exprimăm distincția în cauză opunând cuvintele „Anfang” și „Ansatz” din germană. În timp ce limbajul poate fi abordat ca obiect de studiu urmărind orișicare obiectiv ne-ar trece prin minte, există o diferență însemnată între a aborda limbajul la fel ca oricare obiect de studiu și a aborda limbajul pe baza „cunoașterii lingvistice” originare a vorbitorului, de pildă în sensul fenomenologiei husserliene sau al lingvisticii integrale coșeriene. De exemplu, limbajul este susceptibil de a fi studiat din punct de vedere pur cantitativ sau din punct de vedere pur formal, ca și cum limbajul ar fi un obiect fizic sau formal. În aceste cazuri, insist, nu este nevoie de vreo cunoaștere „fenomenologică” pentru a duce la bun sfârșit o cercetare care să îndeplinească standardele cele mai înalte ale investigației cantitative sau formale: abordarea este epuizată virtualmente de metodele desfășurate pentru a atinge obiectivele cercetării. O atare cercetare își ia punctul de plecare faptic („Anfang”) din aplicarea uneia sau a mai multor metode particulare la un obiect de studiu delimitat, de pildă analizele distribuționale de tot felul, analizele frecvenței și așa mai departe. Și invers, dacă limbajul este abordat pe baza cunoașterii anterioare a ceea ce limbajul „este” ca sistem al dualității formă-semnificație, ce se creează și se recreează perpetuu în viețile mentale și sociale ale vorbitorilor, atunci abordarea este de o natură cu totul diferită. O asemenea abordare nu constituie doar un punct de plecare faptic prin alegerea vreunei metode relevante, ci, în plus, constituie o „Ansatz” distinctivă a cercetării. Aceasta este înrădăcinată în cunoașterea limbii nu ca obiect independent, ci ca parte a subiectului vorbitor, care, la rându-i, face parte dintr-o comunitate idiomatică. O astfel de abordare implică faptul că cercetarea care va fi efectuată ne va îmbogăți cunoașterea limbii dincolo de ceea ce este revelat de metode ce se aplică oricărui obiect de studiu științific. Acest al doilea sens al „punctului de plecare” a fost sugerat sub diverse forme în literatura de specialitate prin termeni ca [germ.] „Sprachsinn” (de ex., la Humboldt), fr. „principe” (parțial, de ex., la Saussure), „intuiție” (de ex., la Coșeriu), „empatie” (de ex., la Itkonen) etc., dar, din câte știu, nu a fost niciodată investigat sistematic cu referire la întrebările și metodele cercetării lingvistice.

Să se observe că orice formă de reducționism care capătă influență atunci când punctul de plecare este exclusiv metodologic nu reprezintă în sine un motiv pentru a respinge genul de abordare pur metodologic. De exemplu, favorizarea frecvenței în abordările funcționale, cognitive și psiholingvistice curente privind limbajul poate sfârși prin a fi circulară. Acesta ar fi cazul, în viziunea mea, dacă ar trebui, în cele din urmă, să fie „explicat” un tip de frecvență printr-un alt tip de frecvență, pesemne sub înfățișarea „principiilor general funcționale și cognitive”, a „finalității”, a „selecției adaptive” etc. Însă descoperirile cantitative sunt ele însele descoperiri autentice cu privire la o dimensiune a limbajului măcar, adică latura sa măsurabilă în mod obiectiv. La fel, generalizarea unui model structural ierarhic extrem de simplu, cum este structura X-bar, dimpreună cu mecanismul mișcării din gramatica generativă sprijină concepția potrivit căreia sintaxa este dispozitivul formal dominant pe care se construiește limbajul uman (gramatica), în ciuda reducționismului pe care îl implică o asemenea abordare în privința studierii sensului (semantica și pragmatica) din limbile naturale. Dar aceasta, iarăși, nu reprezintă un motiv pentru a respinge abordarea dacă nu apare vreo pretenție la o anume „Ansatz” a studierii limbajului în accepția mai sus menționată.

Problema reală se ivește atunci când o abordare a limbajului determinată exclusiv de metodă, reducționistă în mod intrinsec, emite o pretenție de absoluitate. În mod ideal, orice abordare care pleacă de la o „Ansatz” încetățenită în cunoașterea anterioară intuitivă a limbajului se ferește de o astfel de pretenție. Fiindcă este conștientă de faptul că fiecare abordare își are dezavantajele sale și că ne lasă cu întrebări nerezolvate despre limbaj, care intră și în sfera de interes a altor discipline și moduri de investigare (incluzând filosofia limbajului, studiile literare, antropologia, istoria, sociologia, psihologia etc.).

*

„În funcție de nivelul de documentare vizând o limbă, precum și de timpul alocat și de efortul investit, putem dobândi un grad de competență în astfel de cazuri, și putem dezvolta intuiții cu privire la așteptările pe care le putem avea sau nu.” (§ 4)

Problema ar putea fi complicată. Este greu de văzut cum ar putea un vorbitor să dezvolte intuiții, dacă nu este capabil să împărtășească din competența sa aflată în curs de dezvoltare altor oameni ce posedă sau dezvoltă o competență similară. Intuirea semnificațiilor dintr-o limbă (la nivel lexical, sintactic, discursiv și dincolo de acestea) nu este o chestiune privată. Singurul nivel la care ai putea ajunge în mod privat ca vorbitor non-nativ este, probabil, un soi de introspecție, dar nu o intuiție, care reprezintă o cunoaștere tacită a limbii, împărtășită în mod necesar între indivizi. Rezultă că cunoașterea implicată este eterogenă și poate fi determinată numai delimitând ceea ce este specific limbii („codat”) de ceea ce este universal (inferat pragmatic), ceea ce este caracteristic sistemului limbii de ceea ce aparține tradițiilor discursive nespecifice limbii (texte), ceea ce este pur lingvistic de ceea ce ține de logica generală a gândirii (interpretată în sens larg). Toate aceste delimitări cer ca perspectiva dialogică (adică aceea a „negocierii” interacțiunii umane pline de conținut) să fie luată în considerație, deoarece aceasta este singura cale viabilă în științele limbajului pentru a determina ceea ce vorbitorii creează pe loc în discurs (care poate fi declanșat de o multitudine de factori interni și/sau externi) ori în acord cu vreo tradiție sau convenție în utilizarea limbii, pe de o parte, și ceea ce limba lor păstrează gata făcut pentru ei, pe de altă parte.

*

„Lingvistica lentă este prudentă, ba chiar neîncrezătoare, în privința studiilor superficiale de tipul «mouse-click» care produc rezultate rapide, dar care nu reflectă în mod necesar o cunoaștere globală a problemelor aflate în discuție.” (§ 5)

Iarăși, cred că aceasta este, într-o anumită măsură, o chestiune ce ține de alegere (cf. supra), adică dacă te angajezi într-o abordare a limbajului dintr-un punct de vedere pur metodologic sau dacă iei într-un sens bine definit, în mod rezonabil, cunoașterea anterioară intuitivă a limbajului ca punct din care să privești ansamblul, de ex., cum s-a descris mai sus. Cred că pentru mulți lingviști „cunoașterea globală” are astăzi conotația nedorită de a fi prea încărcată de teorie, de nu fi condusă suficient de observații empirice, de a nu avea în spate suficiente descoperiri cantitative, de a nu fi validată în mod adecvat prin comparații interlingvistice, de a nu fi întemeiată pe ceea ce se numește de obicei „realitate psihologică” (oricât de vag ar fi ea definită) și așa mai departe. De pildă, un model tipologic de succes cum este teoria Hărții Semantice ocolește problema supărătoare dacă trebuie făcută o distincție între semnificațiile morfemelor (gramaticale) codate în anumite limbi („Bedeutungen”, în terminologia lui Coșeriu) și diversele utilizări ale respectivelor morfeme în discurs („Bezeichnungen”, cf. Coșeriu, Formen und Funktionen, Niemeyer, 1987). Susținătorii modelului Hărții Semantice preferă, în schimb, să vorbească de „funcții”, cuprinzând ambele niveluri ale conținutului fără vreo diferențiere ulterioară. Lămuririle tipologice, dezvăluite astfel, sunt foarte interesante și relevanța hărților este indiscutabilă (în particular, pentru scopuri contrastive și legate de dobândirea limbii, pe măsură ce hărțile înfățișează seturi structurate de „sensuri” ale morfemelor într-un câmp de limbi diferite, dacă sunt supuse comparării). Totuși, contribuția modelului la felul în care înțelegem ceea ce, potrivit lui Humboldt, este trăsătura cardinală a limbilor, și anume „Sprachverschiedenheit” cu referire la cartografierile codate ale formei și semnificației, este limitată, prin definiție. Oricum, câștigul „local” al comparabilității tipologice privind limbile înrudite și neînrudite pe care Harta Semantică o furnizează o face atractivă pentru tipologiști și pentru alți lingviști, tocmai fiindcă obiectivul unei înțelegeri „globale” a relației semnificație-funcție în limbă și în utilizarea limbii este ignorat în favoarea unui obiectiv mai concret și mai măsurabil.

*

„Tensiunea dintre non-nativi (pregătiți lent) și nativi naște întrebări cărora trebuie să li se dea un răspuns și [totodată] ne permite să ne axăm pe probleme nerezolvate aici.” (§ 7)

Acest aspect este evidențiat în mod corect. Interacțiunea dintre vorbitorii nativi și vorbitorii non-nativi este potențial benefică pentru investigația lingvistică. Vorbitorii non-nativi pot dezvolta, prin învățarea celei de-a doua limbi și pregătindu-se ca lingviști, o conștiență cu privire la unele particularități lingvistice care ar putea scăpa atenției vorbitorilor nativi.  Lucrul acesta este recunoscut din ce în ce mai mult de către savanții ce sunt vorbitori nativi.

*

„Este o propunere care, în cele din urmă, va conduce la reducerea cantității, dar, probabil, la creșterea calității.” (§ 10)

Și aici ar putea fi cerută îndeplinirea unor condiții. Numărul publicațiilor din domeniul lingvisticii și, în general, al studiilor dedicate limbajului a crescut exponențial în ultimele decenii. Aceasta ar putea considerată drept un semn al vitalității disciplinei, care în sine reprezintă o observație încurajatoare. În orice caz, o cantitate redusă a publicațiilor ar ridica, de asemenea, unele probleme. După părerea mea, există cel puțin cinci aspecte distincte ale chestiunii.

O primă problemă este menționată în acest paragraf și în cele două paragrafe precedente ale manifestului. Tinerii cercetători sunt forțați tot mai mult să producă publicații într-o etapă timpurie a carierei lor, ceea ce poate fi în dauna obținerii unei rigori analitice suficiente în cazul lor, a unei gândiri profunde (și, în particular, cu privire la pregătirea lor anterioară), a unei maturități teoretice și/sau metodologice, a structurii de ansamblu și a organizării argumentelor și așa mai departe. Ultimele decenii au fost și martorele apariției cercetării repetitive determinate de încrederea exagerată în metode, în detrimentul întrebărilor de cercetare creatoare și/sau bine fundamentate din punct de vedere teoretic. Aici, mentorii în particular ar trebui trași la răspundere.

O a doua problemă este aceea că există un număr din ce în ce mai mare de locuri dubioase pentru tot felul de lucrări de cercetare. În strânsă legătură cu aceasta este și apariția revistelor prădătoare (predatory journals), care constituie o amenințare serioasă nu doar pentru calitatea generală a cercetării lingvistice, ci și pentru integritatea ei științifică, dimpreună cu atitudinea deontologică a savanților și, în definitiv, cu credibilitatea instituțională și financiară a disciplinei respective (cf. Cabell’s, Lista neagră a revistelor prădătoare, https://www2.cabells.com/). Comunitatea lingviștilor trebuie să acorde o atenție sporită tuturor formelor de amenințare care iau naștere din interese pur financiare, ce proliferează în toate direcțiile deghizându-se sub înfățișarea științei. Problema se amplifică prin aceea că multe edituri își vând cărțile și revistele la prețuri prohibitive, în timp ce tocmai lingviștii sunt cei care, de fapt, fac toată munca mai importantă (peer review, formatare etc.). Aceasta nu este o bază bună pentru un model de publicare științifică, un model sănătos din punct de vedere economic și onest din punct de vedere intelectual. Îngrijorări de tipul acestora au dus la inițiative deosebite și importante, precum Language Science Press (http://langsci-press.org).

O a treia problemă este că multe limbi continuă să piardă teren ca limbi ale științei în domeniul umanist. Este legitim și în multe privințe chiar benefic faptul că engleza continuă să se impună ca un fel de lingua franca pentru aproape toate științele moderne, inclusiv pentru lingvistică (cf. Van Parijs, Linguistic Justice, OUP, 2011). Însă este rușinos că atâtea limbi, care până de curând aveau o istorie respectabilă și o tradiție ca limbi de știință, să fie tot mai mult sub presiune și luate în serios tot mai puțin ca limbi de publicare și ca forme relevante de exprimare în cercetarea lingvistică. O atare chestiune este o parte integrantă a justificării de ordin economic a literaturii științifice în termeni cantitativi mai degrabă decât în termeni calitativi: să poți publica în engleză este și atractiv, dar și indispensabil pentru lingviști din multe părți ale lumii, fapt care, la rându-i, impulsionează producția în termeni cantitativi, indiferent de criteriile legate de conținut. În vreme ce extinderea utilizării globale a englezei ca mijloc de comunicare în cercetarea lingvistică este în sine neimputabilă, cred că lingviștii îndeosebi s-ar cuveni, în același timp, să se preocupe de conservarea propriilor limbi materne ca limbi de știință.

O a patra problemă, cel puțin pentru mine, este că dezavantajul sistemului de co-autorat, adoptat la nivel universal, a atins între timp cote alarmante. Autori cu vechime, de cele mai multe ori coordonatori și cercetători principali ai unor mari proiecte de cercetare, sunt din ce în ce mai mult trecuți co-autori pe lucrări publicate la care nu au contribuit sau abia dacă au contribuit cu ceva, dar care sunt realizate sub pretinsa lor responsabilitate. Acest mod al unora de a-și spori listele de lucrări publicate a dus la o frenezie de a produce cât mai multe publicații, neîndoielnic, în parte, și din perpetua străduință de a-și depăși colegii în termenii cantitativi ai producției publicistice. În mod clar, această chestiune nu-i privește nicidecum pe tinerii savanți, ci totalmente pe savanții consacrați, care au puterea și statutul care le permit să schimbe lucrurile în mai bine, dacă și-ar dori-o.

În sfârșit, o a cincea problemă, strâns legată de cea precedentă, este observația că descoperirile din cercetare ajung să fie mult prea des reciclate de aceiași autori. Astăzi, nu este neobișnuit să dăm peste trei sau patru lucrări publicate scrise de unul și același autor sau de o echipă de co-autori exact pe aceeași temă și cu un conținut care este virtualmente identic în cazul a trei sferturi din lucrările de cercetare. Acest lucru este frapant mai ales în studiile literare, în lingvistică, filosofie, istoria artei și multe alte discipline umaniste, dar ar putea la fel de bine să fie o problemă generală în toate științele. Deoarece este dificil să se pună capăt acestei practici într-o manieră care să plece dinspre vârf către bază, este nevoie să fie găsite căi prin care să se apeleze, de jos în sus, la simțul responsabilității morale al oamenilor de știință, îndemnându-i să lase calitatea să prevaleze asupra cantității și în privința acestui aspect al muncii lor.