Jurnal în cheie eminesciană

Marile valori ale literaturii noastre impun, de la o vreme, un complex de eforturi întru editarea ineditelor unor scriitori cu o deosebită autoritate. Nicolae Esinencu face parte din această pleiadă, scriitor cu un timbru binecunoscut prin rostirea de neuitat a cărților sale.

Suntem convinși că vocea acestui inconfundabil poet, prozator și dramaturg va fi recunoscută și din cuprinsul volumelor rămase needitate, inclusiv a prezentului volum Jurnalul unui scriitor, cum l-a întitulat chiar însuși Nicolae Esinencu, volume asupra cărora lucrez în prezent spre a da tiparului cărți pe care aș îndrăzni să le numesc un spațiu al încrederii, adecvat textelor inedite esinencuene ce inspiră crezământ.

Vocea care le rostește garantează ea însăși autenticitate, mai mult încă: adevărul literar-artistic, un adevăr spus cu fascinantă seninătate, cu tulburătoare liniște cucerită cu prețul altor neliniști; întrunește un preț desigur, incalculabil, a cărui acoperire o reprezintă Opera literară integrală, de o viață, a lui Nicolae Esinencu.

Prima parte a acestui volum, Jurnalul lui Nicolae Esinencu în cheie eminesciană, relevă dominanta reflexivă a studentului Nicolae Esinencu la  Cursurile Școlii Superioare de Literatură de pe lângă Institutul „Maxim Gorki” din Moscova, pe care le absolvește în 1973. Au fost însumate toate fragmentele manuscriptice inedite care descoperă intenția de concepere a unui studiu monografic Eminescu de către cursant, dar și tendința de autodeterminare și autoafirmare permanentă în raport cu modelul cultural eminescian al scriitorului Nicolae Esinencu.

Partea a două, Jurnalul unor „zile zăpăcite”, reprezintă forma originală individuală diaristică de a așterne gândurile ascunse și constituie expresia adecvată a unei gândiri, care privește spontaneitatea ca izvor de originalitate și adevăr. Jurnalul reprezintă, pe lângă efortul de sinceritate, mai ales saltul evolutiv din raționalitate, din livresc, ieșire de sub gravitația prejudecăților, drumul invers aceluia parcurs de „om” în aspirația lui de a-și crea un instrument de viață pragmatică, și de planări exorbitante în zona eterică a imponderabilității.

Vitalie Răileanu

* * *

Am scris o monografie „Eminescu” și am rupt-o…
Am făcut bine, am făcut rău? Nu știu. Am înțeles un singur lucru
în rezultat: fiecare scriitor moldovean trebuie să scrie
o monografie „Eminescu”, fiind sau nefiind publicată.
Asta ar fi o mare temelie de ajutor național!

Știe oare mama că Eminescu e fiul ei?

Știe oare tata că Eminescu e fiul lui?

Știu oare frații lui că Eminescu e fratele nostru mai mare?

*

I l-am arătat mamei pe Eminescu. Mama se uită la portretul lui cu drag, cu duioșie… cum vede că nu întind mâna să-i iau portretul, îl pune în poală. Cu dragoste îl pândește ca pe un copil.

*

Nu știu din câte se fac și se va face vor fi nemuritoare, însă un singur lucru mi-i clar – Eminescu va fi veșnic. Prin urmare avem nevoie de un mare monument al neamului la care am veni ziua și noaptea, la bine și la rău, și am pleca fruntea în fața lui, ca în fața unui Dumnezeu.

*

Mă gândesc: Eminescu se putea naște numai pe Pământ.

Mă gândesc: Eminescu se putea naște numai printre stele!

*

Mai e nevoie de un monument pe pământul acesta: Eminescu – de la pământ până la cer!

*

– Eminescu nu era bătrân, zice feciorul meu.

– Nu.

– Dar de ce a murit?!

– ?!

– Fiindcă a obosit?!

*

Practic, suntem o extensie eminesciană.

*

Grămăjoară în jurul lui Eminescu mai putem exista un timp.

Ori: În jurul lui Eminescu mai putem exista câteva milioane de ani!

*

Eminescu a mers hăt înaintea gloatei, de atâta și ne-a rămas luceafăr spre care să ajungi ne trebuie ani lumină.

*

Pe cele câteva piscuri ale omenirii – Shakespeare, Cervantes, Goethe, Pușkin – fâlfâie și drapelul culturii noastre: Eminescu!

Consecințele unui mare scriitor sunt de nemăsurat... Mare scriitor, este un mare învățător. El cultivă în oameni eroismul, spiritul... Și face aceasta ani de ani, veacuri, educând generații după generații, câtă dragoste de patrie a turnat Pușkin în acele generații care au tot venit după dispariția marelui poet, și câte generații vor sorbi aceeași dragoste din același Pușkin!

Dar parcă „Luceafărul” lui Eminescu a încălzit numai pe unul?!

Nimic nu se contopește mai ușor și mai dur decât omul și arta. Și nimic nu abordează existența umană mai fericit decât aceeași artă. Mai fericit omul n-a fost încă făcut cum l-a făcut până în prezent arta, altă știință deocamdată lumea nu are și în aceasta e măreția artei. Două rânduri din Eminescu a întreținut para focului, și întrețin în cuptorul vieții ani și ani. De altfel, versurile nu sunt printre cele mai fericite ale autorului, zice-aș ba, niște simple versuri de album:

„Pe lângă plopii fără soț,

Adesea am trecut.

M-au cunoscut vecinii toți,

Tu nu mai cunoscut.”

*

Mai avem nevoie de o proză la rang de Eminescu.

Mai avem nevoie de o dramaturgie la rang de Eminescu.

Mai avem nevoie de o cultură republicană la nivel de Eminescu.

*

Poet Național înseamnă să trăiești și să mori odată cu poporul tău. Eminescu va exista atâta cât va exista poporul nostru, cât vom exista noi!

*

Niciun poet de-al nostru încă de la Eminescu încoace n-a cântat cu gura pe deplin deschisă!

*

Când zici Anglia – ți-amintești de Shakespeare.

Când zici Spania – ți-amintești de Cervantes.

Când zici Rusia – deodată îți amintești de Pușkin.

Mă uit la aceste dealuri care se cheamă Moldova.

Mă uit la aceste nesfârșite vii și livezi, care se cheamă Moldova.

Mă uit la acest colț de rai, care se cheamă Moldova...

Și mă înădușesc de fericire... și nu cred că sunt pentru noi băștinașii acestui pământ, și oameni care simt alte sentimente la privirea peste aceste dealuri, decât sentimentul de mândrie națională...

Oh, dar cât de mare mi-i durerea când se întâmplă să umblu prin lumea mare și să aud atât doar despre Moldova, atunci când se întâmplă să fiu întrebat de pe unde sunt.

− De unde sunteți? sunt întrebat de interlocutor.

− Din Moldova, îi răspund.

− O, scoate dumnealui un „O” mai mare decât gura. Ce vinuri! Ce fructe!

Avem încă foarte multe de făcut pentru Eminescu!

Și suntem foarte îndatorați față de acest pământ!

Are încă foarte mult de tras la carul culturii noastre!

Ca să ne putem și noi mândri cu altceva!

*

Cunosc unul din scriitorii noștri care mereu caută să mă țină la distanță tot de atâtea ori de câte ori amintesc de Eminescu.

Fraza lui sună scurt: „Să mă lași cu Eminescu tău învechit!”

Și de câte ori sunt pus în fața acestei fraze, tot de atâtea ori mă prind întrebându-mă: „Dar ce s-a înnoit în literatura noastră de la Eminescu încoace?!”

*

Pe unde calcă suflul Eminescu, se coc holdele.

Pe unde privește suflul Eminescu, se luminează cerul.

Pe unde fâlfâie pletele Eminescu, se potolesc apele.

*

Să cântăm ca Eminescu!

*

Și mai trist: cuvintele descoperă frumosul, dar cuvântul și ucide frumosul!

*

La Eminescu, frumos însemna subțire, fin.

La contemporanii noștri, noțiunea de frumos s-a tradus în gras, solid!

*

Prezentăm interes atâta timp, cât avem un Creangă, un Eminescu.

*

Eminescu – fântână universală.

*

Teii... ar fi trebuit numiți Eminescu...  Zburător – copacul Eminescu.

*

Am văzut prima fotografie a lui Eminescu. Chipul lui Eminescu are îmbătrânire frumoasă, de vechimea poporului nostru.

*

Pedagogul. Trebuie să fie oleacă Eminescu, dacă e pedagog. Învățătorul meu...

*

Dacă în folclorul nostru se pomenește pe undeva de Eminescu? Da! Făt-Frumos!

*

De ce n-ar fi în școlile lumii în rând cu alte obiecte – fizica, chimia – introduse obiectul Shakespeare, Goethe, Cervantes, Pușkin... Iar noi, moldovenii, am fi studiat obiectul Eminescu.

*

N-am să cred pe nimeni niciodată că țăranul e lipsit de cultură. Țăranul are poate cea mai mare cultură, acumulată din cele mai străfunduri veacuri. O cultură neexplicată, dar mare cultură, care la un moment dat explodează printr-o erupție, cum a fost erupția Eminescu: fiu a doi țărani.

*

Dialogul dintre domnul Moldovei Sturza Vodă și Gheorghe Eminovici în ziua când Gheorghe Eminovici se prezintă lui Vodă cu ocazia ridicării sale din țăran în boier cu moșii:

„–Ei, ce-i? l-a întâmpinat acesta, văzându-l.

−Să trăiți, măria-ta, am venit să mulțumesc pentru boierie!

−Prin ce crâșme te-i tăvăli de-acu înainte?”

E de observat, vodă, care își știe foarte bine boierimea, boierimea și obiceiurile ei, vodă îl întâlnea și pe acest țăran, devenit boier, cu o părere preconcepută: adică prin ce crâșme se tăvăleau boierii lui prin acelea avea din clipa aceea să se tăvălească și Gheorghe Eminovici.

Dar nu s-a întâmplat așa. Gheorghe Eminovici, țăran, cum ziceam din țărani, ridicarea în boierie, n-a fost nimic mai mult, decât înfigerea și mai adânc în pământ, în țărână, în muncă. A fost un tată, care a fost foarte conștient de viitorul familiei sale, râvnind mereu spre ași scoate spre lumina cărții o bună parte din marea familie a sa.

*

Iată ce-i dădeau Ralucăi, viitoarei mame a lui Eminescu, părinții la măritatul ei:

„Una icoană Maica Domnului, ferecată în argint. – Una candelă, tij de argint. – Patru inele cu diamant. – Una perechi de cercei de mărgean. – Una perechi de cercei cu coletul lor. – Una alesidă de aur. – 1 lingură mare. – 12 linguri. – 12 cuțite. – 12 furculițe. – 12 lingurițe. – Un paneraș lucrat în ajur. – Una lada mare. – Șase tinjiri de aramă. – Două tablale de libția. – Șase sfeșnice. – Un lighean. – Un ibric de alamă. – Un salon de atlas. – 7 rochii de mătase. – 1 rochie de alibet. – 8 straie de cit. – 2 măsuțe de cărți. – 3 tacâmuri de masă. – Pânză de fabrică. – 4 tacâmuri. – Pânză de casă. – 24 bucăți cămăși și fuste. – 4 bucăți scorțuri. – 2 scrinuri. – 2 saltele. – 2 oghealuri. – 3 rânduri prostiri. 8 perini cu trei rânduri de fețe. – 7 șaluri și unul turcesc. – 2 mândiri de lână. – 8 prosoape. – 1 gardirop. – 10 perechi scarpe de tot soiul. – 12 perechi colțuni. – Sticlării și farfurii. – Bani în numărătoare înaintea cununiei. #1.500. – Bani în numărătoare în ziua cununiei la 29 iunie 1840, rest #1.500. – Adică în bani #3.000/ galbeni / și zestre în haine și obiecte 576 #.

Lucruri care aveau să se unească cu alte lucruri ale lui Gheorghe Eminovici, viitorul ei soț, și care apoi avea să fie folosite la nașterea și creșterea celor nouă copii printre care și marele Mihai Eminescu!

Darurile și copii au fost bucuriile Ralucăi de o clipă, c-apoi soarta să-i arunce fără milă în față nenorocire după nenorocire:

1. Șerban întâiul copil, se năștea în anul 1841, murea la Berlin de tuberculoză.

2. Nicolae – se năștea în 1843 și în 1884 murea „prin împușcare de sine”.

3. Iorgu – se năștea în 1844 și murea în 1873 și din nou se pare „prin împușcare de sine”.

4. Ruxandra – se năștea în 1845 și murea de copil.

5. Ilie – se năștea în 1846 și murea în anul 1862 de tifos.

6. Maria – se năștea în 1848 și murea prin anul 1855.

7. Aglae – se năștea în 1852 și murea prin anul 1900.

8. Harieta – se năștea în 1854 și murea prin 1889, paralitică.

9. Vasile – murea în anul în care se năștea.

În tot acest mare gol, care s-a format, creștea Mihai, care era al șaptelea copil și care mai apoi trebuia să devină marele Mihai Eminescu!

*

Un semn pe care ar trebui să-l purtăm cu toții încrustat pe veci în memoria noastră: 1850-1889.

Anul nașterii și morții marelui Eminescu.

*

Și încă ceva, care, la fel, n-ar trebui uitat niciodată – Botoșani – locul de naștere al celui ce ne încununează prin trecutul, prezentul și viitorul!

*

De altfel, încă până în prezent nu se poate identifica anul și locul nașterii poetului...

Probabil, cu un poet mare, așa și trebuia să se întâmple. El nu s-a născut la Botoșani sau la Ipotești, unde se bănuiește, ci el s-a născut pe acest pământ. El a fost născut cu efortul întregului nostru pământ, și cu efortul întregului timp de până la apariția marelui poet!

*

Tata lui Eminescu a trăit vârsta de 78 de ani.

„78 de ani viața mea întreagă, atâta am să trăiesc...” declară poetul, care a murit la câți ani?

*

Eminescu, probabil, că s-ar fi încurcat pe Pământul de astăzi – hățiș de drumuri, căi ferate, traseuri aeriene, poluări, poluări, poluări... Fericirea și măreția lui e că a trecut, a pășit peste această perioadă terestrială.

*

Eminescu ne oferă posibilitatea de a ajunge pe celălalt mal al existenței umane.

*

Poezia – a doua viață a omenirii și unica!

*

Eminescu este Adevărul în cea mai pură goliciune, către care de secole tindea omenirea.

*

Am văzut ultima fotografie a lui Eminescu. E veche ca poporul nostru român.

*

Tinerii învățători când se duc la sat să ia în primire școlile, se duc încolo luminați de chipul lui Eminescu.

*

Bătrânii învățători n-au să mai părăsească niciodată școala în care și-au îngropat viața, stau acolo, prin școlile sătești, luminați de chipul lui Eminescu.

*

O dată în an plaiul ne este străfulgerat de o puternică lumină. Cerul se luminează brusc, așa cum se întâmplă pe timp de fulgere. Asta se întâmplă pe la 15 ianuarie de ziua lui Eminescu. Și lumina care cuprinde plaiul nu este decât meteoritul Eminescu.

*

Suntem foarte datori luminii lui Eminescu, încărcați de datori suntem față de lumea Eminescu. Printre multele obligații pe care le avem mai avem una, și anume: să-i facem un monument de la pământ până la cer! Din lumină!

*

N-aș putea să mă laud că în școală am fost un elev care adormea cu Eminescu în mână. Am fost un elev ca majoritatea elevilor la 16-17 ani. Purtam aceleași visuri, umblam pe aceleași cărări, începeam să mă uit la aceeași fată din clasă care era mai chitită și la care începu să gândească întreaga clasă de băieți, și tot așa. Făceam trăsnăi de diferite mărimi, făcând nu o dată să apară în pragul clasei noastre învățătorul. Și totuși din acei ani, printre multe altele, mereu îmi răsare în față un caz, care și atunci ba și azi chiar îmi face necaz. Asta e o poveste cu publicarea primului meu vers prin ziarele de atunci. Nu știu ce impresie a produs acea primă a mea poezie asupra publicului sătesc, dar vai de câte ori mi se întâmpla să fiu poreclit, mi se arunca în față – „Eminescu!” și asta a făcut-o și o făcea cu mare succes prietenul meu cel mai bun. Îmi rânjea în față, fără pic de stânjeneală – Eminescu! zicea și aștepta tot rânjind și privindu-mă direct în ochi. Sfinte, ce rușine am simțit atunci, când am fost numit pentru prima oară în mijlocul colegilor mei și mai apoi, când mi s-a întâmplat să fiu astfel poreclit! Mi se părea că nici nu mai existam în fața lor! Poate ca prin minune mă rețineam să nu fac vreo mare prostie!

Au trecut mulți ani de atunci, altfel aș putea să privesc lucrurile... Dar de câte ori mi se întâmplă să-mi amintesc de acea poreclă, tot de atâtea ori mi se strânge inima de sfială... și tot de atâtea ori mă gândesc: ce bine ar fi ca oamenii, îndeosebi, scriitorii, să aibă mereu acea sfială, înainte de a se face ceva, pe care a avut-o pe atunci un copil!

*

Și acum, întrucât v-am spus mai sus întâmplarea cu prietenul de copilărie, care m-a numit atunci și mai târziu „Eminescu”, râzându-mi fără pic de sfială în față, am să vă spun că m-am întâlnit nu demult din nou cu el. Eu în prezent autor al câtorva cărți, criticat destul de nemilos în câteva rânduri prin presa zilei, așteptam să mă întâlnească prietenul meu de copilărie exact cu aceeași rânjitură neobrăzată de demult. Puteam să-l ocolesc, să nu-l vizitez, să mai amân să se aștearnă timp între noi, ca să-mi mai treacă din cele întâmplate, dar, odată ce am fost prin părțile copilăriei mele, n-am rezistat și am intrat să-i văd rânjitura. Ba chiar avui prin clipele când treceam prin poartă o rară grabă să-l văd cu drag chiar rânjindu-mi în față.

Să fiu al naibii dacă nu am fost întâmpinat cu aceiași rânjitură! Rânjitură, care spunea că nu-s un Eminescu, chiar dacă am ajuns undeva... S-a oprit cu furca în mână în mijlocul ogrăzii – l-am găsit răscolind niște ciocleji din anul trecut – s-a oprit cu furca în mână când m-a văzut și-mi rânji în față exact ca pe timpuri... dar nu despre asta vroiam să vă spun. Vroiam să vă spun de cele întâmplate de mai apoi. Vasăzică ne-am așezat noi pe prispă, eu îl întreb de una, el de alta, dar cum copilul său nu-și găsea nici cum loc prin bătătura casei, tată-său sări cu furca asupra lui:

– Bre, tu de ce nu citești... unde-i cartea?!.

Copilul se bâlbâi și se uită cu spaimă la mine.

– Pune mâna pe carte îți spun! – strigă tata la copil și se-ntoarce de-acum spre mine cu același rânjet de odinioară. Și-mi explică:

– Înțelegi, bre, și aista-i Eminescu!

Nu mi-a fost niciodată mai drag ca în clipa ceea prietenul meu de copilărie. Nu mă mai săturam să mă uit la copilul lui, care de acum se aciuase cu o carte în mână în geam, să mă uit la copilul lui și la rânjetul tatălui!

*

Curente literare sunt multe, și aproape toate curentele au școala lor, care naște discipoli. Marele exemple ale marii literaturi universale ne pot sta la dispoziție la dorința noastră. Pe urma marilor scriitori s-au mișcat alți mari scriitori. Și tot așa. Altceva e cu nețărmuritul talent al geniului, care niciodată nu dă școli și nu se lasă limitat. Geniul nu poate naște genii. E cazul cu Maiakovski. Cine s-a putut ține de Maiakovski?! Sau să ne adâncim în literatură – să luăm cazul marelui copac al poeziei – Whitman! Un Whitman nu poate avea școală, școli, elevi. Whitman e peste tot, ca aerul de care nimeni nu se apucă să-l mai născocească odată...

Dar cazul lui Eminescu?! Putem arăta un al doilea Eminescu?! Ba chiar nici imitatori n-are! Asta înseamnă că Eminescu este poezia totală!

*

„Ne trebuie literatură, dar mai presus literatură națională, istorică. Astăzi popoarele se nevoiesc a se face nemuritoare prin puterea condeiului, prin scrieri literare”. (Coșbuc)

*

Nu este oare Eminescu acel Făt-Frumos pe care îl dorește și-l cântă poporul de peste timpuri?!

*

Pentru un mare zbor, mai bune aripi nu există decât marea poezie eminesciană!

*

Scriind aproape ca Eminescu, scriitor nu poate să existe. Scriind ca Eminescu – cu atât mai mult nu ești!

*

Ni s-a schimbat traiul. Avem pâine pe săturate, pâine albă, poate mai albă decât fețele noastre. Asta-i adevărat: casele noastre sunt mai arătoase ca în alte sate din lume. Am scos stuful de pe casă și-am aranjat șindrilă; am dat jos șindrila și am pus olane; am aruncat olanele și ne-am bătut acoperișul cu țânc¹, tablă… Acum, cum au ajuns americanii pe lună să calce, ne întrebăm dacă aceia n-au dat pe acolo de vreun material de acoperiș extraordinar, să ne facem cu un acoperiș cum nu s-a mai pomenit prin lumea asta mare!

Ba cu atât mai mult, am ajuns să râdem unul de altul, cei din nord de cei din sud și tot așa. Cei din nord strigă că uite casele lor au câte două și mai nu știu eu ce etaje, iar cei din sud… în fine, eu le dau la amândoi dreptate… și cel de la sud și cel de la nord, are dreptate. Și la unul și la celălalt casa este extraordinar de frumoasă, deosebirea fiind un mic detaliu, pe care celor de la nord le scapă – cei de la sud au casele la fel de mari, dar etajele lor sunt în pământ… Au fost mai pătimiți în viața lor și viața le-a dictat să fie mai precauți, vâră casele în pământ și lasă în exterior doar o mătură, din care iese fum. Vine dușmanul, nu vede decât o mătură, trece tancul lui peste mătură, iar tu, după ce trece tancul, îți scoți capul și-i fluturi din căciulă! Îți pui mătura la loc și scoate frate fum mai departe!

Cu cel de nord, să zicem, povestea e de altă natură: casa lui este văzută de la mii de kilometri… dar mă rog, dacă se crede mai curajos, n-avem decât să ne scoatem căciula și în fața lui! Să trăiți, fraților, și tu frate de la nord și tu frate de la sud! Sunt sincer cucerit și mândru de pământenii mei!

Deci mâncăm pâine pe săturate… dar îmi vin și alte gânduri, gândesc eu că pe vremea lui Eminescu nu era atâta pâine. Mult mai neagră era pâinea și casele lumii intrau în pământ de atâta paie putrede tot trântite întru pocinirea² acoperișurilor…Dar ce folos a dat pământul omenirii?! Eminescu, și numai un Eminescu! Ne-a mai dat și un Creangă! Două mari piscuri ale vieții noastre! Două mari piscuri de cultură, iar culmea dezvoltării unei nații, după cum se știe, se determină nu după pâinea mâncată și vinul băut, ci după nivelul de cultură atins! Nimeni nu se interesează câtă pâine s-a mâncat pe vremea lui Pușkin sau pe vremea lui Socrate, și toți urmăresc ce ne-a dat vremea lui Socrate și Pușkin?!

Mă prind adesea cu gândul acesta și atunci iar și iar mă întreb: fraților, oare nu prea mult mâncăm?!

*

Revenind la pâine, toată literatura noastră artistică e făcută aproape din trei elemente: pâine, palme, spirit. Nu-i autor care să nu fie preocupat de aceste trei elemente… ba cu atât mai mult ați zice: nu-i poezie în care să nu figureze, într-un mod sau altul, aceste cuvinte…

Și când te gândești că în toată creația eminesciană nu întâlnești niciodată, nici într-un loc cuvântul pâine!

*

Pâinea să ne fie un combustibil întru zorul spre cele mai depărtate năzuințe omenești, și numai atât!

*

Ce înseamnă pentru mine Eminescu?

Eminescu este acea casă bătrânească; bătrânească, aici în sens de casă părintească, din care mereu pornești la drum și fără de care nicicum, fie ajuns la prima cotitură, fie ajuns la capătul lumii, fără de ea nicicum nu poți trăi.

A rămâne mereu în casa părintească, închis, fericit de lumina sfântă a aureolelor părinților tăi, asta înseamnă că niciodată să nu știi ceea ce se face după pereții casei tale, asta înseamnă niciodată să nu știi ce înseamnă cu adevărat prețul lumii casei tale.

Ne luminăm sufletul cu lumină eminesciană și pornim pe marele drum al vieții, dar nici pentru o clipă scriitorul nu trebuie să uite că lumina de pe fața sa este lumină eminesciană, și o poartă pe față și suflet, dar ca să-și caute, să-și găsească lumina sa proprie, fără de care nimeni nu poate exista, ținând cont că omul există atâta timp, cât are lumina sa proprie.

Eminescu e casa părintească, din care, încărcați de lumină, pornim spre căutarea luminilor noastre.

*

Patria Eminescu.

*

A scrie în limba mamei. Înseamnă a purta semnul venirii tale din constelația Eminescu.

*

Scriitorii, care nimeresc în lumina eminesciană, devin pali.

*

Ne lipsește premiul Eminescu, care ar fi putut fi atribuit de către academia noastră, astfel punând anual degetul pe cartea care cu adevărat constituie o valoare literară.

*

Prea multele mașini și fiare sperie pasărea Eminescu. Desprinsă de pământ, nu mai poate reveni printre noi. Dar am putea trece prin secolul mașinilor doar conduși de-un Eminescu.

*

Mă urc pe primul tău deal, care îmi cade în cale, Moldova. Numai acest plai putea să nască pe Eminescu!

*

Fără cel mai mic efort, primul lucru care se desprinde de la citirea versurilor lui Eminescu este simplitatea expresiei, ceea ce poate fi observată doar la oameni de geniu!

*

Sălciile, care au fost un număr nespus de mare, se întâlneau la tot pasul peste acest meleag și care acum mai tremură ici și acolo, sunt toate singurele, care mai poartă din pletele marelui Eminescu… și din ușoară tristețe a poetului, care îi unduie și saltă versul.

*

Eminescu este poarta care ni se oferă fiecăruia din noi pentru a ieși spre un nou spațiu, rupând spațiul Icar.

*

Cum ne naștem suntem puși cu fața spre cer, spre ziua de mâine, spre viitor! De câte ori citesc „Luceafărul” lui Eminescu mă văd pus cu fața spre cer!

*

Eminescu trebuie privit doar în raport cu Cosmosul, Viitorul Omenirii.

*

Eminescu ar fi trebuit să fie citit zilnic cel puțin din spaima de a nu rămâne în trecut.

*

Eminescu ne oferă posibilitatea de a ajunge pe celălalt mal al existenței umane.

*

Eminescu este Adevărul în cea mai pură goliciune către care un secol tinde omenirea.

*

Valorile de care s-a condus Eminescu în permanență ‒ dragostea, singurătatea, simplitatea, responsabilitatea… Patria!

*

Marea calitate a scriitorului este să se poată exprima liber. Expresia trebuie să fie atât de liberă ca și respirația omului. Tragi în tine aer, slobozi aer. Fără nici un mic efort. Și e de ajuns, doar un mic obstacol în calea respirației și îndată simți cum organismul se-năbușă.

La Eminescu, marele scriitor, expresia este o respirație: „Cobori în jos Luceafăr sfânt,/ Alunecând pe-o rază...”

*

Când poporul nostru va atinge Nivelul Eminescu, se va naște un alt Eminescu și omenirea Noului Eminescu va tinde spre Nivelul Noului Eminescu pentru a naște apoi un alt Eminescu. Și tot așa!

*

Eminescu. Dincolo de poet nu mai ești nimic.

Un poet face spațiu, spațiu… liber!

*

Cel mai mare cadou pe care am putea să-l facem generațiilor viitoare este să-l aducem până la dânsele pe Eminescu în plină lumină!