Gala Galaction – un părinte cu har scriitoricesc

Remarcat nu numai ca preot ortodox pentru însemnatele sale lucrări și traduceri teologice elaborate și publicate în timpul vieții, de mare folos în practica exercitării atribuțiilor eclesiastice deținute timp de mai mulți ani, dar și ca scriitor, pentru numeroasele sale opere literare de largă expresie: note, eseuri, foiletoane, schițe, nuvele, povestiri, romane, memorii de călătorie și fantezii dramatice, editate și publicate în volume separate sau în revistele literare ale vremii, părintele Gala Galaction ocupă un loc de seamă și în literatura română, dovadă a harului său scriitoricesc.

Într-adevăr, analizându-i cu nedezmințita-i minuție întreaga lui operă literară, strălucitul istoric și critic literar George Călinescu, considerat și astăzi  a fi unul dintre cei mai importanți critici literari români din toate timpurile, îl așază apreciativ pe Gala Galaction în al său opus magnum (Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Editura Fundațiilor Regale, 1941) în rândul scriitorilor „poporaniști”, adepți ai promovării „specificului național” – curentul literar cuprins în programul noii reviste „Viața Românească”, apărută la Iași, la 1 martie 1906, al cărei redactor și animator a fost prestigiosul profesor universitar și scriitor, Garabet Ibrăileanu.

Să menționăm câțiva dintre „poporaniștii” colaboratori ai acestei reviste culturale ce „și-a propus nu numai apropierea de popor, ci și ridicarea lui, fără a abandona deloc criteriul artistic”, între care: Spiridon Popescu, Calistrat Hogaș, D.D. Pătrășcanu, Jean Bart, Dumitru C. Moruzi, Radu Rosetti, ale căror scrieri au reflectat îndeajuns de bine viața românească, ființa ei națională și (ne)dreptatea ei socială.

Cu toate că Gala Galaction nu a făcut parte din grupul „poporanist”, articolele sale publicate la început în reviste de „nuanță simbolistă”, precum „Linia dreaptă”, „Viața socială”, „Vieața nouă”, ce evidențiază pregnant „o preocupare socială și o silință de a determina un anumit specific”, după cum bine se pronunță George Călinescu, „îl fac clasabil în cercul «Vieții Românești», care l-a și editat.” Demnă de reținut la Gala Galaction este și convingerea sa despre misiunea oricărui scriitor, a cărui „îndeletnicire literară trebuie să fie prevăzătoare, dornică să instruiască pe ceilalți și să le folosească.”

În acest sens, într-una dintre „notările” sale, Gala Galaction, ca un preot ce este, face și o vrednică mărturisire: „Arta pentru artă este o iluzie și o deșartă fanfaronadă. Un artist nu poate să expulzeze din opera de artă propria sa inimă. Și care artist nu vine pe lumea aceasta cu inima plină de doruri, de preferință, de rancune, de revendicări (odată ce este solul tainic al unei familii, al unei clase sociale și al unui neam întreg?” 

Mai înainte, însă, de a intra în miezul de substanță al operei preotului și scriitorului Gala Galaction, este recomandabil să întreprind o cuvenită incursiune biografică, apelând la biografi virtuoși, precum Teodor Vârgolici, Titi Tudorancea, Gheorghe Cunescu, pentru ca rezultatul acestei migăloase îndeletniciri să fie unul plauzibil.

Așadar, la 16 aprilie 1879, în Dideștii Teleormanului, într-o familie de mici proprietari agricoli se naște, pe numele lui adevărat, Grigore Pișculescu, fiul lui Nicolae Pișculescu, de origine aromână, arendaș al moșiei Didești și al Chirachiei, fiica preotului Constantin Ostreanu, paroh al bisericii „Sf. Teodor” din Roșiorii de Vede. La vârsta învățăturii (1886) face primele clase primare în Dideștiul natal, pe care le continuă și le termină, în 1890, la Roșiorii de Vede, după care devine elev al liceului bucureștean „Sf. Sava”, pe care îl va absolvi în 1898. Perioada liceeană fastă îi oferă cunoștința și prietenia, durabilă pe tot restul vieții, cu colegul Ion Theodorescu, viitorul poet și scriitor Tudor Arghezi, dar și cu N.D. Cocea și V. Demetrius, și aceștia devenind ulterior scriitori. Tot în liceu, în 1896, urmând chemarea scrisului, redactează solitar revista poligrafiată „Zig-zag”, iar pe 7 octombrie își face debutul scriitoricesc în revista „Adevărul ilustrat”, în care i se publică schița Pe terasă. După terminarea liceului se îndreaptă firesc spre Facultatea de Litere și Filozofie a Universității din București, ale cărei cursuri le abandonează cu un an mai târziu, în 1899, în favoarea cursurilor Facultății de Teologie, pe care le absolvă în 1903; an în care se și căsătorește cu Zoe Marcoci, nimeni alta decât verișoara lui N.D. Cocea, renunțând tot atunci să se mai călugărească sub numele de Galaction, nume pe care îl va păstra în continuare ca pseudonim literar.

În perioada studiilor teologice scrie și publică nuvela Moara lui Călifar, considerată de critici „o piesă antologică și prima lui reușită majoră”, în care a preluat „motive și eresuri folclorice cunoscute dintr-o povestire a tatălui său”.

Interesat de obținerea doctoratului în teologie, merge la Cernăuți și, susținându-l cu brio, în 1909, este reconfirmat ca defensor eclesiastic pentru eparhiile Râmnicului și Argeșului (post pe care-l deținuse vremelnic în 1906), pe care-l va exercita cu destulă elocință până în 1922, în anul când, în vârstă de 43 de ani, este hirotonit ca preot.

Până atunci, făcându-se bine cunoscut ca scriitor „demn de toată lauda” prin bogata sa publicistică în presa literară a vremii, în 1914, Gala Galaction își face și debutul editorial cu volumul de nuvele și schițe Bisericuța din Răzoare la Editura Viața Românească de la Iași, volum care va fi premiat în 1915 de către Academia Română. Tot la Iași va publica și volumul Eminescu.  

În anii Primului Război Mondial se află împreună cu Tudor Arghezi la conducerea nou-înființatelor reviste „Cronica” și „Spicul”, cu apariții săptămânale neîntrerupte, ale căror tematici erau orientate înspre problematica dificilă a actualității românești. Neobosit, continuă să scrie și în 1916 editează două noi volume: Clopotele din mănăstirea Neamțu  și La țărmul mărei, întărindu-și prin ele harul scriitoricesc.

După terminarea războiului, în 1919, Gala Galaction trece printr-o dificilă „cumpănă a vieții”, acea a gravei acuzații de „colaboraționism cu ocupantul german”, cu consecința destituirii, în 1922, din funcția de defensor eclesiastic, din care iese cu fruntea sus a preoției sale și a bogatei sale publicistici de atitudine social-democratică în ziarele și revistele timpului, între care: „Chemarea”, „Lumea nouă”, „Cuvântul liber”, „Avântul”, pe care le strânge și editează în culegerea de articole „O lume nouă”.  

Ca preot cu har, recunoscut în rândurile enoriașilor, Gala Galaction, după cum consemnează exegetul său Radu Băieșu, „a pendulat de-a lungul vieții între vocația de teolog și cea de scriitor, reușind să le servească pe ambele în mod strălucit”. În 1924 publică volumele Toamne de odinioară și De la noi la Cladova, pe ultimul dintre ele G. Călinescu apreciindu-l drept „cea mai bună nuvelă în care, ca și I. Agârbiceanu, fiind și acesta preot, zugrăvește lupta dintre virtute și ispită”.

Într-o perioadă mai lungă (1926-1941) ocupă la Facultatea de Teologie din Chișinău postul de profesor titular al Catedrei de Introducere și Exegeza Noului Testament, devenind între 1928-1930 și decan al facultății. În acest răstimp, pentru documentare, călătorește în Țara Sfântă, Egipt, Italia și Grecia, apoi traduce Noul Testament (1927) și începe să traducă Biblia (Sfânta Scriptură) în limba română după textul grecesc al Septuagintei, pe care-l confruntă cu textul ebraic, reușind să o editeze în 1936, fiind ajutat de pr. prof. Vasile Radu. După toate aprecierile general exprimate, această traducere a Bibliei este până astăzi, la 85 de ani de la editarea ei(!), încă neegalată, iar meritul apariției acesteia îi revine cu prisosință părintelui Gala Galaction!

De asemenea, în cam aceeași perioadă fertilă literar îi apar editate și romanele: Roxana (1930), Papucii lui Mahmud (1931), Doctorul Taifun (1933), pentru care Gala Galaction primește Premiul Societății Scriitorilor Români și La răspântie de veacuri, în două volume (1935), distins cu Premiul Național Literar.

În 1941 situația conjuncturală a celui de al Doilea Război Mondial îl determină să revină la București, ca profesor de Exegeza Vechiului Testament în cadrul Facultății de Teologie, post didactic pe care îl deține până în 1947, timp în care, în 1942, publică fantezia dramatică în trei acte Rița Crăița și editează volumul de nuvele și foiletoane În grădinile Sf. Antonie, pentru care primește Premiul Național pentru proză, iar în 1944 publică volumul memorial Vlahuță. La terminarea războiului și imediat după schimbarea regimului politic, Gala Galaction se angajează activ în viața cultural-politică a României, astfel că în 1947 devine membru titular al Academiei Române și vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor. Scoate un nou volum cu note de călătorie, intitulat Mangalia, pentru care primește Meritul Cultural în grad de comandor. În 1952, în acei ani tulburi de după război, reușește să obțină eliberarea părintelui C. Galeriu de la Canal. În plină activitate, în 1955, în urma unei congestii cerebrale, Gala Galaction, își petrece ultimii șase ani de chin prin țintuire la pat. Se stinge din viață la 8 martie 1961, fiind înmormântat după dorința exprimată la Mănăstirea Cernica de lângă București.

Iată că se împlinesc de atunci 60 de ani ai veșniciei sale.

Asupra operei literare a lui Gala Galaction s-au pronunțat de-a lungul timpului prestigioși critici literari, între care: E. Lovinescu, Perpessicius, N. Iorga, C. Ciopraga, S. Cioculescu, E. Papu, Cella Delavrancea, Zoe Dumitrescu-Bușulenga, N. Manolescu ș.a., iar din aprofundatele lor referințe critice  se poate desprinde o apreciere indubitabilă: „Cu toate că a continuat să scrie și în perioada interbelică, scriitorul Gala Galaction aparține primului deceniu al secolului XX (s.n.), prin nuvelele și povestirie publicate în intervalul 1902-1910, care-l definesc ca scriitor, iar anul 1910 este «anul biruinței sale totale», prin publicarea lucrărilor, Moara lui Călifar, În pădurea Cotoșmanei, Gloria Constantini, Lângă apa Vodislavei, prin care-și face cunoscute calitățile scrisului său: vitalitatea și spontaneitatea acțiunilor, pitorescul personajelor, talentul de narator, coloritul și savoarea cuvântului, stăpânirea limbii și a lexicului acesteia”.

În ceea ce privește „trecerea sub lupa criticii” a romanelor lui Gala Galaction, aici părerile exegeților săi nu mai sunt la „unison” decât într-o singură afirmație: „Ca romancier, exclusiv prin înzestrarea sa nativă de povestitor, Gala Galaction subminează valoric romanele sale tocmai prin vicierea construcției acestora, deturnându-le cursul lor estetic înspre o liniaritate plată, lipsită de acțiune și de interes major, din vina unei «ispășiri religioase» a conflictelor narate”.

Ultimul roman La răspântie de veacuri, „o autobiografie voalată, cu multe amintiri și impresii din perioada 1898-1900. Doru Filipache e autorul însuși, Teobald – desigur, Arghezi”, ar fi putut fi unul dintre marile romane ale literaturii române dacă „vina lui capitală n-ar fi fost dilatația verbală în slujba tezei” (G. Călinescu).

După moartea lui Gala Galaction a fost găsit în manuscris un voluminos Jurnal, tipărit postum în 3 volume, în perioada 1973-1980, sub îngrijirea Marei Galaction Pișculescu și a lui Teodor Vârgolici, iar în 1997 ediția lui completă. În Jurnal, pe lângă pagini de certă valoare literară, parcă anume lăsat ca o disculpare, se adâncesc trăsăturile morale ale omului Gala Galaction, care determină profunzimile întregii sale opere în care și-a zidit viața, cu împlinirile, răsucirile și remușcările ei. Seria reeditărilor volumelor sale continuă și astăzi, iar nuvela La vulturi a fost inclusă și în bibliografia liceană.

La cei 142 de ani de la naștere și 60 de ani de veșnicie, posteritatea preotului și scriitorului Gala Galaction este la fel de luminoasă, ca slujitor al Bisericii și Scrisului. Astfel, în memoria sa, în Ierusalim, capitala Israelului, o piațetă a fost denumită Gala Galaction „ca semn de prețuire a contribuției sale la promovarea înțelegerii între creștini și evrei, mai ales în vremuri când omenirea a fost pusă la grea încercare”.

În orașele Mangalia și Roșiorii de Vede, pe frontispiciul câte uneia dintre școli se află înscris cu strălucire  prestigiosul său nume.

N-aș putea să închei aceste rânduri rememoratoare fără a da cuvântul și celui care încă ne povățuiește cu înțelepciune printr-o pilduitoare predică: „Trebuie învățătură pentru toată lumea. După cum pâinea, haina, drumul de fier sunt pentru toată lumea, așa să fie și cartea și biblioteca” (Gala Galaction). 

Așa să fie!