Un destin impetuos – Leonida Lari

Mult anterior anilor reformatori 1989-1990, poeţii Nichita Stănescu şi Grigore Vieru au avut un rol de răscruce din punct de vedere estetic, aliniind lirica românească celei europene şi lirica basarabeană direcţiei moderne din literatura românească. După anii şaptezeci, în Basarabia, de sub ghilotina compromisului politic au scăpat creaţiile semnate de Victor Teleucă, Grigore Vieru, Dumitru Matcovschi, Ion Vatamanu, Anatol Codru, pentru ca, după 1990, libertatea de expresie să fie definitiv îmbrăţişată de scriitori, încât sincronizarea să se producă de la sine, cu oarece sinuozitate influenţată de circumstanţele istorice, şi nu de cele estetice. Sub semnul „reabilitării esteticului”, în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (Chişinău, Editura Arc, 1996), acad. Mihai Cimpoi identifică „generaţia ochiului al treilea” (după titlul dabijian), care „anulează tirania realului”. În această pleiadă de intelectuali români din Basarabia sunt incluşi Nicolae Dabija, Leonida Lari, Vasile Romanciuc, Nicolae Vieru, Valeria Grosu, Leo Butnaru, Arcadie Suceveanu, Iulian Filip, Ioan Hadârcă, Renata Verejanu, Ioan Mânăscurtă şi mulţi alţi scriitori.

Colegi de facultate, Leonida Lari şi Nicolae Dabija au debutat editorial aproape concomitent: Lari – în 1974 cu volumul Piaţa Diolei, Dabija – în 1975 cu Ochiul al treilea. Fiind foarte apropiaţi ca vârstă, direcţiile formative au avut drumuri similare, concretizate în absolvirea aceleiaşi Facultăţi de Filologie, activitatea redacţională la săptămânalul „Literatura şi arta” şi participarea la Mişcarea de Renaştere Naţională din Basarabia din 1988-1989. Până în 1990, în condiţii îngrădite de cenzura oficială a ideologiei comuniste, cei doi scriitori aveau deja publicate câte opt cărţi.

Animaţi de gândul schimbării privind starea naţiunii române din Moldova aflată în stânga Prutului, o pleiadă de intelectuali basarabeni şi-a direcţionat puterea şi propriul destin în susţinerea idealurilor existenţiale ale naţiei privind redeşteptarea spiritualităţii româneşti, statuarea alfabetului latin, a limbii române, a drapelului şi a imnului de stat. Revendicările intelectualilor erau stringente şi poate de aceea literatura basarabeană postnouăzecistă s-a coagulat major asupra unor teme patriotice stringente, precum independenţa, limba, ţara, mama, istoria. Totodată, literatura a intrat pe făgaşul viziunii estetice prin abandonarea definitivă a realismului socialist („tirania realului”), impus ideologic până atunci, în favoarea liricizării universului ori cultivării simbolisticii poetice. Păstrând parţial orientările tradiţionaliste cu accente patriotice, scriitorii români din Basarabia s-au racordat la direcţiile neomodernistă şi postmodernistă, evidente în lirica scriitorilor din România.

Angajată total în lupta pentru idealurile naţionale, Leonida Lari a înţeles rolul de tribun al scriitorului din Basarabia, fapt manifestat în diverse direcţii personale de intelectualitate: poetă, prozatoare, publicistă, om politic, militant activ pentru reunirea Basarabiei cu România. În conjunctură existenţială, într-o logică de înţeles, coexistă două dimensiuni ale personalităţii poetei: aspiraţia artistică exprimată în operă şi atitudinea de tribun pentru cauza naţiei, fiindcă din destinul Basarabiei face parte, intrinsec, destinul poetei. E Destinul iubitorilor de neam, cum îl defineşte autoarea într-un poem-dedicaţie adresat fratelui Grigore Vieru. Şi nu e numai cazul acestora.

Creaţia literară a Leonidei Lari (26 octombrie 1949 – 11 decembrie 2011) – poezie, proză, eseistică, traduceri, texte publicistice – este cuprinsă în 24 de volume (antume), între care amintim: Piaţa Diolei (1974), Marele vânt (1980), Mitul trandafirului (1985), Scoica solară (1987), Anul 1989 (1990), Dulcele foc (1991), Lunaria (1995), Învingătoarele spaţii (1999), Răstignirea porumbeilor (2003), Sibila (2006), 101 poeme (2009). Postum, au fost editate Se duce vara vieţii (2013, proiect coordonat de Nicolae Rusu şi Vasile Şoimaru), Numai în ceruri (2014, vol. coordonat de Ioan Mânăscurtă), Amurg pe nouri (2019).

Volumul Numai în ceruri (Chişinău, Editura Princeps, 2014), coordonat de Ioan Mânăscurtă, constituie o antologie compozită, concepută în câteva diviziuni, după cum urmează: Rugă de zi şi de noapte (poezii), Epifanii (eseuri), Insula de repaus (manifeste), Atitudini (discursuri parlamentare rostite de Leonida Lari la Moscova şi Bucureşti) şi un grupaj de Referinţe critice.

Ars poetica. Curajoasă şi incandescentă prin atitudini în viaţa socio-politică, Lari nu putea fi altfel ca poetă. Convinsă de menirea poetului faţă de neam şi ţară, îi atribuie acestuia particularităţile unui deschizător de drumuri, unui justiţiar care-şi foloseşte cuvântul-sabie întru restabilirea adevărului şi a drepturilor poporului. E cert că, exprimându-şi crezul liric, Leonida Lari aplică-n poeme tuşe de autoportret, asumându-şi statutul de poet-tribun care-şi pune viaţa deopotrivă sub semnul artei şi al cauzei naţiei.

Aflat între primele, poemul Artă deschide pârtie pentru următoarele, în care crezul poetic devine temă de fond. Soarta îi este pecetluită: „Tot poet aş fi fost, chiar să nu fi avut carte”/…/ Şi-ntr-un zid fără uşi şi fereşti aş cânta,/ Şi-ntr-o grotă cu şerpi veninoşi şi cu fiare”. Sunt relevabile secvenţele menţionate ce exprimă convingerile şi concepţia poetei despre creaţie, amintind de tenacitatea eului liric arghezian din Flori de mucegai („Le-am scris cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală,/ Pe întuneric, în singurătate”).

Generic, aleanul (suferinţa) ego-ului poetic se identifică cu al lumii căreia îi aparţine, căci misiunea ei e de a scrie versuri „pentru suflete mii”. Cum lumea-i în veşnică nelinişte, tot astfel, atins de suflul muzei de „foc”, poeta nu mai ştie „de odihnă şi pace”. Punctul de vedere al poetei privind libertatea Moldovei materne e incompatibil cu voinţa celor de la putere, a vânzătorilor bolşevici, ceea ce-o situează între damnaţii romantici: „Acum de mine nu-i nevoie mare/ Acum poetul este nedorit” (Poetul şi puterea), fiindcă „În lume e străin orice poet” (Destinul iubitorilor de neam). Umilinţa şi injustiţia privind actul artistic sunt stabilite prin legi arbitrare: „…ce lege-i strâmbă/ Îţi cutremură pereţii,/ Dacă-n parcuri, pentru limbă,/ Îţi sunt arestaţi poeţii” (Moldavă). (Vezi cazul lui Nicolai Costenco, cel care, opunându-se rusificării limbii materne, a stat 15 ani deportat în Siberia). Într-un eseu despre Lari, publicat în „Limba Română” (nr. 4/2019), criticul literar Ana Bantoş motiva că „pledoaria pentru libertatea de exprimare în artă, pentru limba română” rămâne o constantă meritorie a vieţii jertfitoare şi a creaţiei înnobilatoare.  Îngrădirea acestor drepturi e similară cu exilul spiritual şi Leonida Lari ştia că într-o ţară care „nu-i în matca ei”, poeţii rămân neînţeleşi, reprobaţi şi marginalizaţi: „Ei, cei mai puri, au fost cei mai blamaţi,/ Ei, cei răniţi, cântat-au chiar şi rana” (Testament). Într-o asemenea percepţie apar Ovidiu – „poet preasmerit”, Eminescu ce-şi „sărise veacul”, Grigore Vieru cu „astralul chip”, Nicolae Dabija – vinovat de-a fi român, Adrian Păunescu a cărui poezie cântată „trezit-a-n Basarabia români”.

Leonida Lari are convingerea că prezenţa artiştilor în viaţa cetăţii este indubitabil o inerenţă, încât alungarea bardului echivalează cu decăderea sistemului social ingrat, după cum reiese din eseul Poetul (din acest volum): „Cetatea care se fereşte de poeţi şi-i goneşte este o cetate slabă” (p. 379).

Aflat la final de antologie, un distih din Orientală – „Mi-e versul mai aproape ca pita şi băutul/ Şi de i-aş pierde vraja – aş pierde tot avutul” – esenţializează ideea că poezia devine condiţia sine qua non a creatorului. Este cea mai înaltă aspiraţie artistică prin care şi „veacul se îndoaie” (Arghezi).

Reîntregirea prin unire. Istoria Basarabiei sfâşiate şi idealul reîntregirii neamului sunt motive lirice tulburătoare, autoarea impunând, fără tuşe tolerante, despărţirea adevărului de minciună, fiind neîndurătoare faţă de cei care le-au furat graiul, libertatea şi le-au pervertit fiinţa românilor din Basarabia. Atitudinea de vates răzbate liric şi-n mod coerent. Autoarea preia zbuciumul şi răzvrătirea înăbuşită a neamului din care face parte, sperând la triumful dreptăţii, percepând interogaţia din poezia La Putna ca „neînduplecată” şi legitimă: „Sunt două popoare cu-acelaşi pământ?” Poemele dezvoltă ideea ubicuităţii eului liric situat între veghetorii sorţii naţiei sale, care-i absoarbe menirea poetică: „Am stat pe o palmă de ţară/ Şi focul aprins l-am ţinut” (De Patrie); „mi-am iubit poporul,/ Şi i-am păzit fiinţa prin cuvinte” (Poem trist). Încă din 1992, în prefaţa cărţii Lira şi păianjenul, poetul Marin Sorescu observase bivalenţa artistică: „Foarte rar se întâmplă ca poezia unui autor să se confunde atât de mult cu viaţa sa, iar viaţa să devină poezie într-un grad atât de înalt, ca în cazul Leonidei Lari” (Stăpână peste metaforă).

Tonalităţi psalmice din Rugăciunea lui O. Goga, poetul „pătimirii noastre”, care, la rându-i aştepta Unirea Transilvaniei cu Ţara-Mamă, se întrevăd pe alocuri în versurile poetei basarabene: „Dă-mi, Doamne, durerile toate/ Şi lasă-mă fără dor,/ Dar fă şi un pic de dreptate/ Pentru acest popor./…/ Ia-mi tot ce-mi surâde în cale, / Orice bucurii, rând pe rând,/ Dar fă să se-ndrepte din şale/ Poporul acest suferind” (Rugă de noapte).

Grigore Vieru avea viziunea strângerii neamului „grămăjoară”: „O, neamule, tu,/ Adunat grămăjoară,/ Ai putea să încapi/ Într-o singură icoană” (Acasă). Nu altfel gândeşte şi afirmă, demn şi curajos, vocea lirică a poemului La noi: „Să apropii clipa care-o să ne strângă/ Neamul la un loc”. Pentru adevăr e crucificat „un blând neam de oameni”, ai cărui fii animaţi de idealul renaşterii naţionale, „de setea de dreptate şi de adevăr/ Zac în puşcării” şi sunt duşi în Siberii, lăsaţi pradă disperării şi nenorocului: „Ne-a-ndrăgit durerea, ne-a uitat norocul”.

Idealul de reîntregire a ţării rămâne o constantă în majoritatea creaţiilor postnouăzeciste basarabene. Ruptă din trupul ţării-mamă, Moldova din stânga Prutului este văduvită de legea nedreaptă stabilită arbitrar de mai marii împărţelii lumii, încât nu moşteneşte „Nici urcare pân’la munte,/ Nici ieşire către mare…” (Moldavă).

Din afară privit, frondismul poetei pare pitoresc, însă, din miezul abordării marilor probleme ale momentului istoric, atitudinea ei intră în firescul fenomenologic. Activismul social ofensiv nu o detaşează de estetica po(i)etică, fiindcă Leonida Lari găseşte resurse vizionare la frontiera dintre etic, ca materializare a patriotismului, şi estetic, ca expresie a emoţiei, coagulându-le în limbaj artistic. „Nu ceea ce spune străbate mai întâi în inimă, ci melosul, ardoarea de-a atenţiona…” (s.n.) – intuia poetul Ioan Alexandru în comentariile la vol. Se duce vara vieţii (Bacău, Editura Vicovia, 2013, p. 217). Stau dovadă multe creaţii, între care chiar poemul cu titlul omonim antologiei – Rugă de zi şi de noapte – relevă o conştiinţă auctorială dramatică. Forma psalmică permite un solilocviu necurmat („de zi şi de noapte”), dar acesta glisează adresarea de la Dumnezeu către inamici şi înlocuieşte invocaţia cu imputarea. Tonalitatea incipientă denotă neputinţa solitară („Eu n-am putere de luat/ Şi împărţit popoare-n două”), dar forţa expresivă a eului liric se descătuşează prin furtuna de imprecaţii asupra împilatorilor. De aceea registrul lexical este viu şi nemodulat, iar versul erupe cu magmă de blestem: „De străinime înghesuiţi/ Să n-aveţi loc la vatra voastră/ Şi limba rusă s-o cerşiţi,/ Precum cerşit-am limba noastră.// De suflet, datină furaţi/ Să fiţi şi voi de cei cu misii/ Şi tot la fel răsjudecaţi/ Prin tribunale şi comisii./…/ Dar ceea ce ni s-a-ntâmplat/ Mă rog să vi se-ntâmple vouă”.

Când „Pângărit e totul: legea, limba, locul” (La noi), limbajul poetic fără tuşe de toleranţă se sprijină pe spontaneitatea cuvintelor alese dintr-o arie lexicală adecvată, inamicii fiind înfieraţi drept „colonizatori”, „impostori”, „blazaţi”, „arătători de drum”, „ista, cela”… Tonul liricii devine neconciliant şi mobilizator: „Treziţi-vă toţi care sunteţi prădaţii,/ De nume, de suflet, de ţară/ Şi la adunarea poporului daţi-i/ Din sine afară” (Marea Adunare Naţională), iar autoarea pare o „Jeanne d’Arc a renaşterii basarabene, cum credea mulţimea, demonică, mesianică, etic-necruţătoare”, aşa cum o portretizează Mihai Cimpoi în istoria sa (op.cit., p. 225).

Poeta Leonida Lari nu cultivă ostentativ structuri stilistice şi nici nu vizează simetrii compoziţionale. Depăşind artistic materialitatea imaginilor, fiorul metaforei, supleţea epitetului ori sugestiile altor tropi ating struna expresivităţii autentice în majoritatea poemelor: „lumânări sunt fulgii între pământ şi cer” (Ce mână luminoasă…), „sunt un plâns de lumină/ Într-o beznă râzândă” (Sunt un plâns de lumină), „Parcă-aş fi o stâncă-nsingurată,/ În care valuri bat” (Vin valurile mării), „Şi-n urma-le spre noi, rămaşii,/ Cât ţine-n sfere al lor drum;/ Se-ntinde-o dungă de tristeţe,/ Precum o funie de fum” (Îngeri în trecere) etc.

Când ies la vedere confuzia (Scrisoare lui Cantemir), dezbinarea (Vânt dinspre tării) şi trădarea, vanitatea (Pe Dâmboviţa), o dezamăgire profundă adânceşte forţa de sugestie a dramatismului interior: „Învinsă-i libertatea, zace-n sânge/ Sub cizma unui dictator nebun/…/ Uniţi cu slavii printr-o semnătură/ Făcută de-un bolşevic de soi,/ Privim cum viitorul ni se fură/ Odată cu pământul de sub noi” (Vânzare de ţară). Unica speranţă ce-i rămâne conştiinţei lirice ca veghetor la destinul neamului e pusă-n rugi către „cerurile” divine ori în scrisori adresate lui Eminescu, neamului, voievozilor, „fraţilor” – semeni animaţi de nobilul sentiment patriotic. În această ultimă dimensiune se înscriu poemele cu dedicaţii pentru mamă, frate, Alexie Mateevici, Nichita Stănescu, Grigore Vieru, soţii Aldea Teodorovici, Vadim Tudor, Adrian Păunescu, Anatol Codru, Radu Cârneci, Sabin Bălaşa, Efim Tarlapan, Florin Piersic, Nicolae Dabija, Ninela Caranfil ş.a.

Oglinzile emoţiei erotice, luciditatea privind fiorul timpului curgător şi invincibil ori stările de atemporalitate din ciclul anotimpurilor rămân alte teme de descoperit în lirica Leonidei Lari adunată-n această antologie postumă – Numai în ceruri.

Atinse de un temperament vulcanic, însă cu o judecată pătrunzătoare, creaţiile Leonidei Lari reprezintă poezia de atitudine a redeşteptării naţionale de după anii ’90, ceea ce o aşază în fruntea liricii feminine româneşti din Basarabia.