Gheorghe Mihai Bârlea: Când mi-e bine, când mi-e rău, gândul mi-i la Chișinău

Uneori Dumnezeu îți scoate în cale oameni pe care parcă îi așteptai mereu. Așa s-a întâmplat în 2000, când o echipă din care făceau parte Alexandru Bantoș, redactor-șef al revistei „Limba Română”, inginerul Gheorghe Triboi, care ne asigura transportul din contul lui propriu, și subsemnata, a pornit spre Baia Mare pentru a aduce la Chișinău crâmpeie din cultura neamului spre mai buna cunoaștere de către basarabenii lipsiți timp de o jumătate de secol de această posibilitate. La Baia Mare ne-a întâmpinat Gheorghe Mihai Bârlea, pe atunci prefect de județ, care, deschis spre Basarabia, ne-a călăuzit pe tot parcursul aflării noastre în Maramureș. Susținut de el, precum și de intelectualii din partea locului, am scos de sub tipar un număr al revistei noastre dedicat Maramureșului (vezi „Limba Română” (Chișinău), nr. 3-5, 2000), ediție pe care ulterior am lansat-o la Sighetu Marmației. Reacția de răspuns a prietenului nostru a fost promptă: la 31 august a sosit la Chișinău însoțit de o delegație numeroasă de scriitori, ziariști, artiști, împreună cu ansamblul „Transilvania”, care a evoluat în Piața Marii Adunări Naționale.

M-am convins atunci și ulterior că în toate câte le face cu multă dăruire, Gheorghe Mihai Bârlea, de fapt, își revarsă sufletul său de poet, asumându-și următorul principiu: a trăi în viață ca în poezie și în poezie – ca în viață:

„Cele mai frumoase întâmplări se scriu pe aer

respirând:

când te gândești la frunză,

gândul ia formă de frunză

și zboară,

un soare mai proaspăt prin grădini

răsare și te înflăcărează

și tot ce-a fost vis

mai bogat devine în gândire,

mai multă iubire

și fără nicio rușine

focul ei intră în poem,

pentru fiecare lucru

cuvintele își întâlnesc vocea

și nimeni nu tulbură înțelegerea lor…”

Poezia pe care o scrie Gheorghe Mihai Bârlea este un mod de exprimare în care își manifestă sentimentele direct. În felul acesta el situează în miezul limbajului o chestiune esențială: cea a legăturilor, a afectelor, într-un cuvânt, a ceea ce ține de omenesc. De menționat că, după ce a parcurs un itinerar ascendent al patosului, fiind la un moment dat amenințat de către acesta, limbajul poetic ajunge în ultima vreme la punctul identificat în literatura de specialitate ca fiind critic, în care intervine îndoiala, precum și nevoia de a-l verifica. În acest context al literaturii zilelor noastre se înscrie și Gheorghe Mihai Bârlea. Reflexivă și deliberativă, la prima vedere simplă, lirica sa este supravegheată îndeaproape de spiritul lucid al poetului modern. Menționăm că această asociere a poetului modern cu spiritul critic, fiind de la Baudelaire și de la Paul Valéry cetire, caracterizează starea generală a poeziei de azi. Poetul maramureșean scrie în continuarea poeziei citate mai sus: „dar toate acestea petrecându-se/ mai iute decât pasărea în zbor,/ cea mai frumoasă carte rămâne mereu albă,/ iar celelalte își așteaptă amintirile….” (Cartea albă). Altercațiile sale poematice vizează interferența dintre mentalități venind din diferite secole, dintre percepții diferite, pe care autorul le pune în stare de dialog: „Mare a zeilor,/ spală-mi picioarele/ de lunga călătorie spre moarte,/ sirenele tale le-aștept/ să răsară la țărm/ și să-1 cânte pe nefericitul// în căutare Ulisse;// vâlvătăile pescărușilor/ însângerează azurul,/ umbra munților se sparge în valuri/ și-n oglinda lor tremură orgoliosul oraș;// la început a fost marea/ nu cuvântul – hotărăsc/ și așa mă împac cu grecii/ după o ceartă/ de peste două mii de ani” (Altercații poematice. Mediterana la Nice).

Vom mai spune că Gheorghe Mihai Bârlea este autorul mai multor cărți de sociologie și profesor la Universitatea de Nord din Baia Mare, împărțind domeniile poeziei și sociologiei, care într-un anume fel pot fi privite ca fiind complementare. Conceput la modul interogativ, de multe ori polemic, discursul său poetic febril și debordant, hrănindu-se în mod evident cu stări de criză, nu poate fi redus la revărsarea emoțiilor. Alimentate de o percepție modernă a lucrurilor, reflecțiile sale constituie, de fapt, un loc critic, în care poezia se examinează și tinde să se redefinească, autorul punând întrebări esențiale care ating puterea, limitele și valoarea ei. Este pusă în discuție, ca să spunem așa, rezistența poemului la provocările vieții, aptitudinea poetului, pe de o parte, de a capta sărbătoarea și, pe de altă parte, relația sa cu viața de zi cu zi. De aici vine și dorința de a extrage extraordinarul din cotidian, accentul pus pe banalitate fiind elocvent în acest sens. Ajungând aici putem constata și o anumită deschidere spre percepția postmodernă a lucrurilor, dar a spune doar atât e puțin, căci aflarea protagonistului într-o zonă a postmodernității este contrazisă de dorința de a evada din ea. De aici încolo în poezia sa încep nostalgiile și tensiunea provocată de criza lirismului modern și postmodern spre care s-ar părea că poetul se îndreaptă și, pe de altă parte, orientarea spre Eminescu sau spre ecourile colindelor.

Atitudinea rezervată față de ornamentul langagier, marcată de accente critice și un anume scepticism, vorbește despre conștiința de sine, conștiința a ceea ce reprezintă poetul și poezia de azi:

„a trecut și ziua aceasta

indiferentă

cum trece un mort pragul casei,

ca și cum n-ar fi fost niciodată în mine,

ca și cum n-aș fi fost niciodată în ea;

trebuie să fie undeva o fisură

între noi,

dacă n-am simțit-o cum trecea... ” (Fisura)

Prezența realului în contextul istoric, pe de o parte, și, pe de altă parte, dimensiunea erotică în sensul iubirii de Dumnezeu în această perioada post-ateistă constituie parametrii acestui univers exprimat într-un stil contaminat de zicerea populară, oralitatea mizând pe mersul direct la sufletul cititorului.

Dincolo de necesitatea de a se regăsi în timpul în care trăiește, un timp bântuit de crize, dincolo de necesitatea de a integra elementele dureroase și uneori foarte îndepărtate de lirism, poetul nu renunță la poezie. Într-un anumit fel scrierile sale poetice atestă o nevoie acută de redefinire a lirismului, chiar dacă nu e vorba neapărat de căutarea de către poet a noului în poezie. Ceea ce e nou în acest tip de lirism constă în faptul că poetul acceptă deschiderea spre accentele critice, integrând criza în forma poeziei pe care o practică, creațiile sale înscriindu-se totodată pe o linie trasată de Eminescu, cel care aspira la idealuri („singurătății teiul îi vorbește;/ aici am fost în purpur lăudat,/ cuvântul geniului împovărat/ m-a luminat atât de omenește,// de mă atinge clipa ca un vierme/ simt focul zilei, și arzând alături,/ aud pe zarea marilor omături/ cuvânt venind din vocile eterne” (Tei etern), precum și de către Nichita Stănescu, al cărui portret îl schițează subliniind valoarea sufletescului în versurile acestui mare poet: „grăbit să descopere o margine a lumii,/ lasă semne pe lucruri și le laudă;/ mai poate fi recunoscut după inimă și cuvinte,/ cu ele se apără când îl ajunge singurătatea/ și seara/ și întotdeauna când vine iarna/ și el încearcă ciudate pictografii pe zăpadă...// altceva nu se prea știe despre el,/ deși se bârfește că s-a prăbușit o bibliotecă în/ capul lui// și el a început să rescrie toate cărțile/ printre care și a sa, neterminată încă…” (Încercare de portret. lui Nichita Stănescu. trece un munte printre oameni).

Necesitatea „rescrierii cărților” coincide cu redeschiderea jocului în postmodernitate. Cu alte cuvinte, poetul vrea să ne spună că putem crede în lucruri, dar nu credem. Poezia ca revelație, poezia luată ca partitură sau ca exercițiu necesar, altfel spus poezia scrisă și trăită, toate acestea se desprind din credința că a scrie poezie înseamnă a învăța în permanență, a învăța viața.

Gheorghe Mihai Bârlea invită cititorii, inclusiv pe cei postmoderni, să nu renunțe la poezie, să opteze pentru ea în ciuda a tot și a toate câte se întâmplă azi cu noi. El optează pentru poezia ca un cântec al existenței noastre, așa cum spune versul popular: „Cu cât cânt / Cu-atâta sânt”.