Gheorghe Mihai Bârlea sau Împlinirea

Încerc să-mi amintesc când l-am întâlnit pentru prima dată pe Gheorghe Mihai Bârlea și nu-mi vine în minte o împrejurare, un loc sau un moment. Sentimentul este că ne cunoaștem de totdeauna, că ne-am format, că am crescut, chiar, împreună. Îmi amintesc însă întâlnirile din diverse toamne aurii ale anilor ’60-’70 de la Biblioteca din Sighet, al cărei director, un tânăr poet pe nume Gheorghe Mihai Bârlea, organiza un festival național de poezie, unul dintre cele mai rezistente în timp, din moment ce se desfășoară cu participări notabile din toată țara și acum, iar – dacă n-ar fi fost pandemia – anul trecut și-ar fi sărbătorit semi-centenarul.

Veneam de la București împreună cu Laurențiu Ulici, originar din Sighet, și după două zile – în care ne ascultam, tot mai plutitori, unii pe alții citind poezii – plecam pe drumuri încununate de bolți arămii de frunze spre satul lui Gheorghe Pârja și cultul lui Nichita Stănescu. Eram cu toții colegi de generație la acea vârstă la care generația este o formulă magică de înfrățire și o formă de organizare pentru cucerirea viitorului. Iar, atunci, viitorul nu putea fi cucerit decât prin poezie.

Istoria ne-a ajuns din urmă mai târziu.

Atunci când a apărut ideea Memorialului Sighet, Laurențiu Ulici și Gh. Mihai Bârlea au fost primii cărora le-am împărtășit-o și ei au fost cei care – în timp ce noi, Romulus Rusan și cu mine, ne aflam la Bruxelles pentru a  propune proiectul – au organizat la Sighet primul simpozion. Astfel, Gh. Mihai Bârlea a devenit punctul nostru de sprijin într-un oraș de la 600 de kilometri depărtare în care nu cunoșteam pe nimeni, iar el cunoștea și era cunoscut de toată lumea. Astfel a început o colaborare care s-a întins pe ani de zile, Gheorghe Mihai Bârlea devenind între timp, în perioada 1997-2000, prefect de Maramureș, iar apoi, în următorii câțiva ani, director al Muzeului Memorial.

A trecut de atunci mai mult de un sfert de secol și opera noastră comună a devenit de mult o instituție internațională, singura din România care poartă „Marca patrimoniului european”. Din perspectiva succesului totul pare simplu, doar înșiruirea întâmplărilor, etapelor și piedicilor prin care am trecut lasă în urmă un sentiment aproape ireal de uimire că am reușit. Îmi amintesc, de exemplu, și n-o să uit curajul și demnitatea de care a dat dovadă Bârlea atunci când, în calitate de prefect, a  refuzat să înmâneze fostului director al „închisorii miniștrilor”, Ciolpan, decorația care îi fusese decernată ca veteran de război de către președintele țării.

Prietenia care ne-a legat în tinerețe cu un subțire, dar puternic fir literar, s-a întărit, s-a diversificat, a căpătat nenumărate nuanțe, prin deceniile de muncă, greutăți și succese pe care le-am străbătut împreună. Și iată, la împlinirea unor vârste, care nu par să ni se potrivească, ne continuarăm nu numai eforturile de construire a unor instituții și mentalități menite să lumineze istoria din jurul nostru, ci și poezia de la care am pornit și la care ne-am întors. Ultima carte de versuri semnată de Gheorghe Mihai Bârlea este probabil și cea mai frumoasă pe care a scris-o. Evoluând cu succes în diverse cariere paralele, poetul care fusese de la început nu a fost nici o clipă eludat sau marginalizat în destinul său. Această carte este nouă și originală prin luminozitatea ei, prin felul în care – într-o lume în care poezia înflorește în general din suferință – transcrie, în poeme de-o mare simplitate și emoție, împlinirea.

De altfel acest cuvânt, ÎMPLINIREA, rezumă cel mai bine o viață, o carieră și un destin care n-au făcut economie de entuziasm, muncă și dăruire și care au fost răsplătite pe măsură.