Altercații poematice; Cartea albă; Dacă; Devastând melancolia; Fericitul păstor; Fisura; În lupta cu zeii; Încercare de portret; Liber; Oraș ocupat; Singurătate de iarnă; Speranțe de septembrie; Tei etern; Zidul

Altercații poematice
(Mediterana la Nice)

Mare a zeilor, 

spală-mi picioarele 

de lunga călătorie spre moarte, 

sirenele tale le-aștept 

să răsară la țărm 

și să-1 cânte pe nefericitul 

în căutare Ulisse;

vâlvătăile pescărușilor 

însângerează azurul, 

umbra munților se sparge în valuri 

și-n oglinda lor tremură 

orgoliosul oraș;

la început a fost marea 

nu cuvântul - hotărăsc 

și așa mă împac cu grecii 

după o ceartă 

de peste două mii de ani;

și repede plec, 

marea rămâne o rană gri 

la picioarele munților, 

fără memorie și fără zei...

în sfârșit, liber absolut 

și absolut liber călător.

Cartea albă

Cele mai frumoase întâmplări se scriu pe aer

respirând:

când te gândești la frunză

gândul ia formă de frunză

și zboară,

un soare mai proaspăt prin grădini

răsare și te înflăcărează

și tot ce-a fost vis

mai bogat devine în gândire,

mai multă iubire

și fără nici o rușine

focul ei intră în poem, 

pentru fiecare lucru

cuvintele își întâlnesc vocea 

și nimeni nu tulbură înțelegerea lor, 

dar toate acestea petrecându-se 

mai iute decât pasărea în zbor,

cea mai frumoasă carte rămâne mereu albă

iar celelalte își așteaptă amintirile….

Dacă

dacă ți-ai simți o clipă capul 

o imensă gară, un aeroport,

unde se anunță doar sosirea

unui ambalaj cu sufletul tău mort,

sau visând că ari pe o câmpie 

și arunci în brazde boabele de grâu,

și îngrozit să te trezești în noapte 

că-ți rămâne grâul stingher și pustiu,

dacă măcar astea ți s-ar întâmpla, 

cum se-ntâmplă mie pe-ntuneric,

te-ai mai bucura iubita 

mea că exiști în mine-atât de sferic?

Devastând melancolia

sigur că am avut o tinerețe frumoasă,

sigur că nu a fost în zadar,

sigur că m-am purtat cu ea 

asemeni unui barbar,

sigur că anii aceia de fosfor

luminează trupul meu de seară,

sigur că uneori îmi dădeam seama

că încet ei din mine coboară,

sigur că devastând melancolia 

nu eram înger, nici înțelept,

și că am blestemat-o 

uneori pe nedrept,

azi însă, realizez definitiv, 

că doar în creier mai rezistă -

o pată pe care o strângi 

mototolită-ntr-o batistă.

Fericitul păstor

Ferice de tine, păstorule, 

tu visezi să crească lână de aur

pe oile tale; 

soarele din vârful muntelui 

te aude 

și astfel străvede 

îmblânzind iarba fiarelor

în calea ta; 

cât e muntele de munte,

umbra lui urcă în cer

și de acolo pe tine te apără îngerii; 

ploile mănoase și trecătoarele furtuni

nu sperie turmele tale, 

din fluier le cânți 

și plânsul lor asemenea cântecului 

se aude și nu rătăcesc; 

ferice de tine 

cât cu tine-s oile tale 

și tu cel ce vede și aude 

cântecul lor asemenea plânsului – 

până apune soarele la poalele muntelui. 

Fisura

a trecut și ziua aceasta

indiferentă

cum trece un mort pragul casei, 

ca și cum n-ar fi fost niciodată în mine,

ca și cum n-aș fi fost niciodată în ea; 

trebuie să fie undeva o fisură 

între noi

dacă n-am simțit-o cum trecea...

În lupta cu zeii

nu spera prin tăcere

să ajungi complice al zeilor, 

ei nu-și doresc înmulțirea,

ei își ucid orice amintire

în odăile lor de marmură, 

de pe vremea războiului troian

nimeni n-a mai văzut zei visând,

își plimbă iubitele în corăbii de mătase

pe vânt,

cuvintele lor nu sună a verde

pentru că nu sunt,

și, totuși, grozav ce teamă de noi

muritorii

au din când în când…

Încercare de portret

lui Nichita Stănescu
trece un munte printre oameni

Capul lui e uriaș

și ciudat pe dinăuntru ca o peșteră cu

pictografii,

din ochii lui devastați de elemente

privirea curge ca un râu,

mâinile lui nu seamănă cu mâinile

ci cu niște rădăcini

gata să se înfigă în pământ,

să-i țâșnească izvoarele printre degete,

cu picioarele lui de cămilă,   

grăbit să descopere o margine a lumii,

lasă semne pe lucruri și le laudă;

mai poate fi recunoscut după inimă și cuvinte, 

cu ele se apără când îl ajunge singurătatea

și seara

și întotdeauna când vine iarna

și el încearcă ciudate pictografii pe zăpadă...

altceva nu se prea știe despre el,

deși se bârfește că s-a prăbușit o bibliotecă în

capul lui

și el a început să rescrie toate cărțile

printre care și a sa, neterminată încă….

Liber

să fii liber!

o clipă să fii animalul acela frumos

ce fuge prin luminiș,

nu de teama duhului pădurii

ci de plăcere,

ca atleții în vechea Eladă,

cu privirea deschisă, 

cu corpul deschis,

bucuros să resimți

țipătul originar al victoriei,

precum ai rupe corzile exilului

dintr-o coajă de ou.

Oraș ocupat

simt uneori nevoia să telefonez 

oriunde, la oricine în oraș,

dar de fiecare dată aud în urechi 

un bruiaj,

sună peste tot ocupat

de parcă ar fi intrat orașul în panică 

și-și telefonează unii altora 

despre un posibil dezastru 

la uzina mecanică,

mă întorc rușinat înspre casă,

clătinându-mă ca pe picioare străine: 

orașul acesta există 

fără de mine….

Singurătate de iarnă

salut orașul imaculat

ceața înghețând peste cupole 

rar pasul mi-1 străbat 

pe arterele lui foarte frivole

și foșnet de arbori singuratici 

îngână sunete dintr-o colindă 

cred că dintr-un avion

orașul pare o imperfectă oglindă

prin aer plonjează în disperare 

o pasăre poate voind să moară 

și o domnișoară eminentă 

grăbită se-oglindește către școală

acasă în 59 de poeme

în umbra surorii mă așteaptă 

Georg Trakl

cu luminile grele...

Speranțe de septembrie

Și năvalnic, și sfios

septembrie pe umerii mei,

dulceag și înecăcios

aerul fructelor

se scurge prin viaductul grădinilor

până în preajma patului de dragoste;

din departe vag apun

coapsele verii,

se scurtează lumina stelelor

de acoperișul casei mele,

toată lumea speră

ca anul acesta septembrie

va dura măcar două-trei luni.

Tei etern

singurătății teiul îi vorbește; 

aici am fost în purpur lăudat, 

cuvântul geniului împovărat 

m-a luminat atât de omenește, 

de mă atinge clipa ca un vierme 

simt focul zilei, și arzând alături, 

aud pe zarea marilor omături 

cuvânt venind din vocile eterne.

Copou, 1977

Zidul

El deschide uși într-un zid,

neavând nicio religie

aceasta e unica lui credință

și mai nobilă meserie în acest secol

nu cunoaște – atât i-a dăruit viața

și însușirea absolută de a fi

ori dincoace, ori dincolo de zid;

zadarnic visează vulturi zburând

peste creșterea zidului

și zilele-i par un șir de numere naturale

ce ard

pe rănile gata pregătite.