Eugen LUNGU: Editura ARC – firul întins al creșterii spirituale în Republica Moldova

Stimate domnule Eugen Lungu, revista „Limba Română” deschide o rubrică despre laboratoarele cărții. Începem cu ARC, una dintre cele mai prestigioase edituri de la Chișinău. Deși comparațiile nu mai par utile astăzi, când ideea de nișă a devenit una directoare în toate sferele de activitate umană, înlocuind aici motorul concurenței cu intenția de acoperire exhaustivă a necesităților diverselor categorii ale consumatorilor de carte. Sunteți fondatorul acestei edituri de succes, la care și astăzi vă depuneți priceperea, salahorind de rând cu ceilalți membri ai unei echipe harnice și dedicate. Cum a venit ideea, cum a început totul? În ce context și ce se întâmpla până în acel moment în domeniul tipăriturilor din Republica Moldova?

Editura a fost înregistrată ca instituţie culturală în 1994, probabil prin octombrie. Şi-a început însă nemijlocit activitatea odată cu venirea celor doi redactori, Gicu Chiriţă şi eu, adică în februarie 1995. Ce coincidenţă, exact acu 26 de ani! Sediul tocmai fusese renovat şi totul strălucea în interior, ca, de altfel, şi în curte. Din personalul de bază erau deja angajaţi Mihai Bălteanu, administrator, Nelu Vârlan, redactor tehnic, şi contabilul Iacob Anghel. Ar veni că dl Iacob, prezent şi azi la datorie, este veteranul instituţiei!

Evident că ceea ce începeam noi nu avea încă o denumire sau, mai bine zis, avea o denumire, dar strict convenţională – CED Soros. Descifrat Centrul Editorial-Didactic Soros. Denumirea aceasta se explica simplu: aşezământul nostru, iniţial, era de fapt o filială a Fundaţiei Soros din RM. Instituţia a fost creată la iniţiativa Lorinei Bălteanu, directorul fundaţiei, şi avea o strategie foarte modestă: să iniţieze în „tainele” computerului ziarişti şi editori din RM! Aşa se explică adjectivul didactic din denumire! La Chişinău se lucra încă după metodele vechi, cu maşina de dactilografiat, éra computerelor abia începea! Pentru a le folosi, oamenii trebuiau instruiţi, mai ales că Fundaţia cumpăra şi repartiza gratis în şcoli, dar şi în alte instituţii, loturi de calculatoare.

Funcţiile noastre la începuturi se limitau la editarea manuscriselor care învingeau în cadrul concursurilor organizate de Fundaţie. Erau lucrări didactice cu diverse profiluri, mai ales manuale de studiere a limbilor străine pe domenii profesionale (drept, comerţ, politehnică ş.a.), dar şi de medicină, fizică, retorică. Deşi nu eram nişte novici (cariera mea editorială începea încă la Literatura Artistică, deci sunt în domeniu din 1978, la fel și Gicu), ţin minte şi acum emoţia cu care am trimis la tipar primul nostru manuscris, un manual destinat viitorilor ofiţeri care studiau la Academia Naţională de Poliţie „Ştefan cel Mare”. Cartea era semnată de Maria Dorogan şi se intitula Curs de elocinţă (1995). Cred că era prima lucrare originală cu o asemenea tematică (artă oratorică!) scoasă la Chişinău! Volumul avea o copertă concepută în stil clasic de graficianul şi pictorul Ion Severin. În prim-plan era plasată o imagine cu bustul lui Marcus Tullius Cicero, marele orator al tuturor timpurilor.

În primii ani, dihotomia editorial-didactic funcţiona la toate turaţiile. Până la masă ocupaţiile personalului erau strict editoriale – pregătirea manuscriselor pentru tipar, după masă în sala de computere (unde în prezent se află redacţia tehnică) se trăgeau jaluzelele, deoarece funcţiona un proiector, şi începeau lecţiile. Cu „elevi-cursanţi” de toate vârstele, unii aproape de etatea pensionării. Când aveam ceva de rezolvat la redacţia artistică (ultimul birou de la parter), treceam tiptil prin sala de „clasă”!

Între timp, editura devenea din ce în ce mai vizibilă. Formula editorială predomina asupra celei didactice, aşa că s-a luat decizia să funcţionăm mai mult în regim editorial. Atunci am ales şi denumirea ARC – propusesem vreo douăzeci de denumiri! – dar ARC era un cuvânt-simbol scurt, cu un potenţial dinamic şi energic, exact precum e coarda întinsă a unui arc. L-am evidenţiat din toată lista cu denumiri şi ARC a rămas! La sugestia mea, Ion Severin a creat şi logoul editurii – o stilizare a unei renumite sculpturi a artistului francez Antoine Bourdelle. Nu eram primii basarabeni fascinaţi de opera marelui plastician – dacă priveşti atent cunoscuta sculptură Strâmbă-Lemne a lui Lazăr Dubinovschi, vezi imediat similitudinile de formă şi tratare cu Heracle a lui Bourdelle. Nu trebuie să ne mire această asemănare – în 1929 Dubinovschi pleca la Paris pentru a lua lecţii de la idolul său. Din păcate, ucenicia a durat doar câteva luni, căci Bourdelle s-a stins din viaţă la scurt timp după aceea.

Să revenim însă la ARC. Primul semn de carte creat de noi (îl păstrez şi acum!) era destul de primitiv – tainele graficii pe computer nu ne erau încă bine cunoscute! – , dar am ales pentru el o sculptură de Brâncuşi şi o deviză cu simbolistica arcului. Textul prefigura metaforic profilul spiritual al unei instituţii creatoare de carte, cartea fiind cel mai sigur suport de reproducere a valorilor gândirii: „Domeniul simbolic al arcului se întinde de la actul creator la căutarea perfecţiunii. Arcul, cu săgeţile sale, este pretutin­deni simbol şi atribut al dragostei, al încor­dării vitale. Tragerea cu arcul e şi un simbol al fecun­dării spirituale, al elevaţiei”.

Am avut şi întâmplări mai aparte legate de denumirea ARC. Ceva mai târziu, în Bucureşti a apărut o editură care şi-a zis ARC 2000, apoi a fost fundată şi Editura ART, oamenii uneori mai confundându-ne. Cu vreo doi ani în urmă, spre exemplu, am primit o scrisoare ultimativă din Canada, de la doamna Veronica Pavel Lerner, fiica Ameliei Pavel (1915-2003), un foarte bun critic de artă român, ale cărei cărți le cunosc şi le am în biblioteca mea. Succesoarea ne avertiza că dacă nu-i dăm un răspuns în decurs de n… zile, dânsa îşi asuma libertatea să editeze cartea mamei sale la o altă editură. I-am răspuns foarte delicat că suntem o editură din Basarabia şi, evident, nu avem în portofoliu vreun manuscris al Ameliei Pavel. Dar i-am spus şi că am citit cărţile şi am urmărit rubricile Ameliei Pavel din presa românească şi că o preţuiesc mult ca autor. Aşa am ajuns să ne cunoaştem (virtual!) şi să corespondăm. Doamna Veronica Pavel Lerner e şi dumneaei o autoare cunoscută şi e sora lui Toma Pavel, lingvist ca formaţie, care şi-a construit o strălucită carieră internaţională în calitate de profesor la umanioare: universităţile din Montréal, din Santa Cruz (California) și Princeton (ambele din SUA). În prezent, este șeful Departamentului de Limba Franceză de la Universitatea din Chicago. Lucrările sale sunt traduse de prestigioase edituri româneşti: Humanitas, Nemira ş.a.

În câţiva ani, editura s-a impus nu numai la noi, dar şi dincolo de Prut. Am început să participăm la târgurile internaţionale de carte. Ţin minte triumfala lansare la Bucureşti a cărţii lui Dorin Tudoran Kakistocraţia, cu participarea lui Nicolae Manolescu, Mircea Dinescu, Cristian Tudor Popescu, Nicolae Prelipceanu ş.a.

ARC se ţinea deja copăcel pe propriile picioare, aşa că din 19 mai 1998 fundaţia ne-a tăiat cordonul ombilical şi ne-a lăsat în plutire liberă, pe cont propriu. Până atunci administrarea editurii cădea pe umerii lui Victor Ursu, director de program, ulterior şi director executiv la fundaţie, apoi, pentru a asigura funcţionarea de mai departe a instituţiei, a fost numit director Iurie Bârsa.

Formal, nu am fost niciodată printre „părinţii fondatori” ai ARC-ului, dar sper să fi lăsat o urmă în existenţa de până acum a acestei instituţii. Ceea ce mi-aş dori foarte mult e ca editura să prospere şi în viitor, după ce va trebui să mă retrag. Vorba cântecului: Vine-o vârstă, vine-o vreme…

ARC şi-a început activitatea şi devenea tot mai viguroasă tocmai în anii când editurile de stat îşi dădeau obştescul sfârşit. Am descris acest fenomen în studiul meu Politica editorială în RSSM apărut la Polirom, în volumul colectiv Panorama comunismului în Moldova sovietică (2019). Ca să rezum aici, editorii sovietici nu-şi făceau deloc griji în ceea ce priveşte vandabilitatea producţiei lor! Ei îşi considerau misiunea încheiată odată cu predarea loturilor de carte la depozitele Moldknigotorg-ului. După asta, gata, se spălau pe mâini! Soarta de mai departe a cărţii nu-i mai interesa, căci de aici încolo de ea se ocupa o altă structură. Eram tocmai în perioada când Brejnev lansase celebrul – prin ridicolul său! – slogan: „Economia trebuie să fie economicoasă!”, căci toate în ţară mergeau alandala, inclusiv domeniul editorial. Pentru tipărirea cărţii editorii primeau banii de la stat, ei urmau doar să-i cheltuiască. Nimeni nu se îngrijea de eficienţă. De aceea cărţile erau cum erau – când mergeam la târgurile internaţionale de la Moscova (pe cele din Occident puteam doar să le visăm!), îţi era şi ruşine să spui că eşti editor. Deoarece în tot ce făceam prima nu arta, ci ideologia. Şi, ca să fie „pe linie”, autorii erau foarte bine plătiţi. Ei bine, odată cu prăbuşirea URSS-ului, robinetul partidului s-a închis şi banii au încetat să mai vină. Editurile au început a intra în colaps una după alta, chiar dacă făceau încercări disperate de a-și schimba strategiile. Dintre toate, în stare de funcţionare normală a rămas doar Ştiinţa, care a ştiut să se acomodeze rapid cerinţelor de piaţă.

Noi ne-am născut în apele reci ale condiţiilor de piaţă, aşa că ne-am adaptat fără mari probleme. Când eram încă în custodia Fundaţiei, eu, ca redactor-şef, am făcut un plan în care am introdus cărţi mari ale culturii europene, dar am fost readus iute la realitate. Mi-a rămas însă mândria să descopăr cele mai multe dintre titlurile propuse de mine în cataloagele Editurii Humanitas, pe care Gabriel Liiceanu tocmai o reprofila din ceea ce fusese Editura Politică!

Editura ARC a marcat evenimente de răscruce în literatura acestui spațiu. Dacă ar fi să faceți o trecere în revistă a celor pe care i-ați debutat și publicat de-a lungul anilor, care ar fi cele mai semnificative nume? Căci dacă ne gândim la prolificitatea ARC, putem spune că toată lumea, din domeniul scrisului și nu numai, a publicat aici, sau – cine n-a publicat la ARC nu există... sau greșesc?

Cred că dumneata ai dreptate când afirmi că ARC a publicat cei mai importanţi scriitori de la noi. Începând cu şaizeciştii – Beşleagă, Busuioc, Saka, Vasilache, Vatamanu, Cimpoi şi mulţi alţii. Doar cu Druţă s-a întâmplat să intrăm într-o dungă neagră. Am adus o carte a sa până la bunul de tipar, îi făcuserăm şi coperta, însă maestrul s-a supărat şi a rupt firul.

Dar practic, nu este autor notabil de aici care să nu fi intrat în atenţia ARC-ului. Şi cartea de ştiinţă, mai ales cea de istorie, fiind un domeniu puternic falsificat în URSS, s-a bucurat de un regim prioritar la noi. Doar câteva nume: Ion Ţurcanu, Andrei Eşanu, Ion Şişcan, Ion Varta ş.a. Ultimul descoperea în arhivele ruseşti romanul unui basarabean necunoscut din secolul al XIX-lea. Proza nu avea titlu, aşa că regretatul Pavel Balmuş, care a îngrijit ediţia, i-a dat textului un titlu convenţional, dar în conformitate cu spiritul epocii – Aglaia. Descoperirea obliga critica şi istoria literaturii să revadă cronologia romanului românesc, Ion Varta şi Pavel Balmuş fiind invitaţii lui Nicolae Manolescu la o celebră pe vremuri emisiune la PRO TV: Profesiunea mea, cultura. Apropo, Aglaia devine şi „vedeta” basarabeană a monumentalei Istoria critică a literaturii române, deoarece e singura operă literară de la noi căreia exegetul îi acordă un spaţiu demn în lucrarea sa.

Printre ultimele apariţii în acest domeniu, remarc Homo Moldovanus Sovietic. Teorii și practici de construcție identitară în R(A)SSM (1924-1989 de Octavian Ţâcu (lucrarea a cunoscut două ediţii), Scrierea şi rescrierea istoriei (2016) şi 1918 pe ruinele imperiului spulberat de istorie. Basarabia în pragul modernității (2018), ambele volume semnate de Nicolae Enciu, şi un foarte dens studiu al tânărului istoric Dumitru Lisnic: Elitele Moldovei sovietice (2019). În Studii de filozofie a istoriei. Reflecții asupra istoriei și a scrisului istoric (2020), Ion Ţurcanu relevă multiple aspecte cu caracter teoretico-practic ale ştiinţei pe care o profesează.

Dacă editarea seniorilor era o onoare, atunci grija pentru juniori o concepeam ca pe o datorie. Aceştia din urmă ne-au „dictat” o direcţie aparte în vectorii strategici ai editurii. Ani la rândul, Fundaţia Soros anunţa concursuri pentru debutanţi. Componenţa juriului varia de la an la an, eu însă făceam în permanenţă parte din echipa de apreciere a manuscriselor. În anii mai „mănoşi” selectam câte trei manuscrise pentru editare (proză, poezie, critică), alteori operaţia de triere valorică ne lăsa doar cu un singur manuscris. Lucrările învingătoare le publicam în colecţia Prima verba, special gândită pentru promovarea debutanţilor. Nu-mi mai amintesc numărul tinerilor apăruţi în această serie (de ordinul zecilor!), dar ştiu că foarte puţini dintre cei publicaţi au dispărut din orizontul literaturii. Iată câteva nume care s-au afirmat, în schimb, foarte sigur: Ştefan Baştovoi, Silvia Caloian, Tamara Cărăuş, Margareta Curtescu, Luminiţa Dumbrăveanu, Ana Rapcea ş.a. Unii dintre ei, precum Mircea V. Ciobanu şi Lucia Ţurcanu, mi-au devenit apoi colegi de serviciu şi de breaslă, cuvântul lor critic valorând foarte mult în cumpăna exegetică. Gheorghe Erizanu este nu numai autor, dar şi un editor performant. Liliana Corobca debuta în Prima verba cu romanul Negrissimo (2003). Uite ce scrie acum Wikipedia despre ea: „Cărțile Lilianei Corobca sunt traduse în limba italiană, în germană, în slovenă. Romanul Un an în paradis a fost tradus de către Ernest Wichner cu titlul Ein Jahr im Paradies (Stuttgart, 2011). A beneficiat de burse și rezidenţe de creație în Germania, Austria, Polonia, Franța. În 2014, a reprezentat România la Vilenica International Literary Festival din Slovenia, Festivalul Internațional de Literatură din Leukerbad și la Târgul de Carte de la Frankfurt. Romanul Kinderland a fost dramatizat la Teatrul de Stat din Ljubljana în 2017”.

Mă mândresc cu fiecare dintre ei şi mă bucură succesele lor.

De regulă, cărţile apărute la ARC s-au bucurat de o reacție bună, inclusiv în străinătate. Recenzii şi informaţii despre unele titluri au apărut în presa literară sau ştiinţifică din România, Italia, Franţa, Germania, Grecia, Ungaria ş.a. Una dintre cărţile de ultimă oră remarcate în străinătate este Castelologia comparată (2020) de Mariana Şlapac. Zilele acestea am primit recenzii publicate în Franţa şi Anglia.

Dacă ar fi să „desemnăm” titlurile care deţin întâietatea după numărul de ecouri în presă, aş evidenţia două. O carte-campion în sensul celor spuse mai sus e O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia (1996). Deşi Mihai Cimpoi are la activ deja zeci de titluri publicate, cred că O istorie… va rămâne opera sa capitală. În 2002, o reeditam, apoi a început „marşul ei triumfal” dincolo de Prut – după un timp, nu am mai ştiut numărul reeditărilor în Ţară. La fel de abundente au fost şi cronicile pe marginea acestei importante contribuţii a eminentului nostru critic. Cronici care au apărut mai ales în România.

O altă carte la fel de frecventată de criticii literari a fost antologia Portret de grup. O altă imagine a poeziei basarabene (1995). Probabil toate revistele literare serioase din Ţară i-au consacrat o recenzie (în „România literară” apăreau două: a lui Alex Ştefănescu şi a Ioanei Pârvulescu). Inclusiv cronici în Italia, Franţa, Germania. Re-editarea acelui volum şi antologarea – în altul (Cartier, 2015) – a aceloraşi autori cu creaţii recente a trecut însă practic fără niciun ecou. Mi-am explicat această „invizibilitate” foarte simplu: în anii ’90, eram în epoca „podurilor de flori” şi tot ce venea de aici părea o surpriză. Şi istoria lui Mihai Cimpoi, şi o altă imagine a poeziei basarabene interesa, noi eram redescoperiţi ca o Atlantidă scufundată pentru aproape două secole!... Apoi, mai ales sub impactul unor basarabeni „mesianici”, care se erijau în mari talente, de fapt fiind simple mediocrităţi, fenomenul basarabean a început să dezamăgească, intrând lent în stand-by.

Antologia, remarcau criticii, însemna o sincronizare a optzeciştilor basarabeni cu cei de peste Prut. Cartea a avut şi o lansare memorabilă în curtea editurii, în cadrul Festivalului-Simpozion Internaţional „Poezia tânără şi dialogul cultural universal” (25 septembrie 1995). Am avut invitaţi din Grecia, SUA şi, evident, România. Atunci i-am cunoscut pe Gheorghe Crăciun, Radu G. Ţeposu, Iustin Panţa, Nichita Danilov, Doina Uricariu ş.a. Festivalul îl organizam în colaborare cu revista „Basarabia”, deoarece Emilian Galaicu-Păun, Nicolae Popa şi eu făceam parte şi din echipa revistei conduse atunci de Dumitru Matcovschi. Era foarte curioasă această colaborare a noastră cu poetul Matcovschi, care nu prea îi avea la inimă pe postmodernişti, dar pe noi ne tolera: eram ca o punte între generaţii, căci ne împăcam foarte bine. Câţiva ani mai târziu, revista organiza un simpozion care dezbătea problemele literare ale contemporaneităţii (16-17 mai 1998), invitaţi  ai publicaţiei fiind Oljas Suleimenov, Cinghiz Aitmatov, un scriitor spaniol şi un disident rus foarte cunoscut – Aleksandr Zinovieiv. 

A agitat mult spiritele, mai ales aici la noi, şi colecţia de antologii Literatura din Basarabia în secolul XX (2004) în 12 volume, distribuite pe genuri: poezie, roman (patru tomuri), proză scurtă (două tomuri), dramaturgie, eseu şi critică literară, literatură pentru copii, traduceri; un alt volum însuma toate prefeţele şi se intitula foarte sobru: O istorie critică a literaturii din Basarabia. Colecţia am elaborat-o împreună cu Editura Ştiinţa, ideea fiind a lui Mircea V. Ciobanu. Am antrenat în această ambiţioasă întreprindere şi exegeţi de peste Prut, care, prin postfeţele semnate de dânşii, au dat o primă apreciere fiecărui compartiment antologat. A fost o colaborare pe cinste, printre distinşii specialişti români fiind acad. Eugen Simion, Alex Ştefănescu, Barbu Cioculescu, Mircea Ghiţulescu, Ion Bogdan Lefter, Tudorel Urian, Ion Simuţ.

Sigur, au existat şi animozităţi, unele revărsate şi băltind în presă. Nemulţumiţii erau scriitorii basarabeni care nu s-au regăsit în paginile antologiilor, ştiut fiind faptul că mediocrităţile sunt de regulă foarte orgolioase. În România, antologiile au fost însă apreciate pozitiv.

Setul antologic din 2017 (Literatura din Basarabia. Început de secol XXI), în şase volume, conceput la fel în tandem cu Ştiinţa, a trecut însă practic neobservat.

Profilul științific al editurii este unul imbatabil, fie și dacă ne gândim numai la DEXI care a apărut la ARC, cel mai complex dicționar explicativ al limbii române într-un volum. Ce ne puteți spune despre colaborările cu experții științei, o forță a zilelor noastre, care nu trebuie să ne scape, mai ales văzând ce proporții a luat astăzi manipularea mediatică și virtualul care ne-a pătruns viața prea mult?

Fiindcă revista în care va fi publicat acest interviu are o specializare concretă, vom pomeni neapărat aici cărţile legate organic de problemele limbii. Aş menţiona mai întâi celebrul studiu al compatriotului nostru Eugeniu Coşeriu Lecţii de lingvistică generală (2000), traducere din spaniolă de Eugenia Bojoga, cuvânt-înainte de Mircea Borcilă. Era un eveniment ştiinţific, după cum remarca şi prefaţatorul: „Apariţia în limba română a Lecţiilor de lingvistică generală ale lui Eugeniu Coşeriu marchează un moment important în procesul istoric de recuperare a gândirii ştiinţifice a marelui savant şi de emancipare a teoriei lingvistice româneşti. După ediţia în limba spaniolă din 1981 – bazată, ea însăşi, pe o versiune iniţială în limba italiană, publicată în 1973 –, cartea s-a bucurat de un bine meritat ecou internaţional, ce s-a reflectat atât în exegeza operei coșeriene, cât şi prin reeditarea şi traducerea ei în alte limbi (o nouă ediţie spaniolă apare în 1999; traduceri: în japoneză, 1979; în portugheză, 1980; în germană, 1988; în bulgară, 1990). […] Realizarea ediţiei româneşti a fost gândită, cu mai mulţi ani în urmă, ca venind, în primul rând, în întâmpinarea unor exigenţe ale studierii lingvisticii generale în contextul nostru universitar, dar şi ale propagării acesteia într-un spaţiu mai larg al cercetării şi cunoaşterii ştiinţifice”.

Mă gândesc apoi la o altă lucrare cu rezonanţă internaţională – volumul lui Klaus Heitmann Limbă şi politică în Republica Moldova (1998). Cred că sunt primul editor (sau, cel puţin, unul dintre primii!) al profesorului german aici, deoarece publicam un articol al lingvistului încă în revista „Orizontul” (anii ’80 ai secolului trecut). Aflasem despre romanist din lucrarea de contrapropagandă sovietică Împotriva falsificatorilor burgheji ai istoriei şi culturii poporului moldovenesc, scoasă de academia chişinăuiană în 1974. Se lupta de zor cu „duşmanii” moldovenilor Bagrin, Mohov, Ţaranov (ce nume!), Varticean ş.a. Cel mai atacat „inamic” s-a dovedit a fi Klaus Heitmann, poate de aceea i-am şi reţinut numele (pe atunci eram student la Universitatea de Stat „V.I. Lenin”). În anii perestroikăi, şurubul ideologic a mai fost slăbit, aşa că Ion Druţă, călătorind în Germania, s-a întâlnit cu „periculosul duşman” Klaus Heitmann şi a adus un articol al profesorului în ţară. Mi l-a încredinţat mie, eu deja lucram la revista „Orizontul”, după ce plecasem de la Literatura Artistică. La un moment dat, am constatat că nu găsim în Chişinău un traducător din germană în română. Ne-a ajutat iarăşi Druţă, dându-mi adresa unei posibile traducătoare. Am fost la ea acasă cu textul. Doamna era în etate şi când a aflat că trebuie să traducă un „răuvoitor”, a refuzat delicat, dar categoric. Ce vrei, colosul URSS nu dădea deloc semne să cadă! Până la urmă ne-am descurcat, am găsit pe cineva din Cernăuţi care ne-a tradus articolul. În perioada editării cărţii la ARC, am avut şi un schimb de mesaje cu profesorul, apoi cu secretara sa Brigitte Sauer. Mesajele veneau în plicuri speciale ale UNIVERSITÄT HEIDELBERG. ROMANISCHES SEMINAR.

Când am lansat Limbă şi politică în Republica Moldova (iată că „duşmanul” s-a dovedit a fi prietenul ferm al limbii noastre şi poate unicul ce spunea adevărul în anii regimului sovietic!), printre cei prezenţi în sală se afla şi cineva dintre semnatarii cărţii Împotriva falsificatorilor burgheji... Era un lingvist erudit pe care îl stimam şi probabil a fost obligat să semneze… Invitatul nostru, Vladimir Beşleagă, ştia istoria „falsificatorilor” şi nu s-a putut abţine să nu-i amintească gafa!...

* * *

A fost foarte solicitat în mediul nostru bâlbofon Dicţionarul greşelilor de limbă al lui Valentin Guţu (1998), cu o prefaţă de Mioara Avram. La fel de util a fost şi Mic dicţionar de nume proprii străine (1998), elaborat de regretatul Vlad Pohilă.

Mândria editurii este însă DEXI – Dicţionarul explicativ ilustrat al limbii române (2007), 2 280 de pagini, cel mai bogat dicţionar al limbii române apărut într-un singur volum. E o operă lexicografică cu absolută credibilitate lingvistică, autorii DEXI fiind cercetători principali la Institutul de Filologie Română „Al. Philippide” al Academiei Române (filiala Iaşi) şi universitari de la „Al.I. Cuza”. Îmi amintesc că nicio tipografie din ţările din jur nu se apuca să tipărească şi să lege o carte cu un format şi un volum atât de mari, unicii care s-au prins să-l facă au fost italienii, aşa că DEXI s-a „născut” la Milano. Noi glumeam pe seama inopinatei inversări a situaţiei – pentru prima dată munceau italienii pentru moldoveni!

La ARC a fost pregătită pentru tipar şi monumentala lucrare presupusă a fi a lui Nicolae Milescu Spătaru Dicţionarul greco-slavo-româno-latin, descoperit în arhivele Academiei din Ucraina. Dicţionarele bilingve rus-român şi român-rus sunt cele mai importante în materie, la fel Dicţionarul tehnic rus-român, Dicţionarul tehnic financiar-bancar englez-român, Dicţionarul de ştiinţe economice. Prin Dicţionar tematic ilustrat (2014), Elena Ungureanu ne propunea o altă formulă lexicografică – lucrarea era structurată pe criterii tematice (locuinţa, alimentaţia, vestimentaţia, îngrijirea corpului). Fiecare articol-titlu era însoţit de o imagine, astfel realizându-se principiul „mai bine o dată să vezi decât să citeşti de zece ori”, dicţionarul oferind cititorului combinaţia ideală „imagine + definiţie”, care stimula înţelegerea şi memorarea termenilor. Inga Druță, în colaborare cu Sabin Buruiană, au realizat un foarte interesant şi util Dicționar de argou și expresii colocviale (rus-român), 2017. Lansarea dicţionarului a avut loc în incinta unui magazin Librarius. La unele exemple din text, deosebit de savuroase, copertele cărţilor absolut pudice din rafturile de alături roşeau!

De asemenea, în Moldova, sine ARC non est didactica. Cum influențează o editură domeniul didactic? Cum ne educă hârtia? Sau ne educă totuși autoritatea profesorului, orice s-ar spune?

Într-o emisiune TV de acu o săptămână, controversatul ex-preşedinte Voronin se plângea că 9 aprilie i-a fost „regizat” de Soros! Am mari îndoieli în privinţa celor afirmate de fostul general, care mai mult ne amuză cu păsăreasca sa în loc să ne convingă. (E insolent-ridicolă mai ales expresia, chipurile franţuzească, moto-moto, care ar vrea să însemne mot à mot şi pe care o repetă fără să clipească la toate canalele TV. Nu se va găsi oare nimeni din anturajul lui să-l corecteze?!) Dar ştiu una – concluziile sale au întârziat cu aproape trei decenii! Căci G. Soros, într-adevăr, a intervenit masiv, dar nu cum crede Voronin, ci prin aducerea într-un spaţiu carceral, care era URSS-ul, a ideologiei Lumii deschise! În primul rând, prin carte! Mai ales prin cartea de istorie gândită în Occident, din care aflam alte adevăruri decât cele legiferate de dogmatismul sovietic. Fiecare editură de la noi îşi alegea autorul şi titlul, ARC a editat mai multe cărţi din această serie. Dau un singur exemplu: volumul Ascensiunea Occidentului de William H. McNeill, monografie care cuprinde „cinci milenii de istorie umană şi e axată pe ideea că civilizaţiile sau popoarele mai puţin prospere au evoluat prin contactul cu alte civilizaţii posedând un grad înalt de dezvoltare. W. McNeill urmăreşte minuţios transfuzia de idei şi tehnici de la o civilizaţie la alta, analizând cronologic epocile din timpuri străvechi până în zilele noastre”.

Au fost cărţi care au schimbat mentalul sovietic, inoculat decenii la rândul, care ne insuflase ideea că „ticălosul” capitalism e în stare de putrefacţie şi ca mâine o să cadă!... Aceste idei noi au lucrat, au înlocuit doctrina adânc impregnată în creierul nostru. Aceste restartări ale ideilor au fost mai importante chiar decât stimulenţii materiali care veneau din Apus – calculatoare, utilaj medical ş.a. Totodată Fundaţia acorda granturi pentru proiecte desfăşurate aici, dar o adevărată reconvertire s-a produs mai ales prin participarea oamenilor de artă şi de ştiinţă la congrese şi simpozioane internaţionale (cine ieşea înainte din ţarcul numit URSS?), prin alocarea de burse pentru studii în străinătate, aşa că oamenii s-au convins cu ochii proprii cât e de „putredă” societatea deschisă. Odată cu trecerea de la economia socialistă falimentară, ARC a contribuit la orientarea spre economia de piaţă prin lucrări fundamentale în domeniu. Am tradus şi pus în circulaţie cărţi de marketing, management, teorie economică, contabilitate, analiză cost-beneficiu, audit, planificare strategică, strategie corporativă, comerţ internaţional, noua economie europeană ş.a.

Desigur, şi cartea didactică a fost în permanenţă în atenţia noastră. Liliana Nicolaescu-Onofrei conducea pe atunci Centrul Educaţional „Pro Didactica” şi am editat mai multe volume destinate profesorilor şi şcolii care se reprofila din mers. Cărţile includeau şi materiale teoretice de pedagogie generală, dar mai ales aspectele practice ale predării. E o tradiţie continuată şi azi, e destul să-şi arunce cineva ochii pe site-ul editurii. Pe lângă manuale, edităm şi o mulţime de auxiliare didactice la disciplinele curriculare.

Actualitatea, contactul editurii cu prezentul este unul remarcabil. La ora actuală, Editura ARC publică titluri care apar concomitent în alte spații și limbi. Un copil din Republica Moldova, spre exemplu, citește și se formează cu o carte de la ARC concomitent cu un copil italian, neamț sau belgian, care consumă același conținut în „timp real”. Este impresionantă această supunere culturalizantă a timpului, într-un spațiu în care politicul a făcut mai mult decât totul pentru o rămânere strategică în urmă. Cum se întâmplă accesul la pulsul universal? (Dacă aș fi rea, aș întreba cum de i-a scăpat lui Putin treaba asta, cam periculoasă totuși? Or, în continuare e grav, nu-i așa?, să fim români, dar să fim europeni e fatal.)

Lui Putin şi lui Lukaşenko (ejusdem farinae!) nu le scapă, ei fac tot posibilul să-şi „îngrădească” cetăţenii de influenţa apuseană, dar… trăim în epoca internetului, aşa că politica rezumată cândva de sloganul sovietic граница на замке nu mai funcţionează ca în trecut. Câte ceva reuşeşte să se strecoare, deşi îndoctrinarea funcţionează şi azi bine mersi. De câteva zile, „deştepţii” noştri au permis iarăşi canalelor TV ruseşti să emită pe teritoriul RM. Am vizionat, din curiozitate, unul dintre programele de ştiri. Parcă s-ar fi deschis un gang spre trecutul sovietic! Aceleaşi argumente antioccidentale, aceleaşi minciuni sfruntate, aceeaşi privire „ajustată” cu ochelarii de cai ai dogmei!

Sigur că respect mult cultura rusă, colaborăm cu edituri ruseşti, având în vedere că toate dictaturile sunt trecătoare. Deci va dispărea în neant şi „epoca Putin”.

În legătură cu astea îmi aduc aminte o istorie editorială de la începutul ARC-ului. Prin 1998, traduceam din engleză cartea Conflictele şi comunicarea. Un ghid prin labirintul artei de a face faţă conflictelor. Lucrarea era destinată cadrelor didactice şi „dezamorsa” un lung şir de cazuri de conflicte posibile – în şcoală, acasă, între elevi, între elevi şi pedagog etc., etc. –, la care se propuneau soluţii de aplanare a lor. Era deci o carte nevinovată în plan politico-ideologic. Undeva sus s-a luat decizia că, din moment ce o editaserăm noi, să o traducem şi în ruseşte şi s-o difuzăm în arealul slav al fostei Uniuni. Traducerea în ruseşte a fost făcută profesionist de cineva din Voronej. Am tipărit un tiraj impunător în rusă – probabil zeci de mii. Ei bine, „pedagogii” lui Lukaşenko nici nu au desigilat containerul cu partea de tiraj destinată Bielorusiei! Ni l-au expediat înapoi! Bat’ka îşi asigura astfel deceniile de dictatură! Parafrazând expresia biblică, putem lesne deduce că unde carte nu e, nimic nu e, căci cartea e cea care ne luminează gândirea.

Evident, unul dintre profilurile noastre editoriale au fost lucrările cu caracter enciclopedic. ARC este singura editură din RM care a elaborat o colecţie de lucrări enciclopedice, bogat ilustrate, destinate generaţiei în creștere. Colecţia se numea Enciclopedie pentru adolescenţi. Volumele respective nu se deosebesc în plan calitativ de lucrările similare din Europa. În această colecţie au intrat volumele Universul, Păsările lumii, Cetăţi, Ştefan cel Mare, ultima în serie fiind cartea regretatului Efim Josanu Odiseea olimpică. La elaborarea seriei am pornit de la ideea că nu poţi educa generaţia în creştere doar cu cărţulii despre purceluşi şi căţei. E nevoie de informaţie, de dezvoltarea gândirii logice, de lărgirea orizontului cultural, or, aşa ceva se obţine doar prin cartea enciclopedică. Dacă ai remarcat, noi continuăm această strategie şi astăzi, mai ales prin cărţile traduse. Iarăşi, e suficientă o singură privire în catalogul digital al editurii ca să realizezi aceasta. Chiar şi acum pe masa mea se află corectura unei cărţi pentru adolescenţi intitulată Marea mea enciclopedie cu ample compartimente tematice: spaţiul, pământul, lumea, dinozaurii, animalele, exploratorii. Sigur, avem asemenea cărţi şi pentru adulţi – a se vedea în acest sens volumele recente Animalele (2019, 2020) de Tudor Cozari, dar şi cele editate anterior de eminentul savant: Păsările, Insectele, Fluturii ş.a.

Ai dreptate, acum traducerile noastre apar simultan cu textul original, preluat, de regulă, de la performante case de editură din Vest.

Despărțirea de România a Basarabiei ne-a făcut să operăm la scară mică în toate domeniile. Dar și aici o editură se cristalizează în jurul unei figuri, în cazul nostru, autoritatea criticului literar Eugen Lungu s-a dovedit a fi una fructuoasă. Nu vreau să vă flatez, pentru că aștept un răspuns la o întrebare. Ce ne puteți spune despre dinamica de principiu a unei astfel de autorități în contextul actual? Avem motive să credem că cererea care dictează din ce în ce mai mult oferta editurilor apelează din ce în ce mai puțin la o autoritate critică ce va ridica întotdeauna nivelul publicațiilor scoase la raft? Sau și aici principiul de nișă va așeza lucrurile. Cum?

Nu mă apuc să judec despre mine. Mi-ar plăcea însă să cred că, poate, preocupările mele în domeniile artei şi culturii s-au reflectat într-un fel în cele realizate de ARC. Invoc întotdeauna în acest sens exemplul Editurii Humanitas, deoarece personalitatea directorului Gabriel Liiceanu a influenţat decisiv alegerea genului de carte căreia i se dă preponderenţă în orientările şi strategiile aşezământului condus de importantul gânditor român. E o orientare spre cartea serioasă, elaborată de marii cugetători clasici şi contemporani. Sigur, instituţia publică şi beletristică, şi carte de agrement, dar miezul, fondul de bază e completat din opere cu mare impact în cultura universală. E practic cartea eternă care va rezista întotdeauna, deşi publicul cititor care preferă asemenea titluri nu e chiar atât de numeros. Evident că şi cititorul Editurii Humanitas e unul select, cu o anumită pregătire generală.

La noi, două sunt editurile care îşi datorează profilurile livreşti conducătorilor instituţiilor respective, adică preferinţelor demonstrate de cei care alcătuiesc celula reflexivă a instanţei editoriale. Mă gândesc la Cartier, care datorează foarte mult formaţiei umanitare a directorului ei, Gheorghe Erizanu, dar mai ales implicaţiilor poetului Emilian Galaicu-Păun. Doar un singur exemplu: seria Cartier de colecţie (elaborată în colaborare cu Dorin Onofrei) este unicat în tot spaţiul românesc. Nicio bibliotecă personală nu va fi completă fără aceste cărţi pe raft! Este foarte important că alegerea autorilor se opreşte cu fermitate la poeţii cu adevărat valoroşi, iar selecţia poemelor o face de fiecare dată un alt specialist cu multă credibilitate la cititor. Iar Vitalie Coroban dă volumelor o ţinută impecabilă.

La fel mă gândesc la Editura Ştiinţa, care are şi ea un profil uşor recognoscibil pe piaţa noastră de carte. Gheorghe Prini a făcut-o să supravieţuiască, Mircea V. Ciobanu şi Mihai Papuc, un editor prin excelenţă, îi schiţează arhitectura. Mircea, mai ales prin titlurile ce ţin de actualitate (antologiile în 12 şi 6 volume, colecţia „Antologia unui autor” ş.a.), Mihai prin editarea clasicilor din colecţia „Moştenire” şi prin promovarea scriitorilor basarabeni uitaţi.

Sigur, e flatantă afirmaţia pe care o faci despre mine. Dacă stai să te gândeşti, arcul e un obiect neînsufleţit şi inert, aşa că neapărat trebuie să fie cineva care să-i pună coarda în stare activă. Dar, în concepţia mea, cartea este un produs colectiv, în ea se topeşte energia mai multor colaboratori ai unei edituri: redactori, corectori, pictori, redactori tehnici ş.a.m.d. Am scris despre fiecare dintre colegii mei de la ARC în altă carte, aşa că nu vreau să repet. Deviza noastră rămâne neschimbată de mai mulţi ani: reuşim doar împreună.

26 de ani de activitate la ARC nu e puțin deloc, dar mai ales în calitate de fondator și critic literar. A fi redactor-șef nu e nici o activitate anonimă, nici una inocentă. Știu că păstrați amintiri fascinante din bucătăria editurii, de întiderea tomurilor. Aveți una specială pe care simțiți nevoia să o împărtășiți în acest moment cu cititorii?

Am mai multe, dar am să mă opresc la două. Una haioasă, alta tristă. Mai întâi prima. Am comandat unui om de ştiinţă de la noi, un foarte bun şi erudit specialist în domeniul său, o lucrare pentru adolescenţi. I-am spus clar – textul va ocupa doar două coli de autor, restul vor fi ilustraţii. Omul s-a apucat cu entuziasm de lucru şi îmi aduce, cum am convenit, textul. Dar volumul lucrării depăşea de mai multe ori înţelegerea noastră! Căci mi-a adus nu două coli, ci nouă! I-am întors lucrarea să facă scurtările de rigoare. Autorii se supun cu greu acestei operaţii, deoarece li se pare că tot ce au scris e foarte important. Aşa că mi l-a mai adus odată, dar avea iarăşi volumul depăşit – conţinea şase coli. I l-am mai întors o dată. Mi-a adus deja patru coli! Atunci am oprit manuscrisul aşa cum era şi l-am scurtat eu însumi, căci vedeam că altfel va dura la nesfârşit. Când a văzut cele două coli, câte rămăseseră din nouă, omul a exclamat exasperat: „Domnu’ Eugen, dar nu se poate! Asta e de-acum cu secera pe la… (bi-i-i-ip!!!)”.

Cealaltă întâmplare e dramatică. Nu ştiu cum suportă alţi editori aşa ceva, dar mie îmi vine foarte greu să formulez refuzurile la manuscrisele necalitative. Au trecut atâţia ani de când o fac şi, totuşi, e greu. Deoarece autorii, buni sau nu, trec cu mari speranţe pragul unei edituri şi tu, într-o clipă, îi spulberi toate aşteptările. În cazul de care vă spun, autorul era un fost disident de la noi (curajoşi în timpul regimului comunist au fost foarte puţini!). Era un om stimat şi un nume cunoscut prin îndrăzneala lui, făcuse şi puşcărie pentru convingerile sale. Manuscrisul prezentat de el avea drept temă încercările prin care trecuse. Din păcate, curajul şi talentul de a scrie cele pe care ai fost silit să le înduri sunt două lucruri total diferite. Manuscrisul era chinuit şi plicticos, deşi substanţă ca atare avea. Autorul s-a prezentat la editură neanunţat, nu-l cunoşteam la chip, a intrat în biroul meu pe neaşteptate şi şi-a declinat numele. De regulă, ambalez pilula refuzului în formulări care să facă refuzul mai uman şi mai uşor „înghiţibil”. Luat însă prin surprindere, am trântit adevărul aşa cum era, fără niciun fel de menajamente. Dacă s-ar fi împotrivit şi ar fi încercat să mă convingă, aşa cum fac mulţi autori în aceste cazuri, chipurile că n-am priceput nimic, că e o carte valoroasă care va fi citită cu sufletul la gură de mii de cititori, mi-ar fi fost mult mai uşor. Omul a avut însă o tresărire, un rictus i-a schimbat linia gurii, a rostit ceva, probabil, „Da, plictisitor!”, a smuls manuscrisul din teancul de pe masă şi a ieşit precipitat fără să se mai întoarcă vreodată.

Regret şi azi gestul meu şi o să-l regret, probabil, până la sfârşitul zilelor.

Vă mulțumesc foarte mult pentru deschidere! Vă urez sănătate de fier, la mulți ani și multe cărți bune!

Îţi mulţumesc şi eu pentru posibilitatea de a re-foileta cei 26 de ani petrecuţi la ARC.