Basarabia între agonie și speranță

Istoriografia basarabeană se dovedește a fi revigorată de o nouă cercetare masivă, în două volume, semnată de Galina Martea, Basarabia – destin și provocare, I, Chișinău, Editura Pontos, 2016, cu o prefață de Iurie Colesnic (308 p.), pentru ca în anul pandemiei de coronavirus să apară vol. II, cu subtitlul Filozofia identității moldave în anii de independență 1991-2020, prefață de același Iurie Colesnic¹, Iași, Editura Tipo Moldova, 2020 (449 p.). Prefațatorul este unul dintre cei mai buni cunoscători ai istoriei Basarabiei, observând, în cazul Galinei Martea, echilibrul dintre inimă și minte, cum ar spune Eminescu, dintre sufletul îndurerat de basarabeancă și răceala filosofului și omului de știință: „Copleșită de firescul sentiment, siropos, dulceag, de nostalgie, specific neamului nostru, ea ne cercetează discret, cu ochii savantului, care nu pregetă să pună diagnoza cea mai dureroasă, dar cea corectă” (p. 9).

Cine este Galina Martea? S-a născut într-o familie de învățători eminenți din comuna Cornești, județul Ungheni, Xenia și Vladimir Sârbu, la 30 iulie 1959. A parcurs o carieră universitară de doctor în științe economice, cu specializări și-n managementul educațional, exercitându-și competența de specialist principal și consultant ca șef al sectorului de cercetare-doctorat-învățământ universitar la Ministerul Educației și Științei din Republica Moldova (1990-2006). De amintit, apoi, cariera universitară la Institutul de Științe ale Educației, Universitatea de Stat din Moldova, contribuind la promovarea reformelor din sistemul educațional, iar ca economist, la elaborarea proiectului privitor la strategia de susținere a dezvoltării întreprinderilor mici și mijlocii, din partea Ministerului Educației și Științei. A dobândit numeroase titluri și distincții naționale și internaționale, precum cel de membru titular al Academiei Româno-Americane de Științe și Arte (2016), membră a Societății Regale de Literatură din Marea Britanie, membru al Uniunii Jurnaliștilor Profesioniști din România etc. Totodată, s-a remarcat ca poetă, eseistă, jurnalistă, prozatoare și critic literar, atât în revistele importante din Basarabia, cât și-n cele din România, din „diaspora” și din străinătate (cu precădere, publicații americane). Editorial, a debutat cu volumul de versuri În lumea mea (Chișinău, Editura Lyceum, 1993), continuând cu cărți de poezie, proză, eseistică, publicistică, filosofie, apărute în Republica Moldova, România, Olanda, în total – peste treizeci de volume de autor și în coautorat. La 51 de ani, într-o conjunctură de criză politică, familială și de sănătate, părăsește țara și se retrage în Olanda, la cei doi copii ai săi, Ion și Daniela, unde își continuă activitatea de cercetare și de creație, rodul cel mai important fiind masiva carte Basarabia – destin și provocare. Notele de față vor încerca că conceapă o transversalie în cel de al doilea volum axat pe filosofia identității românității basarabene. Ținta aceasta determină și originalitatea demersului doamnei Galina Martea. E vorba de o sinteză între proza de tip eseistic, angajată afectiv, și conceptualizarea identitară a destinului acestei provincii izolate de matricea națională românească, timp de două veacuri, exceptând perioada interbelică. Un demers dificil, proiectat de autoare în trei părți: I. Omul și societatea acestuia – dependență de nonvalori și sacrificii; II. Teorii ce ar putea contribui la salvarea poporului român basarabean; III. Învățături pentru omul societății basarabene, dar și pentru orice individ din astă lume. Aceste trei secțiuni sunt străjuite de două poeme: Țara mea cu nume „durere, răbdare…” (moto la partea întâi) și Limba română – imnul identității (epilog la partea a treia), volumul cumulând, în total, 57 de eseuri tematice, din diverse perspective conceptuale, concepute însă ca variațiuni pe aceeași temă.

Spuneam că tocmai cel din urmă aspect determină specificul investigațiilor Galinei Martea, existând și o metaforă filosofico-teologică centrală, aceea a antitezei netransfigurabile (în cazul de față) dintre lumină și întuneric, altfel spus, o „antiteză monstruoasă” (Eminescu), marcând destinul tragic al Basarabiei. Nu întâmplător primul capitol se referă la Teoria despre lumină raportată la viața umană. Basarabia – între lumina răsăritului și asfințitului. Existență prin laboratoriul (sic!) întunericului. Laitmotivul lumină-întuneric străbate întreaga carte, asigurându-i unitatea descifrabilă în fiecare oglindă conceptuală, ca recurență obsedantă, amplificată contrapunctic, având drept țintă drama identitară a Basarabiei, încât se acoperă deplin titlul prefeței lui Iurie Colesnic: Parabola identității. Sub impactul antinomic intră următoarele concepte politice, sociologice, morale, istorice etc.: independența, românitatea, moldovenismul, suveranitatea, identitatea, dezastrul, oropsirea, obscenitatea puterii, obscurantism și cultură, limba română-limba moldovenească, populismul, demagogia, democrația, disperarea, ferocitatea umană, migrația, trădarea intelectualilor, violența împotriva copiilor, educația, tradiția, familia tradițională, corupția, alegerile, mortalitatea infantilă, unirea, Centenarul Marii Uniri etc. Multitudinea perspectivelor este coroborată cu labirintul spectral al luminii: „Orice lumină, cu diverse nuanțe, creează viață și produce vizibilitate în spectrul zilei și al nopții. Lumina, cu o complexitate de fenomene și radiații electromagnetice, se dispersează într-o diversitate enormă de categorii și forme, acestea fiind definite după efectele produse” (p. 18). Lumina, ca în gândirea poetică și filosofică a lui Eminescu (suntem „gheme de lumină”, scrie poetul în Fragmentarium), dar și a lui Lucian Blaga, are subtile implicații geografice transbordate în matrice stilistică, în ființa și ființarea unui popor, ca și a indivizilor umani: „Ca urmare, viața fiecărui individ corelată în mod direct cu viața socială este aceeași lumină care produce efectul prin radiația unor unde luminoase puternice sau mai puțin puternice în existența acestora din urmă, astfel viața umană fiind dependentă de intelectul și de puterea proprie prin care acționează. La acest subiect al vieții umane și sociale se asociază și teoria luminii prin care există unele popoare în dependență de așezarea lor geografică” (p. 19).

Luminile de care beneficiază un popor și indivizii acelui neam sunt generoase, în evantaiul cuprins între lumina taborică și luminile artificial create de om. În acest evantai, Galina Martea distinge, ca și alți istorici și gânditori, lumina murdară, oprimatoare, a imperiilor răsăritene (cea rusească zămislită în „laboratorul întunericului”, resimțită copleșitor de Basarabia, ca abatere de la normalitate) și lumina civilizației și culturii vestice. Pseudolumina se arată direct fie la oprimatori, fie de la administratorii corupți ai unui popor: „În consecință, o atare categorie de conducători devalorizează puterea și personalitatea luminii divine, nemijlocit dând naștere și sens unei noi lumini, – o lumină nefirească ce este compusă din fantezia și ipocrizia lor, menită pentru existența respectivei comunități. Tendința acestor administratori sociali este de a elimina complet lumina firească a divinității, fiind înlocuită de o lumină de altă natură și anume: o lumină contrafăcută cu capacitatea de a ține în întuneric omul societății, făcându-l în timp să nu-și mai poată dezvolta intelectul uman în procesul evoluției” (p. 20). Într-un asemenea univers al involuției a fost împinsă provincia românească dintre Prut și Nistru, începând cu anul 1812. Spațiul geografic însuși se vede deformat, neantizat, răsfrângându-se în ADN-ul populației: „Totul este stabilit din unghiul luminii imperfecte și nefirești care nu oferă omului posibilitatea reală de a-și obține independența deplină, demnitatea de om, de personalitate și identitate umană autentică într-un mediu social” (p. 21). Procesul a fost conceput și consolidat sub țarism și adus la deformări grotești sub regimul sovietic. Cu toate acestea, arheitatea românilor basarabeni, deși acoperită de cenușa groasă a istoriei, a reizbucnit la viață în anii 1988-1990, finalizându-se cu Declarația de Independență de la 27 august 1991. Totul părea să se reașeze în matca românismului, prin schimbările petrecute în anii 1991-1994, până ce lumina murdară a istoriei („Murdară este raza-i ca globul cel de tină”, spusese Eminescu, în Împărat și proletar) a început să se „revanșeze”, izbucnind infernala „antiteză monstruoasă” dintre lumina firească și lumina „obscenă” adusă de cuceritori în mentalul colectiv. În 1994, puterea a fost luată de agrarieni, moștenitorii direcți ai comunismului sovietic. Degringolada politică și, mai ales, economică au determinat o ruptură profundă în organismul social, situație descrisă cu metafora bastonului cu două capete: „unul reprezentând satisfacția deplină a cetățeanului față de principiile schimbărilor de după 1991, iar altul este insatisfacția poporului față de procesele economice și sociale ce decurg cu multă dificultate în defavoarea întregii societăți” (p. 25). Incapacitatea administrativă a clasei politice a produs, pe de o parte, nostalgia după economia centralizată (recte după regimul sovietic) care asigura o minimă supraviețuire materială omului de rând, iar pe de alta, înstărirea unei minorități rapace, incapabilă să readucă lumina valorilor naționale promise de Declarația de Independență.

Răul distrugător de ideal național s-a declanșat încă din 1992, odată cu războiul din Transnistria, încât noua Republică Moldova s-a văzut în fața autonomiilor etnice: Transnistria (resuscitare a vechiului proiect strategic stalinist din 1924), cu capitala la Tiraspol, și Găgăuzia, cu capitala în orașul Comrat. Independența se dovedește o ficțiune, încât, sub președinția lui Vladimir Voronin, noua Republică Moldova pierde, în Constituție, numirea limbii de stat – româna, denaturată în „limbă moldovenească”; se elimină și imnul de stat Deșteaptă-te, române, iar autohtonii, deși majoritari, se văd antinomizați în moldoveni și români; populația ajunsă la limita sărăciei își caută salvarea economică în alte țări, producând fenomenul migrației masive, peste care s-a suprapus mentalitatea de emigranzi, cum i-a numit un filosof și sociolog român, Horia V. Pătrașcu², pe cei care încă n-au părăsit țara, dar care amenință că sunt porniți oricând s-o abandoneze, în semn de răzbunare pe cleptocrata clasă politică. Galina Martea semnalează fenomenul (cu toate că nu-l numește astfel) și pentru Basarabia actuală, recurgând la sondaje sociologice internaționale: „Conform sondajelor sociale 80-85% din persoanele apte de muncă vor să abandoneze țara, iar majoritatea tinerilor vor acest lucru, considerând țara natală ca cel mai nefericit mediu social, luând în considerație indicatorii progresului social și al politicilor publice existente. La acest capitol, Republica Moldova în plan mondial este considerată «ca cel mai nefericit stat din lume»” (p. 129), asemenea și cel mai puțin vizitat stat din lume, încât publicația britanică „Financial Times” scria, cu ironie, că Moldova „E destinația perfectă unde scapi de turiști”.

Se știe că primele temeiuri identitare ale unei națiuni sunt limba, conștiința unității etnice, unitatea religioasă, tradițiile și obiceiurile, cultura, toate concretizându-se în capacitatea de a crea o statalitate puternică, durabilă. În latinitatea estică, miracolul identitar a răzbătut, în istorie (a se vedea cunoscuta carte a lui Gheorghe I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, 1940, prima ediție, în franceză datând din 1937), într-o „mare” slavă, prin miraculoasa conservare a unității lingvistice, cu toate urmările de rigoare. Întâietatea limbii, în acest miracol, este observată și de străini, exemplul emblematic fiind al lui Antonio Bonfini (secretar la curtea lui Matei Corvin, în 1486), din care citează și actualul președinte al Academiei Române, Ioan-Aurel Pop³, în cartea cu titlu grăitor – Veghea a supra limbii române: „Înecate sub valul de barbari (coloniile romane, n.n.), ele totuși emană limba romană și, ca să nu o părăsească nicidecum, se împotrivesc cu atâta stăruință, încât îi vezi că luptă nu atât pentru păstrarea intactă a vieții cât a limbii. Căci cine nu s-ar minuna – dacă ar sta să socotească desele puhoaie ale sarmaților și goților și, de asemenea, ale hunilor, vandalilor și gepizilor și incursiunile germanilor și longobarzilor – că s-au mai păstrat încă până acum la daci și geți rămășițele limbii romane?”

Minunea aceasta s-ar putea invoca cu atât mai mult în cazul românilor dintre Prut și Nistru, cei izolați de matricea stilistică românească în urma invadării, la fel de cumplite, a slavilor țaristo-sovietici, care au decis, prin vocea lui Stalin, că în Basarabia se vorbește nu limba română, ci „moldoveneasca”, soră a limbii ruse, nicicum mădular al limbilor romanice. Decizia dictatorului a consternat până și pe intelectualii care s-au văzut în postura de „colaboraționiști” ai regimului sovietic. În 1953, când își dădea duhul malefic Tătucul, Mihail Sadoveanu s-a întâlnit la Moscova, la un congres al scriitorilor, cu Emilian Bucov, care fusese pus în fruntea breslei basarabene. Acesta, siderat de bătălia împotriva limbii române de la Chișinău, i-a împărtășit spaima marelui Sadoveanu, rugându-l să intervină pe lângă lingviștii sovietici de seamă pentru a repune lucrurile în matca lor firească. Sadoveanu notează în jurnalul inedit (16 decembrie 1953) publicat la Iași, în 2005: „A venit la mine Emilian Bâcov cu care am stat îndelung de vorbă despre frământările de la Chișinău în ce privește limba moldovenească despre care unii moldoveni ar vrea s-o diferențieze de cea românească, pentru nu știu ce interese. Încercările de a da drept limbă deosebită moldoveneasca, expresii și cuvinte rostite provincial, e lipsită de seriozitate”⁴. Autorul Baltagului a vorbit, atunci, cu câțiva mari lingviști de la Moscova, Viktor Vinogradov (1895-1969) și Ruben A. Budagov (1910-2001)), care i-au dat dreptate, dar s-a dovedit că nu savanții onești decid soarta popoarelor și a limbilor. Cu toate acestea, scriitorii din Basarabia au continuat să lupte pentru limba română. După retragerea trupelor sovietice din România (1958), în anul 1959 poetul Victor Teleucă scria O altă limbă mai frumoasă nu-i, pentru ca tot el să-l reconfirme pe Antonio Bonfini, într-un eseu închinat limbii române, Car frumos cu patru boi, publicat postum: „Sunt convins că nicăieri în lume nu s-au scris atâtea poezii despre limbă ca la noi în Basarabia. E clar de ce. Starea critică a limbii. Printr-o lege odioasă era sortită pieirii pentru a fi înlocuită cu alta. Într-un fel sau altul, poeții noștri au câte una, două, trei și mai multe poezii la această temă”⁵.

Biruința identitară lingvistică părea să fie o realitate istorică odată cu Declarația de Independență, la nivel statal, deci. Asta însemna, implicit, că – după model german – o veritabilă independență trebuia să ducă la reunificarea cu Țara-mamă, premisă creată și-n Congresul Statelor Unite, unde se aprobase Rezoluția senatorilor Larry Pressler și Jesse Helms din 28 iunie 1991, care deschidea calea recunoașterii dreptului Basarabiei și României să-și hotărască liber soarta, respectiv dreptul la reîntregire. Dar curând basarabenii se vor trezi că independența și suveranitatea sunt cuvinte aruncate doar pe hârtie (p. 35). Evenimentul nu s-a produs, ceea ce a fost resimțit, de politica americană, că adepții teoriei moldovenismului  exprimă voința majorității, că basarabenii nu se mai recunosc ca români, încât, după un sfert de veac, ambasadorul SUA la Chișinău, James Pettit, a respins ideea reunificării, întrucât cele două state nu se mai recunosc aceeași națiune! Mai mult de atât, Republica Moldova s-a dovedit incapabilă a păstra unitatea teritorială, dezbinându-se în trei autonomii! Galina Martea insistă asupra acestui crud adevăr în mai multe capitole (disecând conceptul artificial de moldovenism), cu atât mai mult relativ la consecințele asupra limbii, în capitolul Identitatea limbii române în ținutul moldav. Toată lupta scriitorilor basarabeni pentru renașterea națională, pentru „recunoașterea deplină a limbii române”, ca fiind „cel mai de preț tezaur al poporului român” (p. 147) se spulbera în noile vânturi ale istoriei. Înțelegerea acestui fapt devenea „cestiune de esistență” (cum spunea Eminescu, în 1878) a românismului în Basarabia și nu numai (vezi teritoriile românești înglobate barbar în actuala Ucraină). „Odată cu prezența limbii române în cadrul țării – consideră Galina Martea – devenea tot mai rezistentă și unitatea națională a românilor basarabeni, respectiv, renaște sentimentul autentic față de întreaga complexitate a valorilor naționale românești, valori care se axau pe limba de comunicare vorbită, tradiții și cultura, credința, ideologia etc. (…). Toate aceste fenomene au existat în mod unitar până în anul 1994, după care acțiunile ulterioare au schimbat radical cursul evenimentelor și esența lucrurilor, limba română devenind din nou un obiect de vânzare-cumpărare din partea unor demnitari de stat care erau străini idealurilor naționale românești” (p. 148). Asta în ciuda faptului că, în două rânduri, Curtea Constituțională a Republicii Moldava a decis că prioritate, în denumirea limbii de stat, o are Declarația de Independență (p. 150-151). Proiectul de lege cu privire la modificarea art. 13 din Constituție, în favoarea limbii române, a fost respins de Parlament, sub cupola moscovită antinațională a președintelui Igor Dodon („o clasă politică cu origini comuniste, promotoare a socialismului sovietic”, p. 151), probabil nu întâmplător chiar în preajma Centenarului Marii Uniri, la 1 noiembrie 2018. Falși istorici, de aceeași speță, schimbaseră (de la 1 septembrie 2002) și predarea Istoriei românilor, reducând-o la Istoria Republicii Moldova: din cele mai vechi timpuri până în zilele noastre, având girul Editurii Academiei de Științe și avizul Ministerului Învățământului, Tineretului și Sportului. Conform acestei logici aberante, „savanții” moldoveni atinși de o ideologie maladivă, antinațională, trebuiau să interzică istoricilor români de a-l revendica pe Ștefan cel Mare, de exemplu, în organicitatea Istoriei românilor. Aidoma, intrați în spațiul „literaturii moldovenești”, Creangă și Eminescu se cuveneau excluși din literatura română! „Ca urmare, – zice cu „blândețe” Galina Martea – aceasta reprezintă o nouă tentativă de a denigra limba și istoria română, valori sacre pentru neamul românesc” (p.152). Atrage însă atenția că e nevoie de o altă mentalitate a clasei politice devenite inamicul numărul unu al propriului popor, un inamic „deosebit de periculos”, gata să îngroape națiunea: „în caz contrar, societatea basarabeană riscă să se piardă în negura vremii sau să revină… la tot ceea ce a avut până” în 1990 (p. 155). Totuși, există speranță: „Din fericire, clasa intelectuală, scriitorii, tineretul studios promovează insistent cultura autentică română, iar limba română vorbită de către ei este un exemplu bun de urmat pentru întreaga societate basarabeană” (p. 156-157). Destinul limbii române devine o axis mundi a destinului Basarabiei, lumina divină sub semnul căreia autoarea și-a conceput studiul de caz.

Partea a doua a cărții Galinei Martea caută soluții doctrinare și pragmatice de ieșire a Republicii Moldova din starea de stat eșuat. În primul rând, soluția trebuia să fie nu o declarație de „independență” ambiguă, cu urmările știute, care au împins noul stat spre dezastrul reîntoarcerii sub guvernare comunistă și moscovită, statut aberant de cvasigubernie. Soluția era cea germană, a reunificării imediate, în spiritul deciziei din Sfatul Țării de la 27 martie 1918. Basarabia nu se afla în situația Țărilor Baltice, ci a celor două Germanii, fapt recunoscut, în 1991, de Rezoluția Larry Pressler și Jesse Helms. Numai că acest document crucial a fost ascuns de ochii opiniei publice, fiind scos la iveală abia în 2016 de către primul ambasador român în Republica Moldova, Aurel Preda. Faptul arată, pentru România, că rostul revoluției din Decembrie 1989 a fost deturnat/furat de cei care au pus mâna pe putere ca moștenitori ai comunismului „reformat” de tip Silviu Brucan și George Soros, primul străin care a adus în țară noua „biblie” cu titlul Pentru o transformare a sistemului sovietic⁶.  Altfel spus, românii au cunoscut atunci nu Rezoluția americană din 1991, ci cartea lui Soros, scrisă în 1990 și publicată, stranie coincidență, la Editura Humanitas, în 1991! Consecința: cele câteva decenii de rătăcire identitară și statală a Republicii Moldova, acompaniate și de prăbușirea catastrofală a economiei din ambele state, prăbușire care a dus la cel mai mare exod de populație de pe ambele maluri ale Prutului. Iată de ce Galina Martea preconizează întoarcerea la spiritul deciziei din Sfatul Țării, din 27 martie 1918, scoțând în evidență inițiativa lui Nicolae Dabija de a înființa, în preajma Centenarului Marii Uniri (27 martie 2016), Sfatul Țării II, menit să reia procesul istoric organic: „O altă direcție pentru societatea basarabeană nu poate fi, indiferent de faptul că mulți dintre guvernatorii și locuitorii țării nu doresc acest lucru. Iar eroarea gravă care s-a produs în 27 august 1991 (așa cum au demonstrat-o specialiștii din domeniu, spunând: odată cu destrămarea URSS, R. Moldova nu a trebuit să-și declare independența, însă a fost necesar să declare unirea cu România, astfel realizând procesul real de reîntregire a neamului românesc cu patria-mamă) trebuie reparată acum, în mod urgent, cu atât mai mult că societatea moldavă actualmente se regăsește la răscruci de drumuri, poporul fiind foarte dezorientat și nelămurit în tot ceea ce vrea și în tot ce trebuie să facă” (p. 356).

Pentru asta e nevoie ca „ambele state românești (…) să se așeze la masa tratativelor/dialogurilor în modul cel mai civilizat pentru a găsi soluția cea mai potrivită în a revendica această problemă nespus de stringentă a națiunii române” (p. 356-357). Va fi, desigur, un proces de mare dificultate, dar cu mult mai realist decât visul unor politicieni ca Maia Sandu, câștigătoare, în 2020, a președinției Republicii Moldova, de a crede într-o integrare în UE fără a fi unită cu Țara-mamă. (Soluția e fezabilă, în stadiul actual, doar la nivel abilitate diplomatică!). Perspectiva primirii de noi state în UE este, acum, nesigură pentru un viitor greu de evaluat în timp. Integrarea europeană cea mai realistă este Reîntregirea. Dificultățile economice ale procesului, desigur, foarte mari, vor fi însă profitabile pentru ambele părți, în perspectiva unei națiuni puternice, la nivel european și nu numai. Galina Martea dedică pagini importante problemei, pornind de la cercetarea realizată de Departamentul geoeconomic al Fundației Universitare a Mării Negre (FUMN), coordonată de Petrișor Peiu. Concluziile investigației s-au formulat în cartea semnată de Dan Dungaciu și Petrișor Peiu, Reunirea. Realități, costuri. beneficii, București – Chișinău, Editura Litera, 2017. Este vorba de o cercetare lucidă, de economie armată matematic, verificată și-n cazul reunificării Germaniei, după cum scriu Dan Dungaciu și Petrișor Peiu: „…costurile reunificării se raportează întotdeauna la mărimea PIB-ului, pentru că ele sunt asociate reducerii diferențelor de performanță economică; modelul cel mai adecvat și mai apropiat probabilei reunificări a celor două state românești este cel german, realizat în 1990; costul reunificării ar părea să fie mare, dar privit în contextul economiei unei națiuni este suportabil; beneficiile reîntregirii sunt net mai mari decât costurile: în cazul României și Republicii Moldova, evoluția în următorii 25 de ani se comprimă în doar 15 (un plus de eficiență de 40%); și, nemijlocit, există un plus de PIB, respectiv, de PIB/locuitor, datorate creșterii dimensiunii pieței și a creșterii importanței geostrategice a țării” (Apud, p. 375).

Pregătirea populației pentru asemenea transformări trebuie să aparțină educației, maturizării morale și politice a clasei conducătoare, împreună redând demnitatea de națiune reîntregită (p. 377), ceea ce va duce și la stoparea migrației în masă de pe ambele maluri ale Prutului (p. 378). Totul depinde, în ultimă instanță, de „întărirea și protejarea unității și identității naționale românești” (p. 379). Rolul primordial, în consens cu transformările economice integratoare, îi revine, după opinia Galinei Martea, educației: „În acest joc al existenței anume sistemul de învățământ este eroul principal al schimbărilor și transformărilor evolutive, fundamentate pe identificarea personalității individului și societății” (p. 394).

În spiritul coordonatei educaționale, ultima parte a cărții Galinei Martea se constituie ca un fel de „carte de învățătură” de felul celei a lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie, deși, spre deosebire de ilustrul model, în ansamblu, stilistica autoarei suferă de o anume prolixitate, alimentată/augmentată și de împrejurările evoluției limbii române din Basarabia, prin bilingvism și izolare istorică, despărțită fiind, atâta amar de vreme, de organicitatea, de splendorile la care a ajuns limba română prin marii ei scriitori, filosofi și istorici. Asta face ca o carte atât de amară și de lucidă, ca Basarabia – Destin și provocare, să fie de o actualitate urgentă și, în felul ei, un eveniment editorial.

Note:

^₁ Iurie Colesnic (n. 12 august 1955, Dereneu, raionul Călăraşi), scriitor, politician, istoric, este unul dintre autenticii intelectuali ai mişcării naţionale din Basarabia, autor al lucrării în 10 volume Basarabia necunoscută, serie publicată începând cu anul 1993.

² Horia V. Pătraşcu, Idealul valah, Bucureşti, Editura Contemporanul, 2017.

³ Cf. Ioan-Aurel Pop, Veghea asupra limbii române, Bucureşti – Chişinău, Litera, 2020.

⁴ Mihail Sadoveanu, Pagini de jurnal şi alte documente inedite, Iaşi, Junimea, 2005, transpunere dactilografă şi ordonare cronologică de Constantin Miu, Maia Miu şi Olga Rusu, cu o introducere şi note de Constantin Ciopraga.

⁵ Victor Teleucă, Car frumos cu patru boi, Chişinău, Universul, 2011, p. 28. A se vedea şi Theodor Codreanu, În oglinzile lui Victor Teleucă, Chişinău, Universul, 2012, capitolul Destinul limbii române, p. 81-97.

⁶ George Soros, Pentru o transformare a sistemului sovietic, vezi traducerea românească, Bucureşti, Humanitas, 1991.