Misterul de Est de Lucreția Bârlădeanu: perspective de lectură

Lucreția Bârlădeanu este scriitoarea care, de fiecare dată, prin cărțile sale, surprinde cititorul. Afirmându-se ca poetă, cu câteva volume de poezii (Rouă de cuvinte, Clipe de păsări, Capitalul din Para Sângelui, Sezonul de catifea), publică, în 2005 și, respectiv, în 2006, Dialoguri pariziene și Secolul nomazilor, două cărți despre exilul românesc în multiplele lui ipostaze. Mai apoi, prin Dealul Drăguței, ne invită în lumea fascinantă a copilăriei. Și nu se oprește aici. Urmează Tunica portocalie, o culegere de texte epice – povestiri, schițe, creionări etc. – toate pe placul cititorului dornic „să se regăsească în simboluri și să le interpreteze”, după cum afirma însăși autoarea.

Recentul roman Misterul de Est (Chișinău, Arc, 2020, 173 p.), înainte de a fi lecturat, provoacă prin chiar titlul lui, ca, ulterior, cititorul să trăiască plăcerea lecturii, conjugată cu dorința de a-i atribui textului acea valoare in actu, caracteristică receptorului și receptării artistice.

Primul lucru care poate fi remarcat este că romanul se construiește pe tehnica epicului dublu: în plan literal sunt narate întâmplări din viața câtorva personaje (de fapt, accentul, intenționat, nu cade pe diegeză), iar în subtext există un puternic fundal de semnificații, care au drept sursă simbolurile, aluziile, citatele etc. Totodată, prin această tehnică a epicului dublu, deseori, se fisurează „realul”, lăsând loc pentru pătrunderea misticului.

Cartea poate fi citită (și interpretată) din mai multe perspective. Din punctul de vedere al problematicii, putem vorbi despre un roman de dragoste, iubirea fiind analizată în cadrul relațiilor conjugale. În cazul acestei teme, se pare că autoarea insistă asupra a două concepte definitorii: cel de armonie – sursă a fericirii și liniștii sufletești (fie în cazul cuplului, fie în cel al relației omului cu sine însuși) și cel de libertate, văzută în afara geloziei, orgoliului, a dorinței de a poseda și a domina. Or, spre deosebire de personajul masculin, convins că nu trebuie „să-ți grăbești intențiile, gesturile, patimile” și care, între timp, devine soțul lui Valérie, protagonista cărții, dorește împlinirea ca femeie și totodată ca artistă.

Misticul/ezotericul este calea/modalitatea aleasă de autoare prin care totul (din existența reală) capătă/trebuie să capete echilibru, rezolvare. Astfel, Lucreția Bârlădeanu recurge la motivul dublului („…nu mai avea discernământ să priceapă unde sfârșise visul și unde începe realitatea. Planurile se confundau”) sporind, pe de o parte, forța de sugestie, ambiguitatea discursului narativ, pe de alta, prefigurând spontaneitatea psihică a personajului prin contopirea cu alteritatea din subconștient. Distanțându-se de lumea în care trăia, după despărțirea de Valérie, asemenea lui Dionis/Dan (Sărmanul Dionis de M. Eminescu), personajul masculin, protagonist al romanului, coboară în timp, conectându-se la un cu totul alt registru spiritual, acela al Mariei, fata din tabloul pe care-l cumpărase, convins fiind că „între ei se produsese o fuziune ce-l copleșea”. Spre deosebire de personajul eminescian, tentat să pătrundă în Doma lui Dumnezeu, deci să descifreze Marele Mister, personajul Lucreției Bârlădeanu încearcă să înțeleagă de ce iubirea lor s-a poticnit, nu a putut merge înainte pe drumul nețărmuririi, care ar face posibilă pătrunderea spiritului uman în sferele cele mai înalte. Astfel, protagonistul va trăi în două dimensiuni temporale: atunci și acum, retrospecția, memoria involuntară, fluxul amintirilor, relatarea la persoana a III-a în alternanță cu viziunea narativă actorială (scrisorile Mariei) fiind tehnicile narative utilizate de autoare foarte reușit, bine dozat și semnificativ, acestea plasând, la rândul lor, romanul în contextul prozei moderne. Dedublându-se, personajul apare în două ipostaze: cea de seducător și de soț, căruia îi plăcea jocul cu mai multe necunoscute, plin de orgoliu, gelos, cuprins de teama că o va putea pierde într-o zi pe Valérie, cu simțul posesiei bărbătești, convins că bărbatul trebuie să decidă ce urmează să se întâmple în contextul unei relații (ipostaza „de atunci”) și cea a unui ins deja divorțat, interogativ, reflexiv, tentat și sperând (poate, mai mult la nivel de subconștient) să descopere, prin refacerea traseului vieții Mariei (fata din portretul cumpărat), ceva „ce nu bănuia că există”, să înțeleagă și să găsească răspuns la întrebările ce-l măcinau, legate de relația cu Valérie, de trecutul său, în general (ipostaza „de acum”). Intrând în lumea plină de mister, personajul, prin lectura scrisorilor Mariei, pășește spre viața de altădată a acesteia (a doua linie de subiect a romanului), dar, de fapt, el își retrăiește propriul trecut. Lectura scrisorilor Mariei adresate tatălui ei îl ajută nu numai să pătrundă, dar și să înțeleagă sufletul femeii, în general (dar cu certitudine, indirect, și al lui Valérie), care, de multe ori, „poate fi foarte vulnerabil din cauza legilor care s-au instaurat în societate de-a lungul secolelor”. Într-un final, protagonistul romanului realizează că ruperea relației conjugale cu femeia pe care încă o iubește a fost cauzată de acea tentație bine ascunsă în firea oamenilor (și a lui însuși) – „dorința de a poseda, de a domina, indiferent prin ce mijloace”. La rândul ei, revelația îl ajută să se refacă sufletește, să-și privească din altă perspectivă fosta soție, să realizeze pe deplin că „iubirea te poate înălța, iar orgoliul poate ucide”, că „dragostea adevărată este atunci când oferi fără să cântărești cât primești înapoi”. În acest moment al revelației, personajul are puterea de a-și recunoaște orgoliul, invidia, demonismul, ce puseseră stăpânire pe el în cadrul cuplului conjugal, eliberându-se astfel de drama/chinurile existențiale istorice, re-dobândind pacea mult râvnită și astfel posibilitatea de accedere, prin „firele iubirii”, la acea stare superioară, în care gelozia și orgoliul de a controla totul nu există. Finalul romanului afirmă această idee: „O privi cu dragoste. Ochii ei care și-au recăpătat între timp culoarea, înotau în lacrimi. El îi prinse încet mâinile. Acestea se zbăteau ușor, preț de câteva clipe. Apoi, ca aripile unei păsări rănite, se lăsară încet în căușul palmelor lui moi. Ca într-un cuib de mult părăsit, dar care păstra încă, prin cine știe ce miracol, căldura vagă a sentimentelor de altădată”. Deci, erosul și misticul soluționează conflictele romanului: ruptura dintre cei doi soți, dedublarea personajului/refacerea întregului divizat, stabilirea echilibrului.

Cât privește personajul feminin, Valérie refuză psihologia comună, resemnarea în fața nereușitelor, conformismul de orice natură, fapt care o și individualizează. Ea dorește, așa cum afirmam mai sus, împlinirea sa ca femeie și în plan profesional (inițial, ca actriță, ulterior, după ce abandonează teatrul, ca scriitoare). Evident, cu o singură condiție: „Nu putea nimănui permite să i se strecoare în cap, pentru a-i dirija gândurile”. Fire independentă, Valérie are convingerea că „viața ei nu se putea reduce la opiniile omului care-i stătea alături, că nu-i neapărat nevoie să fie mereu de acord cu valorile lui, că poate să-și ia viața în mâini, fără a fi nevoită s-o încredințeze nimănui, chiar dacă acesta o asigură mereu de intenții nobile”. În momentul când principiile sale de viață vor intra în contradicție cu existența-i conjugală, ea își părăsește soțul plecând împreună cu fiica, fără a pretinde ceva.

O altă perspectivă de lectură/interpretare a romanului se referă la dimensiunea reflexivă a acestuia. Condiția artistului și a operei de artă,  raportul dintre realitate și artă, muza și creatorul, libertatea și suprimarea, condiția femeii în raport cu bărbatul, orgoliul și credința etc. sunt problemele asupra cărora, într-un grad mai mare sau mai mic, meditează autoarea. Dintre toate acestea, condiția artistului și a creației se constituie într-o linie de subiect aparte. În cadrul acestei teme, personajul masculin/autoarea este mai mult interogativ/ă: „Cui îi datorăm în primul rând opera: muzei sau creatorului?”, „Ce este inspirația și care sunt originile ei?”, „Pledăm pentru imagine sau pentru arta maestrului?”, „Când și cum o imagine creată de artist/un chip efemer poate sfida pânzele timpului și trece într-o altă dimensiune a lucrurilor?”. Multe dintre reflecțiile pe marginea întrebărilor cu privire la artist, creație, care, de fapt, au un caracter deschis, iau forma unor maxime: „Frumusețea are și ea orgoliul ei. Ca să existe în timp și să poată seduce, are nevoie de a se revitaliza prin prezența și energia umană și, bineînțeles, de a fi admirată”, „S-ar părea că Demonul totuși ar putea fi mai generos cu cel pe care-l tocmește să-i inspire opera decât Îngerul pur”.

O caracteristică și în același timp o altă perspectivă de interpretare a romanului este amprenta livrescului. Misterul de Est include un număr impresionant de inserții livrești, investite cu diverse funcții în contextul narațiunii și, în special, în cel al romanului reflexiv.  Prezente dozat, inserțiile paratextuale (nume de autori, frânturi din biografiile acestora, titluri de opere, comentarii pe marginea unei sau altei opere citate), aluzia, citatul etc. – toate completează scenariul epic, accentuează opinia, starea de spirit, atitudinea naratorului și, în ultimă instanță, a autoarei, întregesc și nuanțează proiecția personajelor, în special, a celui masculin (reflectând asupra relației dintre imagine și arta maestrului de a o fi creat, protagonistul, evocând momentul sinuciderii lui Romain Gary, într-un moment, ajunge să scotocească, din perspectiva ideii de sinucidere, „în cele mai  obscure părți ale vieții sale”). Plină de conotații livrești, narațiunea semnalează (de ce nu!) și erudiția autoarei, dialogul ei cu artiștii și cu operele lor.

Menționam la începutul acestui demers că titlul romanului incită interesul lectorului. Dar nu numai. El insinuează, în primul rând, poziționarea autoarei, stabilită de mai mulți ani în Franța, în raport cu Estul. Or, suntem tentați să afirmăm că Misterul de Est, asupra căruia insistă Lucreția Bârlădeanu, ar fi acel cernoziom din estul Europei, care i-a servit lui Valérie (înseși autoarei) ca platformă solidă „pe care se altoiseră mai târziu valorile și frumusețile pariziene și pe care își construise în ani identitatea”, acele „chipuri de oameni simpli, tot din Estul îndepărtat,  care „veneau cu sfială să-i populeze piesele”, Cehov (și el din Est) care-i modelează subtil ființa protagonistei, originară din Moldova și, nu în ultimul rând, portretul Mariei (fiica unui savant important din Est și nepoata lui Tolstoi), cu impact deosebit asupra personajului-protagonist masculin. Misterul de Est ar mai putea fi inima pentru Est a lui Valérie (de ce nu și a autoarei!), care, împletindu-se, sincronizându-se și armonizându-se cu cea pentru Vest, „îi dădea impresia că totul îi stă în puteri, că orice idee este realizabilă, iar viața e plină de optimism și de bucurii”. Acest optimism, conjugat cu talentul și cu sensibilitatea ei superioară, au animat-o pe Lucreția Bârlădeanu să scrie un roman, care, cu certitudine, se remarcă prin ținută artistică și prin valoare incontestabilă.