Împrejurările istorice ale intrării României în războiul împotriva URSS (iunie 1941) Câteva reamintiri și considerații

La împlinirea a opt decenii de la intrarea României în războiul împotriva URSS (iunie 1941), apreciat în istoriografie și ca „al doilea război pentru reîntregirea țării”, se impun câteva succinte reamintiri și considerații.

Ca urmare a ultimatumurilor sovietice din 26 și 27 iunie 1940, Basarabia, partea de Nord a Bucovinei și Ținutul Herța, cu o suprafață totală de 50 762 km2 și aproximativ 4 milioane de locuitori, majoritatea etnici români, au fost desprinse cu forța și încorporate în URSS. Raptul teritorial din 28 iunie 1940, era rezultatul înțelegerilor cuprinse în Protocolul adițional secret la Pactul de neagresiune sovieto-german semnat cu 10 luni în urmă la Moscova. De menționat că Ținutul Herța nu făcea parte nici din Bucovina, nici din Basarabia, și nu fusese revendicat de URSS.

Anexarea sovietică a fost întâmpinată cu un sentiment pozitiv doar de o mică parte a populației Basarabiei și Bucovinei. În zilele următoare, în localitățile mai importante și în unele din gările unde se adunau refugiații pentru evacuare au avut loc incidente antiromânești și prosovietice, în urma cărora preoți, intelectuali, soldați români separați de unități, civili în curs de evacuare au fost atacați, batjocoriți, sau uciși. Cedările teritoriale din anul 1940 au produs o amărăciune profundă și resentimente în rândul populației românești și au grăbit scăderea popularității regimului regelui Carol al II-lea. 

În teritoriile anexate a fost instaurat un regim sovietic de ocupație, cu caracter totalitar, opresiv și represiv. În cea mai mare parte a teritoriului ocupat, sovieticii au proclamat RSS Moldovenească, iar partea sudică a Basarabiei, Bugeacul, și nordul Bucovinei au fost alipite la RSS Ucraineană. Odată cu proclamarea RSS Moldovenești, RSSA Moldovenească, republică autonomă „moldovenească” de la răsărit de Nistru, a fost împărțită între cele două republici sovietice vecine, Moldova sovietică și Ucraina.

După ocuparea Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herța s-a declanșat o campanie de persecuții împotriva localnicilor, arestări arbitrare, torturi, execuții și deportări în gulagurile Siberiei. Aceste măsuri au afectat atât populația românească majoritară, cât și minoritățile naționale.

Agresiunii sovietice din vara anului 1940, România nu i s-a putut opune cu armele datorită izolării pe plan internațional și a insuficientei pregătiri a oștirii sale.

Raporturile României cu imperiul de la Răsărit au cunoscut, în continuare, o deteriorare notabilă, în condițiile în care la noua frontieră româno-sovietică erau provocate numeroase incidente¹, Moscova pregătind, totodată, alte acțiuni de rapt teritorial împotriva țării.

Este semnificativ faptul că, doar cu câteva săptămâni înaintea declanșării războiului germano-sovietic, V.M. Molotov a fost la Berlin pentru a oferi lui Hitler, în numele Kremlinului, o „alianță militară totală”, cerând, în schimb: recunoașterea posesiei permanente a teritoriilor ce fuseseră ocupate de Armata Roșie; încorporarea definitivă în U.R.S.S. a Lituaniei, Estoniei, Letoniei, Careliei, Basarabiei și Bucovinei (în întregime deci); controlul complet al Dardanelelor; mână liberă în Irak și Iran; o poziție importantă în Arabia Saudită, care să asigure Uniunii Sovietice controlul Golfului Persic și al Golfului Aden². După multiple pertractări, germanii au refuzat propunerea sovietică.

Demersul diplomatic întreprins de Molotov fusese însoțit de pregătirea de către factorii militari sovietici a unui plan privind o lovitură preventivă la Vestul U.R.S.S., care viza și România – așa cum atestă documente de arhivă publicate în Federația Rusă³.

La 4 septembrie 1940, în urma pierderilor teritoriale și de populație, a anarhiei care amenința să ducă la însăși prăbușirea statului român, regele Carol al II-lea, sub presiunea evenimentelor, i-a dat puteri depline generalului Ion Antonescu. Pe 6 septembrie, regele a abdicat în favoarea fiului său, Mihai, și a fugit din țară. Antonescu era considerat un fel de „as în mânecă” de către majoritatea liderilor politici români și de observatorii externi, chiar dinainte de ultimatumul sovietic, datorită „prognozelor sale extrem de precise asupra evenimentelor, pe care le făcuse încă din 1934”⁴. „Opinia generală era că, dacă putea să prevadă asemenea evenimente dezastruoase, poate că era capabil să facă totuși ceva pentru a pune lucrurile pe picioare după aceea”⁵.

După cum bine observa la vremea aceea analistul britanic Arnold J. Toynbee⁶, Berlinul luase în calcul o ocupare de facto a României de către forțele germane, date fiind interesul și nevoia de petrol românesc a celui de-al Treilea Reich. Singura problemă era dacă acest lucru e bine „să se petreacă cu sau fără consimțământul României”⁷. Potrivit comentariului lui Toynbee, Antonescu „s-a confruntat cu sarcina de a guverna țara aflată în fața pericolului ocupației germane, cu oameni înfuriați de pierderile teritoriale, cu un nou rege de numai 18 ani și cu o Gardă de Fier nerăbdătoare să creeze probleme”, așa că, în pofida faptului că el „a fost întotdeauna pro-britanic din punctul de vedere al părerilor politice”, Antonescu „a decis că ar fi mai bine pentru țara lui să nu fie ocupată de o forță fățiș ostilă”⁸. Toynbee concluziona că „decizia lui Antonescu a fost aspru criticată (de britanici – n.n.), dar, dată fiind imposibilitatea de a obține ajutor de la Aliați, este greu de imaginat ce altceva ar fi putut face”⁹.

La începutul lunii septembrie 1940, un general german a fost trimis în România pentru a pregăti sosirea misiunii militare germane. El a transmis că existau „rapoarte insistente legate de noi acțiuni care puneau în pericol noua graniță cu Rusia”, privind „constantele încălcări provocatoare ale frontierei de către ruși, pentru care apoi dau vina pe români”, mai exact „concentrări la punctele de trecere a râului și materiale de construcții pentru poduri în mai multe puncte situate de-a lungul Prutului, precum și construcția a numeroase aerodromuri în sudul Basarabiei”¹⁰.

 Încă de la venirea sa la putere, în urma gravei crize interne și internaționale, generalul Ion Antonescu avea să exprime în mod consecvent atitudinea de nerecunoaștere a rășluirilor teritoriale săvârșite pe seama României. Considerând că „este preferabil ca răpirea Basarabiei și a Nordului Bucovinei să rămână caracterizată ca un act de forță pe care România nu l-a acceptat decât ca atare”¹¹, conducătorul statului român atrăgea atenția ministrului acreditat la Moscova să nu angajeze guvernul român în semnarea unui document cu implicații politico-diplomatice deosebite pentru România într-o viitoare așezare a relațiilor internaționale. El arăta că „nu avem nici-un interes de a legaliza acest act, oferind astfel sovieticilor un titlu juridic pentru a păstra aceste provincii (...) Nu este intenția guvernului român să renunțe la pozițiile de principiu și să recunoască unilateral soluțiile sovietice (...) Guvernul român socotește că nu este momentul de a se proceda la o consacrare a frontierelor noastre cu U.R.S.S.”¹².

Punctul de vedere exprimat de generalul Ion Antonescu era în deplin acord cu poziția Marilor Puteri și acceptat de toată lumea politică și diplomatică ce împărtășea ideea nerecunoașterii modificărilor teritoriale prin forță¹³, inclusiv de guvernul britanic și cel american. La 5 septembrie 1940, Winston Churchill declara în Camera Comunelor că „noi nu vom recunoaște schimbările teritoriale care se vor face în timpul războiului, mai puțin acelea care vor fi consecința unui acord de înțelegere între părțile interesate”¹⁴. Aceste prevederi vor fi incluse ulterior și în Charta Atlanticului, care era „împotriva schimbărilor teritoriale ce nu ar fi în acord cu dorințele liber exprimate de popoare”¹⁵.

Britanicii nu erau, însă, dispuși („și, în general, nu erau capabili”¹⁶ – notează Larry L. Watts) să se confrunte cu Uniunea Sovietică în legătură cu expansiunea agresivă a acesteia în Europa Centrală. Ambasadorul la Moscova, Sir Stafford Cripps, declara autorităților sovietice, la sfârșitul lunii octombrie 1940, că „Marea Britanie ar fi pregătită să recunoască ocupația sovietică de facto a statelor baltice, Basarabiei, Bucovinei și regiunilor din estul Poloniei recent încorporate în teritoriile sovietice” și „s-ar angaja să nu adere la nici un acord antisovietic pe durata războiului”¹⁷.

Pentru generalul Ion Antonescu, refacerea integrității teritoriale a statului român a fost obiectivul esențial al politicii sale externe. „Principalele obiective ale politicii mele – i-a spus Antonescu lui Hitler în timpul primei lor întâlniri, din 22 noiembrie 1940 – vor fi reintegrarea la patria mamă a Basarabiei, a Nordului Bucovinei și a Transilvaniei”¹⁸. În cadrul discuțiilor, Antonescu a remarcat faptul că „rușii aveau pretenții din ce în ce mai mari” și „amânau în mod constant stabilirea graniței, astfel încât s-o poată treptat împinge mai departe în teritoriul românesc și să influențeze stabilirea sa tot mai mult în favoarea lor”¹⁹. Mai mult, încercau să excludă Germania din Comisia Dunării, să decolmateze brațele Dunării, și pretindeau dreptul ca navele lor de război să poată naviga în spatele liniei de apărare românești²⁰. „Din cauza Moscovei – îi spunea Antonescu lui Ribbentrop – România nu a putut avea cu adevărat liniște, în special pentru că rușii nu doreau să stabilească o graniță definitivă”²¹. În discuțiile purtate cu mareșalul Keitel, liderul român descria cum „a organizat puncte de rezistență în pădurile din centrul Moldovei, de ambele părți ale drumurilor și căilor ferate”, deoarece forțele sovietice puteau „avansa destul de rapid pe ambele căi prin Moldova”, iar dacă aceasta nu funcționa, „armata română se va retrage spre Carpați”²².

La 23 noiembrie 1940, generalul Ion Antonescu semna Pactul Tripartit, ceea ce reprezenta pentru statul român o garanție în cazul unei agresiuni din est și un ajutor pentru întărirea lui militară²³. România, i-a explicat Antonescu lui Hitler cu acel prilej, „era pregătită să lupte pentru drepturile sale”, cu scopul de a restabili integritatea teritorială și aștepta sprijinul german pentru aceasta, indiferent de faptul că Berlinul facilitase acele pierderi teritoriale²⁴. Antonescu și-a declarat intenția de „a continua în mod energic organizarea armatei române”, astfel încât „să fie gata de acțiune în primăvara anului următor”, reiterând faptul că „România nu cerea restabilirea granițelor sale fără a lupta pentru asta”²⁵.

Conform înțelegerilor convenite, un prim grup împreună cu șeful misiunii militare, generalul de cavalerie Erik Hansen și șeful misiunii militare aeriene, generalul de divizie Wilhelm Speidel, sosiseră, deja, la 12 octombrie 1940, în București, instalându-și birourile la Școala Superioară de Război. La 20 octombrie toate statele majore prevăzute se aflau în Capitală, la 24 octombrie începând să sosească și unitățile Diviziei 13 moto pentru instruirea trupelor române²⁶. Analiza documentelor germane de arhivă, scoase la lumină după încheierea războiului, ne arată că misiunea reală a acestor efective, „care nu trebuia să devină evidentă nici pentru români, nici pentru trupele noastre”, era „să apere câmpurile petrolifere românești împotriva unei terțe puteri care ar încerca să le acapareze sau să le distrugă; să dea posibilitatea armatei române să efectueze sarcini definite, corespunzător unui plan efectiv, elaborat în favoarea intereselor Germaniei; în cazul în care vom fi siliți la un război cu Rusia Sovietică, să pregătească angajarea forțelor germane și române din direcția României”²⁷. Profund indignată de agresiunea sovietică, opinia publică românească a suportat prezența trupelor germane în țară, chiar în condițiile în care noul aliat jucase rolul principal în mutilarea țării prin dictatul de la Viena²⁸, iar drama Transilvaniei nu putea fi uitată.

Întruchipând voința întregii națiuni de eliberare a Basarabiei și a Nordului Bucovinei, generalul Ion Antonescu a inițiat încă din toamna anului 1940 pregătirea politico-diplomatică și militară a bătăliei pentru dezrobirea teritoriilor cucerite de sovietici în urma ultimatumului din vara aceluiași an. Atât la întrevederile din ianuarie - februarie 1941 cu reprezentantul Reichului, Herbert von der Neubacher, cât și la cea din primăvara anului 1941 cu Reichsmareșalul Hermann Göring, conducătorul statului român a precizat clar că refuză să primească Basarabia și Nordul Bucovinei „dacă nu le va lua în focul luptei și dacă sângele românesc nu va curge pentru ca să spele onoarea Neamului și să cimenteze pentru vecie dreptul nostru asupra Bucovinei și Basarabiei”²⁹.

Pe 15 ianuarie 1941, Antonescu prezenta succint lui Hitler intențiile și condițiile participării românești la o colaborare militară cu Germania, arătând că, în cazul în care Uniunea Sovietică ataca, România dorea „să participe la operația militară cu toate forțele sale”, deoarece ar fi „efectiv în război, chiar dacă nu ar participa la o operație militară inițială, din moment ce este expusă la atacuri aeriene ale forțelor inamice”³⁰. Astfel, la mijlocul primăverii anului 1941, Antonescu a pledat pentru „o incursiune împotriva armatei ruse”, care, a avertizat el, putea avea succes doar „atât timp cât sprijinul Angliei și Statelor Unite ale Americii nu era încă efectiv”³¹.

Conlucrarea dintre Germania și România pe plan strategico-militar și politic nu s-a realizat în baza unei alianțe scrise împotriva Uniunii Sovietice, ea fiind reglementată cu prilejul întrevederii Hitler-Antonescu, ce a avut loc la München, în ziua de 12 iunie 1941. Întrucât nu reprezenta un act juridic, această alianță conferea în aparență o largă libertate de mișcare României, putând deveni de fapt susceptibilă oricărei virtualități³². Cu ocazia întâlnirii menționate, Adolf Hitler i-a comunicat Conducătorului statului român că războiul cu Rusia este iminent, fără a face alte precizări. Cu abilitatea politică ce-l caracteriza, cancelarul german i-a precizat generalului Ion Antonescu că „intenționează să-l lase să apară în fața poporului român drept comandantul suprem în acest spațiu”. Antonescu a răspuns că „acceptă cu plăcere această propunere de a fi comandant suprem, nu de dragul faimei”³³. În același timp, el a respins sugestia lui Hitler că, poate, România nu ar trebui să participe la campanie „chiar din prima zi”, deoarece, dacă nu o făcea, Moscova putea „să observe o anumită reținere” și să se abțină de la atacarea teritoriului românesc. Liderul român a replicat că forțele sovietice ar ataca România, vizând în special producția de petrol și centrele de transport, „chiar dacă România nu ar participa de la început”, iar românii nu le-ar permite pur și simplu germanilor să lupte pentru ei fără participarea lor³⁴. „Și, în orice caz – notează Larry L. Watts –, teritoriul românesc pe care sovieticii îl invadaseră și îl ocupaseră aparținea încă României, potrivit dreptului internațional”³⁵.

La procesul ce i s-a intentat în anul 1946, Ion Antonescu va declara: „Nu pot fi socotit agresor, fiindcă România era în stare de război cu U.R.S.S. din iunie 1940, când Rusia a fost agresorul. Acceptarea ultimatumului nu a fost decât o retragere strategică și politică la care recurge orice țară, orice om când este surprins fără sprijin și nu este în măsură să se apere. Din iulie 1940 până în aprilie 1941 actele de agresiune parțiale ruse au continuat. Deci, în iunie 1941 a fost o acțiune care se încadra și era o urmare a agresiunilor pe care le suferise poporul român”³⁶.

În concepția generalului Ion Antonescu, refacerea României Mari, pe lângă faptul că reprezenta dorința fierbinte a întregii națiuni, avea și o însemnătate aparte ce ține de însăși locul și rolul geo-strategic și politic al țării pe continentul european. El era convins că o Românie puternică la Gurile Dunării este „cea mai bună chezășie împotriva pătrunderii Rusiei în spre Mediterana”³⁷. În definirea acestui obiectiv, el pornea de la evidența faptului că cedarea Cadrilaterului – la care Moscova contribuise considerabil – însemna în fond un succes al planului sovietic de reducere progresivă a coridorului dobrogean ce desparte pe ruși de slavii balcanici. De aceea, „trebuie împiedicat tot ce ar putea servi unității slave, trebuie spart blocul slav prin crearea de bariere solide și durabile între elementele sale componente: între slavii asiatici și slavii balcanici. Rolul de căpetenie în această privință revine, datorită poziției sale geografice, României care trebuie să-și continue misiunea ce Europa i-a încredințat-o prin Tratatul de la Paris. România întregită și puternică este deci piesa esențială a acestui sistem de apărare în contra pericolului slav”³⁸.

Pentru a răspunde agresiunii sovietice din vara anului 1940, în vederea dezrobirii teritoriilor strămoșești cotropite, generalul Ion Antonescu și-a dat seama că România nu poate face singură acest lucru, ea având nevoie de un aliat puternic. Acesta nu putea fi decât Germania, singurul stat capabil și dispus în acel moment să ajute România. Motivația colaborării cu Germania era explicată de Ion Antonescu astfel: „Ne vom lupta alături de germani nu pentru interesele lor, ci pentru apărarea granițelor noastre; nu noi îi ajutăm pe ei, ci ei ne ajută pe noi”³⁹. Grăitoare pentru explicarea mobilului conlucrării generalului Ion Antonescu cu Germania sunt considerațiile istoricului Alexandru Boldur într-o lucrare încă nepublicată: „Există și în domeniul politicii un pic de logică. Cum putea România să scape unicul prilej de a încerca norocul să redobândească Basarabia și Bucovina de Nord dacă nu folosind evenimentul că germanii au pornit în atac contra Rusiei? Una singură România nu putea să se măsoare cu forțele uriașe ale vecinului său. Altfel se prezentau lucrurile din moment ce România avea un aliat puternic, germanii. Ion Antonescu a urmat chemarea intimă a sufletului său și vocea strămoșilor care au suferit de pe urma forței arogante a rușilor. «Ordon treceți Prutul» adresat armatei române a fost cât se poate de firesc. Răpirea Basarabiei și Bucovinei justifica războiul românilor împotriva Uniunii Sovietice”⁴⁰. La rândul său, Grigore Gafencu opina că războiul în Est reprezenta în concepția generalului Ion Antonescu  „un război pentru pământul făgăduinței”⁴¹. Deși era unul dintre opozanții marcanți ai generalului Ion Antonescu, marele diplomat român nota în jurnalul său că „Războiul cu Rusia în care luptăm alături de nemți, nu are, nu poate avea pentru noi același interes și aceleași țeluri ca pentru Germania. Pentru noi înseamnă suprimarea unei nedreptăți, reîntregirea hotarelor noastre, întărirea poziției noastre vitale la Gurile Dunării”⁴². „România a fost, de fapt, singurul aliat din Axă care a avut o cauză legitimă, conform legilor internaționale, pentru a intra în campania din Răsărit”⁴³ – apreciază istoricul american Larry L. Watts.

Pe de altă parte, la toate întrevederile cu Ion Antonescu, conducerea Germaniei sublinia că, pentru recuperarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, România nu se poate eschiva de la războiul cu U.R.S.S.

Începerea războiului a fost comunicată ofițerilor de pe front la miezul nopții (ora „zero”), iar trupei la ora 3.00. Peste puțin timp, avea să fie făcut cunoscut și celebrul ordin: „Ostași, Vă ordon: Treceți Prutul, Zdrobiți vrăjmașul din Răsărit și Miazănoapte. Reîmpliniți în trupul țării glia străbună a Basarabilor și codrii voievodali ai Bucovinei, ogoarele și plaiurile voastre”⁴⁴.

Aflând despre decizia privind intrarea României în război, regele Mihai I i-a transmis generalului Antonescu: „În clipa când trupele noastre trec Prutul și codrii Bucovinei pentru a reîntregi Sfânta Țară a Moldovei lui Ștefan cel Mare, gândul se îndreaptă către domnia voastră domnule general și către ostașii țării”⁴⁵. Telegrame similare au transmis Iuliu Maniu, Constantin I.C. Brătianu și alți lideri politici români.

Vestea începerii războiului în Est a fost primită cu bucurie și entuziasm de întreaga suflare a țării, fiind memorabil cântecul popular lansat în acele zile: „Azi noapte, la Prut, războiul a-nceput/Românii trec dincolo iară/Să ia înapoi prin arme și scut/Moșia răpită astă-vară…”. „Ca un torent – consemna ziarul «Timpul», la 22 iunie 1941, referindu-se la atmosfera din București –, lumea a coborât în stradă, îmbrățișându-se. Ochii tuturor erau plini de lacrimi... Piețele, mai ales, sunt o mare de capete. Orchestrele militare cântă marșuri patriotice. Deodată, cineva, de lângă statuia regelui Carol I, se desprinde și invită la pași măsurați de horă pe o bucovineancă în pitorescul ei costum național. A fost ca o descărcare electrică. S-a întins o horă demnă de condeiul lui Coșbuc”⁴⁶. În București și în alte localități din țară au avut impunătoare manifestații de simpatie și susținere a hotărârii de intrare în război. Declarații de adeziune față de lupta eliberatoare a armatei române au făcut Patriarhia și Academia Română, precum și alte instituții reprezentative ale statului. Mulți intelectuali și oameni de rând, tineri și bătrâni au cerut să plece voluntari pe front.

Intrarea în război era aprobată de toate mediile politice, evident în afara celor situate pe poziții contrare interesului național. „Acest război era dorit de toată națiunea română, pentru că prin el vedeau cu toții salvarea neamului de sub permanenta amenințare rusească (...) Încrederea în puterea militară germană, convingerea într-un război scurt și victorios, în speranța că o dată cu înaintarea pe teritoriul rusesc se va produce o revoluție în contra regimului comunist, întăreau sufletul soldatului român și-i dădeau o forță morală deosebită”⁴⁷ – aprecia generalul Platon Chirnoagă într-o lucrare de referință apărută în exil pe tema campaniei României în Est.

Printr-o declarație făcută în numele Partidului Național Țărănesc, Iuliu Maniu își exprima poziția favorabilă acțiunii militare a României⁴⁸, iar Ion Mihalache, membru marcant al partidului, pleacă voluntar pe front. Același gest de suprem devotament față de țară îl va face istoricul Gheorghe Brătianu.

Însușindu-și teza anglo-americană potrivit căreia România nu trebuia să depășească linia Nistrului cu armatele sale, unii fruntași politici se vor desolidariza ulterior de acțiunea mareșalului Ion Antonescu⁴⁹, nutrind speranțe zadarnice în a câștiga bunăvoința aliaților.

La 20 iunie 1941, cu două zile înainte de declanșarea acțiunii militare împotriva Uniunii Sovietice, ministrul american la București, Franklin Mott Gunther, făcea cunoscut lui Iuliu Maniu că S.U.A. privesc „favorabil distrugerea comunismului”, iar el se declară satisfăcut de faptul că atitudinea americană ușurează situația României⁵⁰.

Cu prilejul întâlnirii pe care a avut-o imediat după 22 iunie 1941 cu F. Mott Gunther, Iuliu Maniu îi va arăta acestuia că Anglia și S.U.A. au recunoscut „realipirea Basarabiei, nesancționând anexiunea sovietică din iunie 1940”. Dacă românii vor fi siliți să treacă dincolo de Nistru – declara Maniu – „ei vor salva pentru a doua oară Europa de comunism”⁵¹. Cu toate acestea, la 28 iunie 1941, Maniu va exprima public poziția sa că armatele române nu trebuie să încalce teritorii care nu au aparținut țării. La întâlnirea ce a avut loc la Brașov, în ziua de 12 iulie 1941, cu mai mulți diplomați străini, liderul P.N.T. îi declara lui F. Mott Gunther că nici în cazul în care trupele române depășesc Nistrul, „nu trebuie să fim considerați în conflict cu Anglia și S.U.A.” Cu acest prilej, ministrul american confia că avea misiunea să păstreze contactul cu „democrația românească”⁵².

În vederea inițierii unei ample acțiuni diplomatice, Maniu întocmește un memoriu către guvernele englez și american, în care expune „poziția specială a României” silită să intre în orbita Axei, în urma prăbușirii sistemului politic și militar creat de Franța și Anglia în Europa. În memoriu se evidenția faptul că „România a fost silită să cedeze teritorii la presiunea Axei. Ea are o situație identică cu Polonia”⁵³. Liderul național-țărănist a căutat să obțină o scrisoare de la Gunther că, la conferința păcii, drepturile României vor fi examinate pe baze obiective, potrivit principiului liberei autodeterminări. Günther s-a mulțumit, însă, a arăta impresia făcută în Statele Unite de „atrocitățile comise contra evreilor” și a declarat că „România nu va putea să ridice glasul pentru românii de peste hotare, atâta timp cât va persecuta pe evrei”⁵⁴. Era vorba, evident, de impactul pe care-l aveau în cercurile politice și economico-financiare americane știrile cu privire la acțiunile pe care le întreprinseseră trupele SS germane împotriva unor minoritari evrei din zona de Est a țării și care erau puse, în mod eronat, pe seama armatei române.

La 1 august 1941, Maniu a încercat, pentru întâia oară, să folosească diplomația americană în clarificarea raporturilor României cu Uniunea Sovietică. El a cerut lui Gunther ca Anglia și America să determine Moscova să declare „că ocuparea Basarabiei și Bucovinei în 1940 a fost o măsură de siguranță împotriva unei eventuale agresiuni germane; că Sovietele n-au avut intențiunea să anexeze aceste provincii și că ele sunt gata să discute, la sfârșitul ostilităților, cu un guvern român, liber de orice influență străină”⁵⁵. Diplomatul american nu a considerat intervenția oportună; el a raportat, totuși, șefilor săi, iar rezultatul a fost... că postul de radio Londra îndemna pe români să nu avanseze dincolo de Nistru⁵⁶. „Asigurările” cerute de liderul P.N.Ț. vor fi evitate și la întâlnirile ulterioare de F. Mott Gunther, care va declara că un război purtat de armatele române dincolo de fruntariile naționale va face o „proastă impresie” în S.U.A.⁵⁷.

În anii războiului, Iuliu Maniu va rămâne consecvent ideii că stabilirea atitudinii puterilor anglo-saxone față de problemele teritoriale ale României și succesul unei medieri britanice și americane în litigiul româno-sovietic condiționează o acțiune imediată a României de alăturare la războiul dus de puterile aliate contra Germaniei.

(Va urma)

Note:

¹ Arh. M.A.E., fond 71/ U.R.S.S., 1940, vol. 136, f. 641-342 (Referatul lui Constantin Cesianu din 9 aprilie 1943). Forțele sovietice au provocat în această perioadă 39 de incidente de-a lungul frontierei cu România, soldate cu decese, răniri grave, răpiri și rețineri ale unor ambarcațiuni. Pe 25 – 26 octombrie 1940, patru vase de război au atacat două insulițe, Daleru Mare și Salangic, care au fost anexate la teritoriul U.R.S.S. (Ibidem, vol. 124, ff. 1-290).

² Hoover Archives Institution, Palo Alto, U.S.A., Gaston Bergery Papers, Box nr. 30, nepag; „New York Post” din 25 martie 1946 (articolul lui Dorothy Thompson).

³ În privința unei lovituri preventive a U.R.S.S. împotriva Germaniei, plan care prevedea și o lovitură contra României, dată din raioanele Cernăuți și Chișinău, având ca scop imediat distrugerea aripii de nord a armatei române și ieșirea pe aliniamentul râul Moldova-Iași, vezi general-colonel M.A. Gorkov, Gotovil li Stalin uprejdaiuscii udar protiv Ghitlera v 1941, în „Novaia i noveișaia istoriia”, 1993, nr. 3, p. 43. Planul data din 15 mai 1941 și este semnat de mareșalul S.K. Timoșenko, comisar al poporului pentru apărare și generalul de armată G.K. Jukov, șef al M.St.M. Documentul confirmă, în parte, relatările lui Victor Suvorov, „defector” G.R.U. care, în cartea sa Le Brise-Glace (ed. Olivier Orban, Paris, 1988, 314 p.) vorbește despre o acțiune militară împotriva României, ce ar fi fost dispusă de Stalin să înceapă la 6 iulie 1941.

⁴ Larry L. Watts, Aliați incompatibili: România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich, Editura Rao, București, 2014, p. 116.

⁵ Ibidem. De menționat că, în mediile diplomatice germane, Ion Antonescu era perceput, în general, ca fiind „francofil” și „filobritanic”. Până în 1940, ministrul Germaniei la București, Wilhelm Fabricius, atenționa că Antonescu „era de partea Franței” și condamnase „acordul de la München”, care a permis Germaniei Naziste să anexeze Regiunea Sudetă (Sudetenland), ce aparținea Cehoslovaciei, reproșându-le atât francezilor, cât și englezilor că „nu atacaseră instigatorii”. (Ibidem, p. 157). Dat fiind că declinul puterii lui Carol al II-lea era previzibil,  germanii l-au abordat indirect pe generalul Ion Antonescu, încă din perioada când acesta se afla închis la mănăstirea Bistrița (județul Vâlcea), pentru a-și face cunoscute condițiile de cooperare cu Germania în caz că va ajunge la guvernare. Deși se îndoia de o asemenea posibilitate (ca, de altfel, și atunci când a fost eliberat în cele din urmă prin intervenția liderului opoziției democrate, Iuliu Maniu), Antonescu a explicat că „el nu putea să accepte subordonarea economiei românești intereselor străine, că va cere deplină suveranitate în treburile interne și că intenționa să restabilească ordinea și să recapete teritoriile pierdute recent”. (Ibidem, pp. 247-248). El a consemnat că „toate principiile și condițiile propuse atunci au fost acceptate” de către germani (Ibidem, p. 349).

⁶ Cunoscut filozof, istoric și profesor de relații internaționale, Arnold J. Toynbee (1889 – 1975) a funcționat și ca director al Departamentului Cercetare al Ministerului de Externe britanic (Foreign Office), în perioada 1943 – 1946.

⁷ Great Britain, Public Record Office (P.R.O.), London, Kew, fondul Foreign Office, documentul R 5 111 din 10 iunie 1943; Larry L. Watts, op. cit., p. 116.

⁸ Ibidem; Larry L. Watts, op. cit., p. 116-117.

⁹ Ibidem; Larry L. Watts, op. cit., p. 318.

¹⁰ Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Series D (1937-1949), Volume XI, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1954 – 1964, documentul 75, p. 126 - 128; Larry L. Watts, op. cit., p. 117.

¹¹ Arh. M.A.E., fond 71/ U.R.S.S., 1941, vol. 137/3-Partea a IV-a, f.158.

¹² Ibidem; Grigore Gafencu, Jurnal 1940 – 1942, Editura Globus, București, 1996, pp. 88-89. După ocuparea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, în iunie 1940, guvernul de la Moscova refuzase să stabilească o frontieră definitivă, pentru că încă mai aștepta să obțină foloase în detrimentul României, în special în sudul Bucovinei și încă alte câteva teritorii din Moldova de dincoace de Prut. În primăvara anului 1941, poziția sovietică în această chestiune a cunoscut o schimbare radicală, Moscova fiind „disperată să-și legalizeze ocupația/anexarea, în vreme ce România refuza să-și pună pecetea pentru a da girul acestei coerciții ilegale”. (Larry L. Watts, Cei dintâi vor fi cei din urmă..., Editura Rao, București, 2013, p. 32).

¹³ Vezi, pe larg, România în anii celui de-al doilea război mondial, vol. 2, Editura Militară, 1989, p. 12 și urm.

¹⁴ Arh. M.A.E., fond 71 / Conferința Păcii, 1946, vol. 125, f. 497.

¹⁵ Idem, vol. 122, f. 226.

¹⁶ Larry L. Watts, Aliați incompatibili..., p. 119.

¹⁷ Anita Prazmowska, Britain and Poland 1939 – 1941: The Betrayed Ally, Cambridge, 1995, p. 61. Potrivit cercetătoarei poloneze Anita Prazmowska, „atâta vreme cât exista și cea mai mica speranță de a-l convinge pe Stalin să se alăture blocului antigerman, britanicii nu-și permiteau să considere Uniunea Sovietică drept aliata Germaniei, deci dușmana Marii Britanii” (Ibidem, p. 46-47; Larry L. Watts, op. cit., p. 119, 318).

¹⁸ V. Fl. Dobrinescu, Studiu introductiv, în vol. Gh. Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul European, Iași, 1992, p. XIV.

¹⁹ Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Series D (1937-1949), Volume XI, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1954 – 1964, documentul 380, pp. 654-672; Larry L. Watts, op. cit., p. 118.

²⁰ Ibidem, și documentul 381, p. 662-670; Larry L. Watts, op. cit., p. 118.

²¹ Ibidem, documentul 381, p. 662-670; Larry L. Watts, op. cit., p. 118.

²² Ibidem, documentul 388, p. 684-689; Larry L. Watts, op. cit., p. 118.

²³ Gh. Buzatu, Mareșalul Ion Antonescu în fața istoriei, vol. I, B.A.I., Iași, 1990, p. 138-146.

²⁴ Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Series D (1937-1949), Vol. XI, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1954 – 1964, documentul 389, pp. 689-690; Larry L. Watts, op. cit., p. 121.

²⁵ Ibidem; Larry L. Watts, op. cit., p. 121.

²⁶ Manuel Stănescu, Hitler: Cu românii nu se poate face nimic, în „Historia”, 15 iulie 2011. În iarna 1940-1941 au fost instruite trei „divizii model” româneşti (diviziile 5,6 şi 13 infanterie). La mijlocul lunii decembrie a sosit în România şi Divizia 16 blindată, ale cărei efective au fost încartiruite la Sibiu. Activitatea misiunii militare aeriene a avut drept obiectiv prioritar apărarea regiunii petrolifere din Valea Prahovei. Un mic grup de ofiţeri cu experienţă în aviaţia de vânătoare şi bombardament s-au ocupat cu instituirea personalului navigant, al artileriei antiaeriene şi a serviciului de alarmă aeriană din cadrul aviaţiei militare române. (Ibidem).

²⁷ Ibidem.

²⁸ Vezi, pe larg: Andreas Hillgruber, Hitler, König Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1940, Steiner Verlag Gmbh, Wiesbaden, 1965, p. 127-134; Aurică Simion, Preliminarii politico-diplomatice ale insurecției române din august 1944, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979, pp. 136-142; Platon Chirnoagă, Istoria politică și militară a războiului contra Rusiei Sovietice 22 iunie 1941-23 august 1944, Madrid, 1986, p.71 și urm.; Gh. Barbul, Memorial Antonescu. Al treilea om al Axei, Institutul european, Iași, 1992, p. 48-60.

²⁹ Arh. M.A.E. , fond 71/ U.R.S.S., 1941-1943, vol. 129, f. 101.

³⁰ Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Series D (1937-1949), Vol. XI, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1954-1964, documentul 661, p. 1109-1113; 690; Larry L. Watts, op. cit., p. 121-122.

³¹ Ibidem, Vol. XII, documentul 416, pp. 657-658; Larry L. Watts, op. cit., p. 122.

³² Ion Gheorghe, Rumäniens Weg zum Satelitenstaat, Heidelberg, 1952, p. 67-68.

³³ Manuel Stănescu, loc. cit.

³⁴ Documents on German Foreign Policy 1919-1944 (DGFP), Series D (1937-1949), Vol. XII, U.S. Government Printing Office, Washington D.C., 1954 – 1964, documentul 614, p. 997-1006; Larry L. Watts, op. cit., p. 122.

³⁵ Larry L. Watts, op. cit., p. 122.

³⁶ „Acasă”, București, din aprilie 1990 ( Ultimul cuvânt al lui Ion Antonescu înainte de execuție).

³⁷ Arh. M.A.E., fond 71/ U.R.S.S., 1941-1943, vol. 129, f. 185.

³⁸ Ibidem, f. 172.

³⁹ Arh. Ist. Centrală, Președ. Cons. de Min., Cabinet, dosar 17/1940, f.42.

⁴⁰ Alexandru V. Boldur, Imperialismul sovietic și România, manuscris, Biblioteca Academiei Române, Arh. Istorică, fond XX, dosar 2400, f. 363.

⁴¹ Gregoire Gafencu, Preliminaires de la guerre à l’est. De l’accord de Moscow (21 aóut 1939) aux hostilités en Russie (22 Juin 1941), L.U.F. Fribourg Egloff, Paris, 1944, p. 318.

⁴² Grigore Gafencu, Jurnal 1941-1944, vol. I, Bibl. Acad. Române, fond 15, dosar 3 215, f. 92.

⁴³ Larry L. Watts, Ferește-mă, Doamne, de prieteni... Războiul clandestin al Blocului Sovietic cu România, Editura Rao, București, 2011, p. 163.

⁴⁴ „Universul”, 23 iunie 1941; Ioan Scurtu, Basarabia în relațiile româno-sovietice (1918-1947), în www.ioanscurtu.ro/basarabia-in-relatiile-romano-sovietice.

⁴⁵ „Universul”, 24 iunie 1941; Ioan Scurtu, loc. cit.

⁴⁶ „Timpul”, din 22 iunie 1941; Alesandru Duțu, Armata Română de la Prut la Stalingrad și înapoi la Prut (1841-1944), Lexon-Prim, Chișinău, 2015, p. 79.

⁴⁷ Platon Chirnoagă, op. cit. , p. 173-174.

⁴⁸ Procesul conducătorilor fostului Partid Național Țărănesc, Editura de Stat, București, 1947, p.72. Iuliu Maniu, cel mai important lider al opoziției democratice române, care a păstrat o strânsă legătură cu Antonescu pe timpul războiului, l-a întrebat pe un oficial de la Legația americană la București, în 4 iunie 1941, dacă „Anglia și Statele Unite încă doreau o coliziune între Germania și Rusia”. „Cred că da - a răspuns reprezentantul american -, pentru că războiul va fi prelungit, iar sistemul comunist va fi astfel distrus, eliminând deci o problemă postbelică, la care m-am referit în conversația noastră anterioară”. Maniu i-a atras atunci atenția reprezentantului S.U.A. că „dacă Rusia era înfrântă într-o luptă cu Germania, lucru aproape sigur, asta ar pune la dispoziția Germaniei o forță de muncă extraordinară, precum și resurse nelimitate, permițându-i să mențină o armată și mai mare decât în prezent, pentru o perioadă nedeterminată de timp. Oficialul american „a obiectat că ar fi, cu siguranță, mult mai util dacă Germania și Rusia s-ar lupta și că este preferabil ca în Rusia să aibă loc oarecari distrugeri, iar forțele germane să fie diminuate, decât ca Rusia să-și cedeze resursele pasiv, după cum se pare că se pregătește să facă” (Apud Larry L. Watts, Aliați incompatibili..., p. 120).

⁴⁹ Vezi Mareșal Ion Antonescu, Istoria mă va judeca, Editura Acad. de Înalte Studii Militare, București, 1992, p. 192 și urm.

⁵⁰ Iuliu Maniu-Ion Antonescu. Opinii și confruntări politice 1940-1944 (Ed. Ion Calafeteanu), Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1994, p. 147.

⁵¹ Ibidem, p.148.

⁵² Ibidem.

⁵³ Ibidem.

⁵⁴ Ibidem.

⁵⁵ Ibidem, p. 150-151.

⁵⁶ Ibidem, p. 151.

⁵⁷ V. Fl. Dobrinescu, Emigrația română în lumea anglo-saxonă, Institutul European, Iași, 1993, p. 138-139.