Un ultim omagiu

Cu toții suntem trecători prin această lume, e în firea lucrurilor, pe care n-am stabilit-o noi și nici n-o putem schimba. Important este să nu trecem degeaba și neobservați, iar după marea trecere, să ni se piardă urmele, fie ele materiale sau spirituale, ca și cum nici n-am fi fost. Sunt unii trecători, iar profesorul Nicole Felecan este printre aceștia, care lasă urme adânci în conștiința colectivă a semenilor, urme pe care pășim și la un moment dat ne identificăm cu ele.

Profesorul Nicolae Felecan, pe care nici nu știu bine când l-am cunoscut personal, prin scrierile sale lingvistice parcă dintotdeauna, a fost ceea ce se numește om de carte, cu multă carte – a citit și a înțeles mult, a scris el însuși mult, a dat ca dascăl multe și multora, și toate astea cu naturalețe, discreție și modestie, calități care astăzi sunt tot mai rare.

Am avut pentru profesorul Nicolae Felecan nu numai o considerație deosebită, ci și, de ce să n-o spun, o invidie pe măsură pentru performanțele sale în atâtea segmente ale lingvisticii, ale culturii în general, de la gramatica limbii române, spațiu în care ne-am întâlnit, am interferat prin opinii comune sau diferite, academic și elegant susținute, până la onomastică, toponimie, lexicologie, istoria limbii și a locurilor, a credințelor, limba și literatura latină etc.

Dispariția sa bruscă m-a luat total pe neașteptate când am aflat vestea – eu tocmai pregăteam un articol (de gramatică) în perspectiva publicării într-un volum omagial dedicat acestui mare învățat, coleg și prieten, la împlinirea a 80 de ani, urmând celorlalte volume omagiale (la 70 si la 75 de ani). Dar n-a fost să fie așa – știm cu toții ca suntem doar trecători, cu linia de sosire în veșnicia  neștiută, mai îndepărtată sau mai apropiată.