O punte peste Prut

La Chișinău am ajuns doar cu gândul și în călătorii virtuale sau ca cititor, deși, fără îndoială, mi-aș fi dorit ca vizitele mele să se întâmple (și) în spațiul real. N-a fost – cel puțin deocamdată – să fie! Dar, dacă n-am fost eu la Chișinău, în urmă cu ceva vreme... a venit, într-un fel, Chișinăul la mine.

Întâi prin elevi basarabeni care și-au făcut studiile liceale aici, în orașul străjuit de Masivul Tâmpa, elevi cărora le-am fost dascăl și despre care am numai cuvinte de laudă: copii serioși, sârguincioși, cu mult bun-simț, bine educați, performanți. Că ei nu reprezentau niște excepții mi-au confirmat colegi de cancelarie care au fost în schimb de experiență la școli din Chișinău și au venit cu o mulțime de bune impresii.

Apoi... un anunț scurt, din 15 iunie 2018, aducea la cunoștința locuitorilor brașoveni o premieră: În acest weekend, în Piața Sfatului, are loc prima expoziţie cu vânzare a produselor moldoveneşti, similară expoziţiei „Fabricat în Moldova”.

Piața Sfatului, loc de rezonanță istorică în inima burgului nostru medieval, găzduia – de niște ani deja –, în special vara, felurite  festivaluri și târguri, inclusiv de carte și muzică. „Premiera” de a-i găzdui, în an centenar 2018, și pe frații noștri de peste Prut m-a entuziasmat și, bineînțeles, m-am grăbit să le fac o vizită. Erau, la tarabe, de toate pentru toți: produse culinare tradiționale, patiserie, vinuri pe alese, produse de artizanat, confecții din fibre naturale și încălțăminte din piele, bijuterii, dulciuri, obiecte decorative lucrate manual, cosmetice...

Dar nu numai această mare varietate (se cuvine să spun apăsat că produsele erau și de foarte bună calitate și destul de accesibile ca preț) m-a făcut să revin în fiecare zi cât a durat târgul, ba să-i îmboldesc și pe alții să-l viziteze. Pentru mine fost și altceva, mai adânc și mai... imaterial decât interesul pur „economic” al cumpărătorului față de mărfurile expuse.

M-am întors în Piața Sfatului ca să-mi desfăt timp de câteva zile auzul de ardeleancă (de pe Târnave prin naștere) cu „graiul moldovinesc” al vânzătorilor și producătorilor de la tarabe (care nu vindeau „papuci de casă”, vindeau „ciupici”, și nu se cazaseră în „camere”, ci în „odăi” de hotel), să-l aud pe Valy Boghean cântând nu „galbenă”, ci „galbănă gutuie”. Cald, catifelat, melodios, ușor arhaic, mai ferit de pelagra excesului de anglicisme decât este acum limba română așa-zicând „literară”, deci mai curat, graiul acesta îmi amintește mereu de farmecul „vechilor cazanii”, de nuanțele și lumina unui „foc ce arde” pe o vatră lăuntrică, de „șiragul de piatră rară”, pe care numai cei smintiți l-ar pierde sau ar încerca să-l „vândă”, să-l risipească. Spun „grai” și nu „limbă moldovenească” (oare încă mai dăinuie „oficial” această aberație?!) pentru că asta este: un grai! Un vlăstar înzestrat cu aceleași virtuți ca și limba română-mamă. Așa cum, fiecare cu pitorescul și specificul lui lexical și fonetic, sunt și celelalte graiuri (nu dialecte!) din Banat, Maramureș, Dobrogea, Muntenia, Oltenia..., „măcar să zică cine ce-a zice”, vorba povestariului nostru humuleștean. Graiurile acestea (unii le numesc sub-dialecte – fie și așa, că asta nu-i pricină de gâlceavă!) sunt precum pruncii aceleiași maici, ramurile aceluiași arbore, modulațiile aceleiași unice voci – limba română, „stăpâna noastră”, cum o considera, pe bună dreptate, Domnul Eminescu.

În paranteză fie spus, prin 2015 (dacă am reținut bine anul) fusesem la un concert al lui Pavel Stratan – și pentru muzică, desigur, pentru umorul și duioșia lui – dar mai ales din aceeași plăcere de a asculta graiul moldovan... în original! Și, pe cuvânt că nu-i nevoie de dicționar ca să-l înțelegi! Hai, treacă de la mine, poate – arar – de unul de regionalisme, ca pentru oricare dintre celelalte graiuri românești! Sigur, niciunui filolog serios și responsabil nu i-ar trece prin minte să scornească o „limbă bănățenească”, de pildă, din cauză că, în Banat, roșiei i se spune „părădaică”, sicriului – „copârșău” sau cartofilor – „crompiri”; nicio „limbă dobrogenească” pentru că, în Dobrogea, satului i se spune „chioi”, dealului – „bair”, iar bolovanului – „cataroi”.

Abia am așteptat, în vara lui 2019, revenirea la Brașov a meșteșugarilor basarabeni și iarăși am fost o vizitatoare fidelă a târgului, parcă mai bogat decât în anul precedent. Pe unii dintre expozanți, oameni deschiși, prietenoși, i-am recunoscut, fuseseră prezenți și la prima ediție a târgului; apăruseră și chipuri noi... Se crease deja un fel de familiaritate, o punte Brașov-Chișinău. Și iar m-am bucurat de graiul domol în care, printr-o subtilă formă de respect intrinsec, „dânsa” poate fi (și) o pâine, o candelă, o rândunică, nu exclusiv o persoană, iar „dânsul” (și) un stilou, un ceasornic, un mânz...

Se spune că „omul gospodar cumpără vara sanie și iarna car”. Respectând acest principiu, am cumpărat atunci, în toiul verii, pentru fiica mea și pentru mine, de la o tarabă unde doi frați vindeau încălțăminte, cojoace și alte articole din lână, piele și blană, două perechi strașnice de cizme, încălțări bune de înfruntat până și iernile siberiene.

Dar, de data asta, la o altă tarabă, unde vindeau o mamă și fiica ei, am avut o strângere de inimă. Zăbovind mai mult alături de ele, pentru că oferta de produse era foarte variată, am constatat că – deși vorbeau foarte bine și cu mare ușurință în limba română cu localnicii, respectiv în limba engleză cu turiștii străini din Piața Sfatului – când vorbeau ele între ele, mama și fiica apelau la... limba rusă. Evident, nu pentru că ar fi avut cine știe ce mari secrete față de potențialii cumpărători, ci pentru că – cel mai probabil dintr-o obișnuință cotidiană – le venea mai la-ndemână, le intrase în... reflex. Faptul este lesne explicabil având în vedere meandrele amare și ghimpoase ale istoriei, dar tot mi s-a părut dureros că ele (și cu siguranță nu doar ele)... „s-au mutat cu traiul” de zi cu zi într-un alt spațiu lingvistic. Limba rusă este, fără discuție, limba unei culturi bogate și temeinice, o limbă pe care, acum, după ce resentimentele provocate majorității prin sovietizare și prin obligativitatea temporară de a învăța „limba lui Stalin” (la propriu și la figurat!) s-au atenuat, mi-ar plăcea să o cunosc. Numai că, în contextul respectiv, dialogul particular în rusă era semnul că mama și fiica s-au înstrăinat de-a lungul timpului –  nicidecum din vina lor! – de „comoara /.../ pe moșie revărsată” pe care o evocă și o tezaurizează Alexei Mateevici, în Limba noastră. Era semnul trist care punea în evidență că procesul de rusificare/sovietizare cu anasâna, pe care îl știm cu toții, are consecințe pe termen lung, iar aceste consecințe nu se reduc la simple și inofensive influențe la nivel de lexic (prin împrumuturi rezonabile) sau de pronunție (cum ar fi palatalizarea unor consoane).

Am așteptat și cea de-a treia întâlnire Brașov-Chișinău, numai că anul pandemic 2020 a făcut, din nefericire, imposibilă revederea cu șanse să devină tradițională, în Piața Sfatului. Totuși acum, când scriu (este 18 martie 2021, iar primăvara s-a tupilat sub zăpezi căzute peste noapte, din greu, ca odinioară, în vremurile nestricate, în ajun de Crăciun), pe aici se zvonește că, dincolo de opreliștile și sincopele impuse de virusul misterios care a dat omenirea peste cap, Chișinăul și Brașovul vor deveni „orașe înfrățite”.  M-aș bucura să se adeverească!