Tudor Arghezi în ipostaza de filosof liric al limbajului

Lui Cristian Moroianu,
în semn de prețuire, în context jubiliar

1. Este normal ca scriitorii – și, dintre aceștia, mai ales poeții – să-și pună întrebări referitoare la originea și natura materialului pe care îl folosesc în arta lor. Uneori, în manieră proprie, ei oferă și răspunsuri (mai mult sau mai puțin convingătoare)¹. Se repetă adesea (și nu doar în mediul didactic) că „literatura este arta cuvântului”, fără să se precizeze exact ce ar trebui să se înțeleagă prin acel „cuvânt” din definiția amintită, deși „cuvântul” respectiv servește tocmai ca diferență specifică...

1.1. Unul dintre spiritele realmente interogative într-o atare privință este Tudor Arghezi². Dacă filosofia își are, într-adevăr, obârșia în mirare (philosophia mirabilis), atunci se poate susține, cu bune argumente, că Arghezi are certe calități de filosof al limbajului, în pofida faptului că reflecțiile sale pe această temă sunt redate într-o expresie preponderent lirică. Înaintea miracolului reprezentat de limbaj, poetul se minunează, se miră sau se entuziasmează ori de câte ori are ocazia.

1.2. Dintre textele în care Arghezi își manifestă admirația (sau chiar fascinația) față de virtuțile cuvintelor și ale limbii în genere, mă voi referi în cele ce urmează numai la două, și anume: tableta Scrisoare cu tibișirul și poezia Din taine. Este limpede că poezia Din taine este pandantul versificat al bucății în proză Scrisoare cu tibișirul. Cu toate acestea, în mod surprinzător (căci relația celor două mi se pare evidentă), comentatorii pe care i-am citit nu le-au pus deloc în legătură.

2. Pentru început, voi analiza textul în proză, deoarece este mai vechi. Scrisoare cu tibișirul a apărut inițial în 1924 [în revista „Lumea”, an I (1924), nr. 8 (decembrie)], bucurându-se, mult mai târziu, în 1960, și de o republicare într-un volum antum de „tablete”³. Voi avea în vedere îndeosebi primele două paragrafe, pe care le voi reproduce în continuare:

„Miracole nesfârșite zac în noi și împrejurul nostru, pe care viața în societate ne-a dezvățat să le prețuim... Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba. Cum s-au născut cuvintele? Întrebarea, de sineși didactică, cere răspunsul care aparține didacticii celei mai sterpe. Să nu insistăm, să contemplăm... Dar al cui este cuvântul? al omului, al naturii? Nu este cuvântul de-un neam cu apele, cu vegetalele, cu minereul? A putut cineva să-l «facă», să-l facă viu și energic, să-l ție minte înaintea tiparului, să-l treacă urmașilor fără catalog? Cuvântul se moștenește ca bătaia inimii și ca sângele; cu o lingură de sânge s-a făcut alt sânge și torente de sânge în sute de milioane de viețuitoare. Generațiile, toate zic pânii «pâne» și-i singurul cuvânt potrivit și propriu; căci «câne» însemnează altceva și «pâne» iarăși ceva deosebit. La începutul veacurilor a rostit cineva singur odată: pâne? Cine?...

E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt. Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba. O mie de tone de pietriș sunt chiar pietrișul și dacă din ele nu aș putea face decât macadam, cu simboalele lor eu pot face orice afară de macadam și chiar macadam închipuit. Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte. Dar cuvântul însuși nealăturat unei împrejurări descrise are o viață personală, împrumutată de la lucruri, și el poate ajunge o putere de sine stătătoare. Meșteșugul cuvântului a cernut și cerne fără răgaz lumea și sufletul ei – și a dat naștere literaturii și elocvenței.”⁴

2.1. Se observă imediat că Arghezi întrebuințează în text termenul cuvânt cu o dublă accepție: fie ca (1) ‘limbaj în general, facultatea limbajului’, fie ca (2) ‘vocabulă, cuvânt propriu-zis, unitate lexicală’. Prima accepție este greu de desprins de contextul biblic, religios, de vreme ce (după cum se știe) în Sfânta Evanghelie după Ioan stă scris așa: „La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul”⁵. Cuvântul în cauză redă latinescul Verbum din versiunea Vulgata realizată de Sf. Ieronim: „In principio erat Verbum et Verbum erat apud Deum et Deus erat Verbum”. Nu este cazul să insistăm prea mult asupra acestui aspect. Se cunoaște prea bine că Ieronim a căutat să-l traducă prin Verbum (mai sărac în semnificații) pe grecescul Logos, suprimând astfel foarte mult din bogăția semantică a termenului originar, care desemna în versetul Evangheliei nu doar limbajul întemeietor, ci și rațiunea absolută, inteligența divină etc. Că la Arghezi, în textul de mai sus, pe alocuri, se înțelege că este vorba despre ‘limbaj în general’, o dovedește, de pildă, acest enunț: „Miracolul suprem: cuvântul, cu diviziunea lui: limba”. Întâlnim ambele accepții chiar și în aceeași frază: „E miraculos cuvântul pentru că la fiecare obiect din natură și din închipuire corespunde un cuvânt”.

Poetul lansează întrebări cu privire la originea limbajului, fără să ofere un răspuns satisfăcător. Limbajul s-a născut odată cu primul om și pare că se moștenește genetic de la o generație la alta. Parțial (prin latura sa materială), el aparține și naturii. Evident, limba istorică se transmite, de fapt, pe cale socială și culturală, prin tradiție, dar o atare propagare i se pare ea însăși miraculoasă. Când Arghezi afirmă că toate generațiile „zic pânii «pâne» și-i singurul cuvânt potrivit și propriu”, el consemnează, în definitiv, o credință a vorbitorului simplu, după care cuvintele din limba maternă corespund ființei sau esenței lucrurilor.

2.2. Al doilea paragraf al tabletei ne poartă dincolo de concepția naivă (a vorbitorului nespecialist) în planul mai elevat al reflecției filosofice autentice⁶. Cititorul neprevenit ar putea crede că aserțiunile argheziene aparțin unor gânditori ca John Dewey sau Wilbur Marshall Urban, după ce aceștia vor fi asimilat idei din scrierile lui Aristotel... Oricum, date fiind referirile la simboluri („simboale”), n-ar fi exclus ca Arghezi să facă aici măcar o aluzie la Stagirit (în speță, la tratatul său Peri hermeneias⁷). Următorul citat este, neîndoielnic, unul excepțional: „Vocabularul e harta prescurtată și esențială a naturii și omul poate crea din cuvinte, din simboale, toată natura din nou, creată din materiale în spațiu și o poate schimba”. Cu siguranță, astfel de rânduri i-ar fi plăcut lui Eugeniu Coșeriu... Într-adevăr, cu ajutorul limbii, omul aruncă o rețea de semnificații peste lume, organizând-o conceptual (adică în plan mental), pentru a o putea gândi și pentru a putea vorbi despre ea. Cu ajutorul limbii, omul poate comunica despre lucruri și ființe chiar și în absența lor. Mai mult decât atât, folosindu-se de limbaj și de puterea imaginației, omul reușește să creeze lumi posibile, autoreferențiale, cum descoperim în universul de discurs al literaturii. Firește, oamenii pot modifica și natura (realitatea), căci, grație limbajului comun, semenii se organizează și acționează sinergic destul de des.

Merită adusă în atenție și insistența lui Arghezi întru evidențierea „funcțiunilor de evocare” ale limbajului (cum le numea Coșeriu urmându-l pe Urban), funcții care se actualizează în comunicarea concretă. De altfel, discutând despre capacitatea artistului de a redeștepta în vorbire, prin intermediul cuvintelor, ideile latente, poetul utilizează chiar verbul a evoca (alături de infinitivul lung evocare): „Cuvântul permite evocarea și punerea în funcțiune a tuturor puterilor închipuite și sacre. O idee se face act, scoborâtă în cuvinte”. Ținute în izolare, cuvintele își pierd aproape complet forța semantică: „Toate cuvintele însă lăsate-n voia singurătății lor sunt ca niște timbre uzate și nu pot evoca peste-nconjurul lor îngust nimic. Când vine cântărețul, povestitorul sau apostolul, cuvintele tremură ca păsările îndrăgostite la ivirea liniștitelor dimineți; ele cântă, vorbesc sau amenință și blestemă...”⁸.

2.3. Drept concluzie a acestei secțiuni, mi se pare nimerit să citez o caracterizare-sinteză făcută de Nicolae Balotă: „În această Scrisoare cu tibișir[ul], în care Arghezi-publicistul se ridică la una din înaltele trepte ale spiritualității și expresiei poematice atinse de Arghezi-liricul, găsim o jerbă de imagini ale cuvântului-act, ale puterii în acțiune a cuvântului. Reîntâlnim figurile în-ființării prin cuvânt, ca atribute ale acestei puteri de sine stătătoare. Cuvântul poetic autentic nu ține locul; el nu traduce, ci e funciar original”⁹.

3. Întâmplarea că poezia Din taine s-a publicat în volumul de versuri Cântare omului (din 1956) – volum în care Arghezi (proaspăt „reabilitat”) slăvea nu doar omul în general, ci (săvârșind unele concesii) și un anumit tip de om („omul nou”, promovat de regimul politic de atunci) – a făcut, probabil, ca acestui text liric să nu i se acorde importanța cuvenită.

Poezia sună astfel: „O altă taină, limba, nu ştie cum răsare / Şi cum se zămisleşte după ţinut şi soare, / Mai limpede, mai aspră, mai posacă. / De ce nu poate gândul, ascuns în el, să tacă? / Făptura ei de aer dă floare de lumină / Şi are, ca porumbul şi volbura, tulpină. / Tăgăduie, ca mintea, şi trup şi căpătâi. / Într-adevăr pribeagă, ce-a fost întâi şi-ntâi, / El, Omul? el, Cuvântul? că limbile-au rămas / Să glăsuiască minţii, din cărţi, şi fără glas. / Făptura de cuvinte, din grai sunat şi mută, / Nu are, cercetată, plămadă cunoscută. / E înger, e mireasmă atâta de uşoară, / Că fără vânt, nici aripi, de cum se iscă zboară? / Sileşte-te mai tare, iubite grămătic, / Să-mi spui, că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic.” (Tudor Arghezi, Din taine).

Desigur că – spre deosebire de expunerea din Scrisoare cu tibișirul – ideile nu se mai prezintă acum la fel de explicit. Versurile par niște inscripții în piatră dură. Discursul poetic este fragmentat cu strictețe de punctuație, fiind împărțit, de regulă, în propoziții și fraze scurte, însă percutante.

3.1. În locul termenului de miracol este preferat cel de taină. Pe lângă întrebările legate de originea limbii (ori a limbajului) și de nevoia irepresibilă a omului de a-și comunica gândurile, se adaugă altele care trădează o evidentă preocupare a poetului pentru ființa semnificației. De data aceasta, Arghezi se arată interesat și de diversitatea lingvistică, de felul în care limbile, odată ivite, evoluează (și se înfățișează) în mod diferit. Una dintre teoriile vechi vehiculate în științele limbajului era și aceea a determinismului geografic (sau de mediu); se considera, de pildă, că limbile germanice, fiind mai nordice, sunt și mai „aspre” (adică aglomerează mai multe consoane decât vocale în rostire) tocmai din cauza frigului resimțit de vorbitorii acelor zone... Cât despre opiniile referitoare la „limpezimea” unor limbi anume (cum este cazul francezei, în special), acestea constituie niște idei preconcepute¹⁰. O problemă insolubilă este și cea a priorității în ordine cronologică: „ce-a fost întâi şi-ntâi, / El, Omul? el, Cuvântul?”¹¹.

3.2. Mult mai captivante sunt interogațiile și speculațiile argheziene desfășurate în continuare. Din comentariile (inegale ca valoare) scrise de Tudor Vianu pe marginea acestei poezii, merită reproduse următoarele: „Este minunată și asemănarea limbii cu organismele vegetale, cu porumbul și volbura, cu care are în comun faptul de a crește dintr-o tulpină, adică dintr-o limbă mai veche, ca și darul de a produce o floare, pe care poetul o numește floare de lumină, cu referire la formele cele mai înalte ale expresiei, acele ale filosofiei și ale poeziei. Surprinzătoare este și împrejurarea că limba pare a se opune, a tăgădui atât actul intelectual care o precede, mintea, cât și realitatea fizică în care se încorporează, desemnată prin metafora trup și căpătâi. (Versul: Tăgăduie, ca mintea și trup și căpătâi poate părea obscur, deoarece funcțiunea sintagmei: mintea și trup și căpătâi nu este limpede exprimată prin cuvântul care o introduce: ca.) Opoziția limbii față de gândire și sunet ar rezulta din faptul că înțelesul ei se menține și atunci când mintea care s-a exprimat prin ea a încetat să mai existe și când glasul care a făcut-o să se audă a amuțit, adică atunci când limbii vorbite i s-a substituit limba scrisă”¹².

3.3. În ansamblu, putem fi de acord cu analiza lui Vianu. Totuși, felul în care el interpretează versul „Tăgăduie, ca mintea, și trup și căpătâi” (suprimând virgula plasată după subst. mintea) este discutabil. Arghezi pare să spună, mai curând, că limba tăgăduie, asemeni minții, și trup și căpătâi, în sensul că, la rigoare, ființa limbii (semnificația) nu ține de expresia materială („trupul”) și nici nu-și mărturisește principiul („căpătâiul”), adică nu oferă indicii prin ea însăși cu privire la propria origine. Pe scara evoluției, în „ierarhia formelor” (ca să întrebuințez sintagma „scale of forms” a lui R.G. Collingwood), după zămislirea materiei anorganice și, apoi, după apariția vieții, nașterea minții este un eveniment deopotrivă de misterios sau de miraculos. Limba nu se opune minții, întrucât cele două au (cel puțin) în comun semnificațiile, înțelesurile. În esență, limba este semnificație cu expresie (sonoră sau scrisă), și nu invers; de aceea, Arghezi o definește astfel: „Făptura de cuvinte, din grai sunat şi mută, / Nu are, cercetată, plămadă cunoscută”. Ținând de conștiință (ori, mai bine zis, de conștiență), conținutul lingvistic (semantic) nu poate fi studiat empiric, așa cum se procedează în cazul obiectelor naturale¹³. În consecință, „plămada” adevărată a limbii rămâne (în bună măsură) necunoscută, în pofida faptului că semnificațiile circulă cu ușurință de la un vorbitor la altul, conducând la înțelegerea reciprocă.

4. În locul oricărei alte concluzii, să examinăm și îndemnul final lansat de poet: „Sileşte-te mai tare, iubite grămătic, / Să-mi spui, că, până astăzi, tu nu mi-ai spus nimic”. Prin termenul (cu iz arhaic) grămătic, Arghezi are în vedere aici lingvistul sau cercetătorul limbii, care nu i-a oferit răspunsuri mulțumitoare la frământările sale. Altfel spus, artistul subliniază necesitatea ca lingvistul să se preocupe ceva mai mult de filosofia limbajului¹⁴.

Note:

¹ Vezi, de pildă, crestomația alcătuită de Gh. Bulgăr, Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, Antologie, studiu introductiv, comentarii, glosar [de Gh. B.], Prefaţă de Perpessicius, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.

² Vezi, în acest sens, capitolul Drama cuvântului din cartea lui Nicolae Balotă, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979, p. 52-72.

³ Vezi Tudor Arghezi, Tablete de cronicar, Prefață de D. Micu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960, p. 75-77. De asemenea, semnalez că textul Scrisorii cu tibișirul a fost preluat și în antologia realizată de Gh. Bulgăr (op. cit., p. 227-229).

⁴ Ibidem, p. 75-76.

⁵ Vezi Biblia sau Sfânta Scriptură [1988], tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.

⁶ Nicolae Balotă, aplecându-se și asupra acestui text, notează următoarele: „Un alt «miracol» al cuvântului la care e sensibil Arghezi derivă din raportul cuvânt și lucru. [...] Reluând o străveche temă a speculației filosofice, aproape în termenii pe care îi folosea Platon în Kratylos, el oferă o variantă nouă schemei corespondențelor dintre cuvânt, natură și convenție. Celor trei factori (la Platon: onoma, physei, nomos), el le adaugă: închipuirea poetului. Omul se supune vocabularului convențional, ca și lucrurilor firii, căci vocabularul e «harta prescurtată și esențială a naturii», dar, în același timp, el poate rupe determinările firii și convențiile limbajului. «Omul poate crea din cuvinte, din simboale toată natura, din nou...» Ca teză antropologică, această frază nu este prea originală. Însă dezvoltarea ei în reveria-speculație a poetului trădează o viziune de o rară adâncime.” (N. Balotă, op. cit., p. 69-70).

⁷ Deși a asimilat multă învățătură ca autodidact, nu este nicio exagerare să apreciem că Arghezi avea cunoștințe serioase și din domeniul filosofiei. Lucrul acesta transpare frecvent în scrierile sale. De altfel, după ce l-au considerat, în primă instanță, doar un poeta artifex, specialiștii au conștientizat apoi că au de-a face în persoana lui Arghezi cu un artist-filosof, uimitor prin profunzimea cugetărilor exprimate insolit sub forma poeziei lirice.

⁸ T. Arghezi, op. cit., p. 76. Fragmentul citat (cuprinzând comparația cuvintelor izolate cu timbrele uzate) nu face parte din paragraful comentat, dar se găsește pe aceeași pagină, la o distanță de câteva fraze.

⁹ N. Balotă, op. cit., p. 71.

¹⁰ Mai aflăm și astăzi prin scrierile unor intelectuali români prejudecata conform căreia limba franceză este o limbă clară, logică, precisă, în timp ce limba engleză, bunăoară, este o limbă mai degrabă poetică, lipsită de precizie ș.a.m.d. Claritatea și coerența sunt calități ale limbajului în general, și nu ale vreunei limbi anume. Cu privire la așa-zisa „claritate a limbii franceze”, explicația este următoarea: nu limba franceză în sine este mai clară decât alte limbi, ci exprimarea francezilor este (sau era) mai clară și mai coerentă decât exprimarea întâlnită în alte comunități idiomatice. (Firește, prejudecata respectivă s-a născut într-o anumită epocă, în care francezii chiar beneficiau de o instrucție riguroasă, „raționalistă”.) Deci, nu limba franceză, ci discursul francezilor era, de fapt, mai logic, mai clar etc. decât cel al spaniolilor, de exemplu, după cum remarcase și Coșeriu (cf. Eugenio Coseriu, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992, p. 249).

¹¹ Vezi, pentru aceasta, cele spuse (încă din 1875) de Whitney: „«Omul nu putea deveni om decât prin intermediul limbajului; dar, pentru a deține limbajul, el avea nevoie să fie deja om» este una dintre acele ziceri orfice care, dacă ar fi luate conform menirii lor, și anume ca expresii poetice al căror caracter aparent paradoxal atrage atenția și stimulează gândirea și investigația, sunt chiar admirabile. Să le folosești ca fundament ori ca test pentru concepții științifice este pur și simplu ridicol; este ca și cum cineva ar zice: «Un porc nu este porc dacă nu este îngrășat; dar, pentru a fi îngrășat, el trebuie să fie mai întâi un porc». Șiretlicul aforismului în cauză constă în specularea dublului sens al cuvântului om; interpretat corect, el devine o expresie acceptabilă pentru propriul nostru punct de vedere: «Omul nu se putea ridica de la ceea ce era el prin natură la ceea ce era capabil și menit să devină – și ceea ce se cuvenea să devină el –, decât cu ajutorul vorbirii; însă el nu ar fi putut niciodată să producă vorbirea, dacă nu ar fi fost înzestrat de la început tocmai cu acele puteri pe care încă le vedem în posesia sa și care îl fac să fie om.»” [trad. mea, Cr.M.] (William Dwight Whitney, The Life and Growth of Language, With a New Introduction by Charles F. Hockett, Dover Publications, Inc., New York, 1979, p. 306-307). Trebuie precizat, totodată, că afirmația „orfică”, de la care a plecat lingvistul american W.D. Whitney, îi aparține gânditorului german Wilhelm von Humboldt.

¹² Tudor Vianu, Arghezi, poet al omului. Cântare omului în cadrul literaturii comparate, Editura pentru Literatură, București, 1964, p. 196.  

¹³ Pe această linie, este bine cunoscută decizia lingvistului american Leonard Bloomfield de a exclude semnificația lingvistică din cercetare, tocmai pentru că nu o putea studia cu mijloacele științelor naturii. După cum se știe, Eugeniu Coșeriu a criticat in extenso o atare concepție în capodopera sa Forma y sustancia en los sonidos del lenguaje (1954).

¹⁴ Dacă ar mai fi trăit astăzi, Arghezi i-ar fi îndemnat, probabil, pe lingviști să fructifice (întru clarificarea originii și naturii limbajului) și contribuțiile relevante ale altor științe (cum este, de exemplu, biologia).

Bibliografie:

Arghezi, Tudor, Tablete de cronicar, Prefață de D. Micu, Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București, 1960.

Balotă, Nicolae, Opera lui Tudor Arghezi, Editura Eminescu, București, 1979.

Bulgăr, Gh., Problemele limbii literare în concepţia scriitorilor români, Antologie, studiu introductiv, comentarii, glosar [de Gh. B.], Prefaţă de Perpessicius, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.

Coseriu, Eugenio, Competencia lingüística. Elementos de la teoría del hablar, Editorial Gredos, Madrid, 1992.

Vianu, Tudor, Arghezi, poet al omului. Cântare omului în cadrul literaturii comparate, Editura pentru Literatură, București, 1964.

Whitney, William Dwight, The Life and Growth of Language [1875], With a New Introduction by Charles F. Hockett, Dover Publications, Inc., New York, 1979.

*** Biblia sau Sfânta Scriptură [1988], tipărită cu binecuvântarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, cu aprobarea Sfântului Sinod, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2008.