Ileana Mălăncioiu sau „Poezia în alb-negru”

Dedicat poetei Ileana Mălăncioiu (ca „țintă fixă”), dosarul tematic întocmit de vetriști (v. Portret în palimpsest, în „Vatra”, nr. 7/2017) dovedește, iarăși, că înainte de a aparține „castei marilor poeți”, cum ne reamintea Eugen Negrici, autoarea Liniei vieții este o personalitate puternică, intransigentă, de o frapantă rectitudine morală. Și care, indiferent de împrejurări, asumându-și riscuri, nu puține, în ceaușismul agonic, a ținut „să spună ce avea de spus”, refuzând compromisul și cameleonismul literar, înțelegând poezia ca mod de existență. Un titlu precum Am reușit să rămân eu însămi (Polirom, 2016), adunând – selectiv – interviuri, probează din plin această verticalitate, însoțind destinul literar (auster, monoton, de o copleșitoare gravitate lirică) al celei care l-a admirat și „adoptat” pe Bacovia.

Universul poetic al Ilenei Mălăncioiu, fantasmatic și traumatic, de o singularitate izbitoare, evidențiază o conștiință ultragiată, îmbrățișând tema morții. O poezie în alb-negru, constata Ion Mircea, vitală, totuși, îndatorată demonismului rustic, resuscitând memoria anonimă (cu ale sale exigențe ritualice), purtând „culpe arhetipale” (cf. Iulian Boldea), semnificând, prin acutizarea percepției, prin incursiunile în „cealaltă lume”, în regatul umbrelor, un „alt mod de a simți realitatea” (cf. E. Negrici). Sevele unui moralism țărănesc străvechi, aspru, negreșit, irigă, așadar, poeziile celei care, de la Pasărea tăiată (1967, un debut cu ecou modest) până la Urcarea muntelui (1985, o „bombă” editorială, după vorba pățitului M. Sântimbreanu) și-a radicalizat discursul, constatând că „timpul melancoliei a trecut”. Poate că primirea rezervată s-a datorat și faptului că „întârziații” (al doilea val al generației șaizeciste) găseau „porțile închise”; canonul era deja fixat și ocupat, iar „timpul cenușiu” al epocii tempera entuziasmul cheltuit de primii veniți, impetuoși, doritori să se afirme, acceptând „costurile” (compromisurile) de lansare. Totuși, poeta, după ce revuistic își făcuse intrarea „fără glorie” (zice) în revista „Luceafărul”, încă studentă, sub oblăduirea lui Ion Gheorghe, atrăsese atenția rafinatului Emil Botta. O scenografie rustică, îmbibată de concretețe, atentă la detaliul crud, vidată de patetism cultivă, la start, un expresionism întunecat, de cert suport existențial. Peste ani, Ileana Mălăncioiu va mărturisi că „lecturile” prime au fost chiar întâmplările satului, jocurile băiețești (v. Puii din scorburi), reconstituind, cu dramatism auster, ritualurile jertfei, înnobilând astfel simbolismul țărănesc. În poezia titulară, personajul-martor asistă la o scenă domestică, terifiantă însă (suferința păsării, în zbatere convulsivă, când „trupul mai aleargă după cap”, poeta-copil asigurând acea „conductibilitate lethală”, cum s-a observat). S-au făcut trimiteri și la Moartea căprioarei, volumul întreg anunțând crezul poetei, respectat cu sfințenie: fiecare carte încercuiește o experiență, developează un fond de obsesii, poezia nefiind doar un text, ci un mod de viață. Nu „o adunătură de metafore”, ci un mesaj existențial. Încât, dezinteresată de laudele care glorificau cum-ul scriiturii, atentă la ce spune, „țăranca din Godeni” face din poezie un exercițiu de sinceritate (sau, mai exact, de supraviețuire). E drept, rectitudinea inconfortează lumea scriitoricească. Or, Ileana Mălăncioiu, străină de ușurătatea balcanică (spumoasă, poate, iresponsabilă însă) vădește o inclemență rigidă, de aflat, fără sincope, și în publicistica sa, risipind tușe ironice sau accente polemice, repudiind oricum euforiile de conjunctură. Așadar, dramatism, sarcasm, trudă, chin, cruzime etc., toate placate pe un bacovianism obsesional, aici hieratic, înțelegând că moartea rămâne răul suprem. Și că moartea psihică ne amenință, oferind adevărata insuportabilitate, împinsă în anularea ființei: „Să nu-ți mai fie frică de moarte / Mai mult decât de viața pe care-o duci”. Anunțând radicalizarea poeziei sale, neridată de trecerea anilor, în efortul – firesc, obligatoriu – de individuare, deși autoarea, vădit implicată, cinstind genealogia rurală, pare a regreta cumva despărțirea: „Eu am plecat din munte prea devreme”.

Volumele care au urmat, și ele tulburătoare, plonjând într-o atmosferă halucinantă, enigmatică, abundă în făpturi spectrale, cu inserții autobiografice (de substrat infantil) și montură folclorică, trăind sub fascinația morții. Către Ieronim (1970), aducând în scenă un personaj emblematic, cu oase frânte, mortificat, un „contur de lumină”, Inima reginei (1971) ori Crini pentru domnișoara mireasă (1973) se mișcă pe orbita gravității, îngemănând moartea și nunta, eliberând un ton bacovian: orașul e „e plin de morți”, drumul e „putred de noroaie”, chipurile sunt ude („ca de-o ploaie eternă”), desfășurând o viziune voluptuos-macabră. Abia Sora mea de dincolo (1980), consemnând suferința (ca experiență), veghea, sentimentul tragicului ireparabil și, desigur, iluminările sufletului adună poeme trăite, descoperind tragicul ca valoare a vieții. Vorbind despre boală și agonie, himere și năluciri, valorificând estetic, prin „atenuare poetică” (cf. N. Manolescu), stranietatea. O experiență copleșitoare și vindecătoare, așadar, în care sufletul „părăsit de vise”, înconjurat de morți, sicrie, lespezi etc., rezonează coșmaresc-durernic: îngropată alături de sora iubită, poeta trage plapuma-lespede și face, în confruntarea cu limita, un „exercițiu de vindecare”. O poezie sumbră, evident, mitologizând moartea, o viziune onirică, transgresând planurile și o „scenografie macabră” (Eugen Simion), o reconstrucție (imaginativă) de o simplitate înșelătoare, trecută prin experiența durerii, departe de afectările liricii așa-zis feminine. Mai mult, într-o epocă îndemnând la un optimism robust și eroism (cum suna comanda oficială), Ileana Mălăncioiu, înregistrată de Marian Popa la familia Thanaticilor, va omologa thanaticul cu „o insistență plicticoasă”, căzând repetat în show funebru. Dar, spune același Marian Popa, „misterul morții rămâne întreg și este deopotrivă al tuturor” (vezi Istoria literaturii romîne de azi pe mâine, vol. II, p. 527). Încât „reconstruind” și distorsionând bacovianismul, poeta înțelege expierea ca adevăr implacabil, „dezmierdând” moartea. Întâmpinată cu blândețe, deopotrivă repulsiv-atractivă, ea capătă viață reală, devine o suprarealitate, râvnită de „carnea trecătoare”. Viitorul pare „un regat frumos”, descinderile „în lumea celor care nu mai vin” urmează un traseu inițiatic, refuzând însă stingerea de tot. Mai mult, cele două lumi sunt inseparabile și poeta pare convinsă că „lumea aceasta se sprijină pe credința în existența celeilate”. Încât călătoria sufletului („desfăcut”, „desprins de trup”) spre acel dincolo, urcând „trepte de aer”, devine o expediție cognitivă (v. Ardere de tot), mixând ceremonios-obsesiv frica și fantezia (torturante), visul și realitatea / viața și moartea topindu-se într-o ambiguitate fertilă. Chiar dacă drumul spre moarte anunță un sfârșit iminent (la nivelul tragicului individual), „după obicei”, relația Eros / Thanatos promite o nuntire mioritică, în levitație, într-un „tablou cu stafii” (Valeriu Cristea), departe de ferocitatea sangvinară a începuturilor (pasărea tăiată, boul jupuit, jertfirea mielului), în pofida morbideței estetizante. Un spiritism, mai degrabă, alungând „frigul morții”. Dar Ileana Mălăncioiu s-a format în „atmosfera cărților mari” și acel doctorat despre Vina tragică (cu Ion Ianoși, în 1975), tras într-o carte ivită trei ani mai târziu, un survol erudit asupra temei, vestea înnoirea perspectivei. Între timp, Ardere de tot (1976), cartea care anunța o schimbare (sesizată, primul, de Valeriu Cristea) a fost și o primă experiență (dură) cu cenzura. Cu trimiteri la Cartea lui Iov, punând problema salvării / limitei, botezată inițial Exodul, Ardere de tot încerca separarea lumilor, descifrând Sensul vieții. „Ce bine că nu intru în somnul fără vise”, anunța poeta, ca ambasador al „populației de suflete”, distingând între setea de viață și teroarea morții. Iar Urcarea muntelui (1985, la Albatros și apoi în 1992, plus o antologie cu acest titlu, în 2007, la editura Corint) impresionează prin forță vizionară, divulgând sumbretețea realului, monstruozitățile și suferința obștească. Părelnic arhaizantă, această poezie a rezistenței (implicit politică), într-o vreme „bănuitoare”, vrea să comunice în regim de urgență. Pe un ton grav, refuzând esopismul și îmbrățișând civismul, aprig cenzurată, trecută sub embargou, poezia din Urcarea muntelui vorbește despre mortificare (la scară societală), identificând și denunțând „inventatorul spaimei”. Și care, azi, eliberată de constrângerile cenzoriale (iscând interminabile discuții din pricina conținutului „interpretabil”), se vădește – pentru criticii ultimului val – o poezie „de esență tare”, „un etalon de rezistență” în anii agonici ai ceaușismului cultural (cf. Daniel Cristea-Enache). Să nu omitem nici scandalul provocat de grupajul tribunist (8 poeme, în 1982), transferat în Linia vieții, descriind o situație: așteptarea apăsătoare, „noaptea nesfârșit de lungă”, invitând la o lectură „cu chei”. Și care a pus în dificultate cohorta exegeților-complici, comentând cu prudență volumul, fără a oferi citatele „de susținere”. Fiindcă încărcătura subversivă, acel înger de pază „îmbrăcat în haine de polițist” ori „înălțimea evanghelică” (sesizată de N. Steinhardt în, de pildă, Nu pot să mă plâng) iscau mari probleme „publicabililor” (vorba lui P. Goma), deși cenzura, oficial, era „inexistentă”. Iar Ileana Mălăncioiu, lucrată prin D.U.I, demisionară de la Viața Românească, încerca să depună, cu o disperare mocnită, o mărturie, sfidând agresiunile ideologicului și anemica rezistență a breslei, fără a subscrie „rezistenței albe”. Evident, știind că „unde e cenzură, e și autocenzură”.

Călătorie spre mine însămi (1987) dezvăluia „cifrul” acestei personalități îngândurate, puternice, inconfundabile și obsesiile ei formatoare, purtând în suflet, salvator, un sat fabulos, împotrivindu-se, pe acest reazem, „celei mai cumplite singurătăți”: familiarizarea cu răul, moartea „domesticită”. Și publicistica din perioada postdecembristă (vezi A vorbi într-un pustiu, 2001) sau volumul de convorbiri Recursul la memorie (2003, provocată fiind de Daniel Cristea-Enache) continuă de fapt lunga călătorie spre sinele poetei, conjugând memoria literară („rea”, cum s-a zis) cu puterea ficțională. „Pădureanca” (cf. Alex Ștefănescu), deși nu scrie ușor, rămâne mereu curajoasă și aspră. Cea care s-a încumetat la Urcarea muntelui, interesată de „țara de-afară”, vira spre poezia socială denunțând o dramă colectivă: agonia, neputința, urâtul existențial, crima spirituală. Și impunând prin valoarea operei (rezistentă nu doar ca mărturie) și ținută morală, vectorizate de o luciditate dramatică, fără eclipse.

*

Ileana Mălăncioiu combină, în rostirea sa lirică, transparența biografică cu mitologia exorcizantă. Un lung cânt funerar (ca în Sora mea de dincolo) închipuie nu doar o atmosferă macabră (atinsă de senzația stingerii și „vina tragică”) și un aer bacovian, ci forează, cu tenacitate, stratul mnezic ancestral, eliberând amintiri și rituri arhaice. Acesta pare a fi universul poetic al Ilenei Mălăncioiu, asumându-și răspicat suferința și urcușul iluzoriu, luptând cu interdicțiile, aflând în moartea izbăvitoare marea temă: „Dar o să fie bine după aceea / Când nu vom mai ști nimic”. Astfel de plăsmuiri îndoliate, cultivând parafraza, austeritatea, repetiția etc., împinse spre jertfa integrală (Ardere de tot) vorbesc despre singurătatea metafizică (încercănată de neîmplinirea visurilor) și despre durerea simplă, obsesivă, acceptând implacabila concluzie că moartea desparte definitiv. Totuși, un Ieronim (iubitul defunct) pendulează între cele două lumi și hotarul lor e repetat încălcat; asistăm chiar, în această lume „nălucită”, la o paradă funerară când „morții ieșiseră pe strada principală”.

Impreciziunea, echivocul, comunicarea cu cei de dincolo, amestecul „lumilor” și stranietatea se puteau bănui, spuneam, chiar în poezia titulară din volumul de debut, Pasărea tăiată. Despărțindu-se de ceea ce s-a numit „faza epică”, Ileana Mălăncioiu nu renunță la nucleul epic al acestui lirism concentrat, populat cu „îngeri și păsări sfinte”, interesat – s-ar zice – de practicile magice și recuperarea sufletului. Într-un Acord final, urcușul e la îndemână, pe „trepte de aer”; dar sufletele mai și coboară („vin suflete din cer”, zice – în alt loc – poeta) și această „populație de suflete” hălăduiește, rătăcind într-un spațiu al confuziei: „lumile noastre sunt una”. Un ciudat transfer între viață și moarte, un demonism difuz îngăduie ca cei „închiși în cimitire” să iasă pe strada principală (Coșmar). Probabil că volumul Peste zona interzisă (1979) „așează” hotarul. Dar el este repetat încălcat: „umbrele morților ies din morminte” (Creion), iubiții se caută, dispariția „graniței” încălzește utopicul gând al revederii celor pierduți în „cealaltă împărăție”. Iar deșertul rămâne „singura (lor) cale”. Ca în proza lui Sorin Titel, cele două lumi se deschis una alteia, comunică, Al. Cistelecan observând că absenții, cu identitate ambiguă, proiectată oniric, încalcă repetat granița („liberă”, de fapt), oferindu-și „peripeții himerice”, ca prezențe obsesive.

Și erotica, iscând un „vis searbăd de înălțare”, este amestecată cu moartea, spectralul Natanael și „iubita cea moartă” oferă un amestec haotic; invers, iubitul se reîntoarce printre noi: „ca o pasăre albă sufletul lui îmi șade în palmă”. Dincolo însă de evidentul accent bacovian, de motivele recurente (iarna, frigul, noaptea, moartea) venind din „acea lume-nchisă cu foarte multe chei”, dincolo de binemeritata Laudă muntelui (care „știe să rămână în picioare”) deslușim în lirica Ilenei Mălăncioiu erupția revoltei. Poezia a coborât în stradă, constată poeta și „timpul melancoliei a trecut” (Cântec). Mai vechile poezii „de spital” fac loc celor „actualizate”, investigând fără menajamente lumea noastră și condiția morală a „sufletelor murdărite”. Poeta scrie „cu o celulă” (Stau într-un loc retras) și denunță ambianța kafkiană, „spaima cea de toate zilele”. Prigoana, tortura, teroarea se insinuează și „uriașul rău” (cu „mâna de fier”) alungă „marea speranță”. Până și ninsorile, acoperind tristețea, aduc „nămeți negri” iar creierele vândute vegetează așteptând ca salvarea „să ne pice din cer / La o zi mare” (Liniște). Astfel de versuri, denunțând ingeniozitatea neistovită a Inventatorului („Cineva călca alene pe nervii mei”) au iscat comentarii prudente; însăși poeta, trasându-și conturul operei și dezvăluindu-și combustia (până la „ardere de tot”) a surdinizat tragismul existențial, deturnând atenția vigilenților cenzori. Ea invocă motivul liniștitor al muntelui („Am plecat la munte să mai uit o vreme”) și notează (v. În creierul meu) că „ștergerea” lui mentală devine oricând posibilă: „Dar ei au scos tot muntele piatră cu piatră”. Acest sisific efort, risipind și redobândind speranțele, „extrăgând” muntele dintr-un cap „de nepătruns” (și chiar, mai departe, anulând „țara din creierul meu”) subliniază conținutul dinamitard al acestei lirici. În noul context, o lectură tardiv „politizată” poate descoperi, neîndoios, noi valențe în lirica Ilenei Mălăncioiu. Chiar multe comentarii merg pe această linie. Nu credem că poezia Ilenei Mălăncioiu ar „urca”, astfel. Ea este, bineînțeles, o mare poezie și obligă la regândirea înțepenitelor clasamente. Urcarea muntelui (Litera, 1992) recupera poemele eliminate din cartea apărută în 1985 la editura Albatros (vezi Addenda I) și transferă, într-o Addenda II, poemele din „Viața Românească” (nr. 2/1989), număr interzis și topit de cenzură. Încât volumul pomenit, conținând destule texte antologice, nu face decât să confirme ceea ce știam: Linia Vieții este, la Ileana Mălăncioiu, netranzacțională și creierul poetei, „înfierbântat de durere”, convoacă – pentru a cuceri demnitatea spațiului lăuntric – o figurație biblică și mitosul arhaic. Datul biografic, eliberând bogate sugestii, testează parabola existențială. Locuit de spirite cu adevărat „libere”, spațiul thanaticului se dilată, „cucerind” viața comunizată: coșmarul social, găunoșenia, disperarea mocnită. Iată substratul insurgent al unei lirici inflamate; și al unei poete care, ca voce inconfundabilă, crede, nestrămutat, într-o dorită reînviere spirituală. Încât, firesc, o mitologie „trăită” se răsfrânge în lirica Ilenei Mălăncioiu, pornind de la „o insinuare de nucleu epic”, ca stare conflictuală, cum ne reamintea Constantin Cubleșan. Dar miracolul lumesc se încarcă de dramatism și poeta își poartă „chinul vieții”, încercând să afle, înspăimântându-se, cuvântul Lui. Înstrăinată, vrea să perceapă semnificațiile unei lumi primordiale, fabuloase, în orizont cosmic, însă. Violentă, angoasantă, sumbră, vitală, totuși, această lirică refuză morbidețea, constata Jean-Pierre Longre, recenzând o mică antologie apărută în Franța (Comme pleurent les âmes seules / Cum plâng sufletele singure, Paris, Editions Hochroth, 2016). Și cum confirmă, strălucit, antologia O sută și una de poezii (Editura Academiei Române, București, 2015). Invocând o rugă, poeta se mărturisește, vrea să i se lase „toată îndoiala/ pe care am avut-o pe pământ” (v. Rugă), dorind „să rămână suflet”. De fapt,  anunțându-ne că „sunt prea neagră, sunt prea tristă”, Ileana Mălăncioiu recunoaște că e apăsată de sentimentul zădărniciei...

P.S. Surprinzător, Ileana Mălăncioiu lipsește din antologia Un secol de poezie română scrisă de femei (vol. II, 1945-1989, editura Cartier, 2020), întocmită de Alina Purcaru și Paula Erizanu; după cum lipsește și din dipticul pus la cale în Timișoara, sub egida Fundației culturale Orient latin și a Clubului de la Timișoara, de Nina Ceranu (v. O sută de ani de literatură feminină în România, editura Eubeea, 2019). De ce oare? Explicația e simplă: scriitoarea a refuzat să fie prezentă alături de colegele ei. Dar răsare, imediat, o altă (aceeași) întrebare: de ce oare?