Ana Bantoș sub zodia împlinirii

I. Sacrul în poezia basarabeană postbelică

Un istoric și critic literar în plină forță de creație în literatura română din Basarabia este Ana Bantoș. Între cărțile Anei Bantoș, una dintre cele mai consistente mi se pare temeinicul și amplul studiu Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (Editura Fundației Culturale Române, București, 2000), o carte care va intra, neîndoielnic, în bibliografia temei, volumul fiind rodul doctoratului susținut la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iași, sub îndrumarea lui Constantin Ciopraga, cartea beneficiind și de o prefață a cunoscutului și regretatului academician. Autoarea dovedește o amplă cunoaștere a literaturii române de ansamblu și o pregătire teoretică de profunzime, premise care-i permit, cu vădită rigoare științifică și într-o limbă română sobră, nuanțată în același timp, să realizeze o cercetare tematistă coroborată cu valorificarea estetică, arhetipală, psihocritică și ontologică.

După un prim capitol teoretic încheiat cu un studiu asupra sacrului și profanului în poezia lui Lucian Blaga, un al doilea se ocupă de „dinamica sacrului” în lirica anilor ’60-’70, cu subcapitole substanțiale dedicate lui Grigore Vieru, Liviu Damian și Nicolae Dabija, pentru ca al treilea capitol să se ocupe de prezența sacrului la postmoderniști, de o atenție specială bucurându-se Eugen Cioclea și Emilian Galaicu-Păun.

Prezența sacrului în literatura modernă și în cea postmodernă este de primă instanță și importanța fenomenului e cu atât mai relevantă pentru Basarabia, unde lupta ideologică împotriva religiei și a credinței a fost cu mult mai înverșunată decât în Țară. Evident, o poezie religioasă propriu-zisă n-a avut nicio șansă de manifestare. Pe de altă parte, a existat o criză generală a religiozității nu numai în spațiul comunist. Cauzele sunt profunde, venind din structura psiho-culturală a omului european faustic, ajuns la supremă tensiune cu filosofia răzvrătită a lui Nietzsche, cel care la finele secolului al XIX-lea decreta moartea lui Dumnezeu. Nihilismul teologiei negative occidentale, coroborat cu cel rusesc și cu pozitivismul, a dus la adâncirea spiritului schizoid european până la a primejdui temeliile creștine ale civilizației și culturii europene. În fața șuvoiului distructiv, accentuat și de apariția comunismului în Rusia, șansa rezistenței a fost împăcarea antitezelor, în sens eminescian, dintre sacru și profan, un merit capital revenind și culturii românești, îndeobște prin modelul Blaga, apoi prin hermeneutica mitologică a sacrului și profanului din gândirea lui Mircea Eliade, cel de al treilea stadiu fiind logica dinamică a contradictoriului a basarabeanului occidentalizat Ștefan Lupașcu, sub a cărui viziune va sta secolul al XXI-lea. Într-un asemenea context, pilonii teoretici de sprijin ai Anei Bantoș nici nu puteau fi alții. Iată de ce a simțit nevoia unei prealabile investigații a dialecticii sacru/profan în gândirea și în poezia lui Blaga, sub al cărei model stă cercetarea prezenței sacrului îndeobște la generațiile lui Grigore Vieru și Nicolae Dabija. Într-adevăr, dacă bacovianismul marchează criza spiritului apusean, la 1900-1916, până la ceea ce am numit pragul zero al acesteia, vidul existențial („golul istoric”) fiind semnul ei ontologic de distincție, blagianismul este cea mai complexă tentativă de depășire a impasului în cultura românească, prin recuperarea sacrului. Era normal ca al doilea modernism românesc, începând cu generația lui Nichita Stănescu și cu cea următoare, să redescopere modelul Blaga și viziunile învecinate: Arghezi, Ion Barbu, Ion Pillat, V. Voiculescu ș.a. A fost condiția unei renașteri de care basarabenii au avut o nevoie vitală de la Ion Druță și Grigore Vieru până la Nicolae Dabija sau Arcadie Suceveanu. Blaga, argumentează Ana Bantoș, a avut o menire catalizatoare, mai ales prin geniul său de reintegrare goetheană a demonicului (profanului) în divinitate (p. 27). Recuperarea miticului (tradiției) în modernitate a cunoscut un particularism pronunțat în Basarabia, semnalat, între alții, și de Mihai Cimpoi în O istorie deschisă a literaturii române din Basarabia. Sub tăvălugul concentraționar sovietic, întoarcerea la izvoarele ființei românești a însemnat salvarea, camuflarea sacrului în profan: personajul din romanul Zbor frânt (1966), de Vladimir Beșleagă, are obsesia trecutului, memoria fiind centrul gravitațional, graiul, mama, lacrima, izvorul, casa natală, piatra, teiul, pământul, Golgota, Miorița, Eminescu devin metaforele obsedante, încifratoare de sacru, în operele lui Grigore Vieru, Ion Vatamanu, Nicolae Esinencu, Liviu Damian, Arcadie Suceveanu, Leonida Lari ș.a. Există, sub aparențe „profane”, un profund ton liturgic în lirica lui Grigore Vieru, în care pâinea, de exemplu, are valoarea simbolică a jertfei (p. 100). Liviu Damian descoperă cuvântul poetic ca Logos (p. 115) etc. „În aceste condiții – spune Ana Bantoș –, cred că putem vorbi despre un sacru care diferențiază poezia basarabeană în cadrul general al poeziei românești” (p. 120). Nicolae Dabija este văzut ca oscilând între mitic și real, „ochiul al treilea”, ochiul pur al adolescenței, fiind fereastra de acces la sacru (p. 148).

Dar, probabil, partea cea mai „spectaculoasă” și mai incitantă a cărții Anei Bantoș este capitolul despre prezența sacrului în postmodernismul basarabean. Asta în cazul când acceptăm existența unui postmodernism basarabean. La toată urma, conceptul de postmodernism este atât de ambiguu (ceea ce la nivelul „complexelor de cultură” este un handicap aproape insurmontabil), încât el adună, ca într-un ghiveci oriental, diverse teme din modernism, moda textualistă, pornografia neozolistă a nouăzeciștilor, apocalipse obscure fals bacoviene, ludicul și teoria jocurilor și multe altele. Cu două decenii în urmă, filosoful american Richard Rorty, cu ocazia acordării titlului de doctor honoris causa al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, spunea, pur și simplu: „A folosi termenul de postmodernism este o modalitate extrem de artificială de a pune la un loc o mulțime de lucruri. Din câte am citit, la ora actuală, în Statele Unite și în lumea occidentală, termenul de postmodernism a îmbătrânit, nemaifiind un concept viu și productiv” (Dialog realizat de Corin Braga, în „Steaua”, nr. 5-6/2001, p. 31).

În spațiul românesc și basarabean însă, postmodernismul e conceptul aflat încă în mare vogă, iar dacă-l refuzi, riști să te supui oprobriului public și să fii decretat „anacronic”, „pașoptist”. Adepți ai sincronismului lovinescian, e de mirare că postmoderniștii preferă să rămână niște „întârziați” și să nu se racordeze la abandonul conceptului atât de îndrăgit. Unii dintre cei din Țară, deja lecuiți, au preferat termenul mai vechi de modernism (Alexandru Mușina), alții vorbesc de „modernism târziu”, pe care ar înclina să-l adopte și Ana Bantoș, dar, precizează ea, se vede nevoită a-l utiliza pe cel cu mai multă priză în România și în Republica Moldova – postmodernism. Dar nu aceasta este problema, ci prezența sacrului în filosofia și în estetica postmodernistă. De fapt, există o radicală incompatibilitate între postmodernism și categoria sacrului, centrul de greutate al imaginarului devenind profanul, în contextul secularismului contemporan. În secolul al XIX-lea, excesul de pozitivism filosofic a dus la naturalism, în spațiul imaginarului. Pozitivismul, la rândul său, ieșea dintr-o exacerbare a agnosticismului kantian, urmarea fiind abandonul metafizicii, pe care, însă, o vor reabilita, printr-o profundă deconstrucție și reconstrucție, ontologiile fundamentale ale lui Heidegger și Noica. Tendința postmoderniștilor, însă, a fost spre părăsirea acestor ontologii, iar la noi inclusiv a modelelor Eminescu și Blaga, tocmai fiindcă atinseseră cota de sus a modernității prin recuperarea sacrului ocultat de pozitivism și de ateism. Un filosof al generației, H.-R. Patapievici, observa că despărțirea de sacrul eminescian și al gândirii germane vine în contextul abandonării de către postmoderni a dimensiunii ontoestetice a profunzimii (citește a sacrului), încât abisalul a ajuns să nu mai intre în canonul postmodernității. La rându-i, liderul postmodernismului românesc, Mircea Cărtărescu, gândește că, dacă mai e ceva de recuperat din Eminescu, aceasta e figura lui „concretă”, abundența părului de pe picioare, platfusul și toate celelalte legate cum ar fi spus poetul, „de o mână de pământ”, iar nu lumina ce pe lume ai revărsat-o. Evident, dâra de lumină revărsată de poet este sacrul, dar în articolul din faimosul număr al „Dilemaei” (1998) Cărtărescu e fascinat doar de „omul profan” Eminescu. Cine n-a înțeles mecanismul postmodern al gândirii lui Mircea Cărtărescu s-a indignat foarte, clasându-l printre denigratorii poetului, când, de fapt, el nu era decât partizanul unui canon de gândire stilistică.

Așa stând lucrurile, tentativa Anei Bantoș de a-i valorifica pe postmoderniștii basarabeni sub semnul sacrului ar contraveni flagrant atât filosofiei, cât și esteticii postmoderniste. Cu alte cuvinte, Ana Bantoș s-a hotărât să bată la uși ferecate cu șapte peceți, să caute în postmodernism ceea ce acesta refuză la nivel doctrinar, cel puțin. Este adevărat că unii teoreticieni ai postmodernității nu exclud dimensiunea sacrului, dar aceștia sunt, de fapt, „contaminați” de modernism și de tradiție, postmodernismul fiind considerat o rescriere a modernității. De exemplu, Jacques Derrida e un mare gânditor modern înainte de a fi fost considerat postmodern, căci modelul său bazat pe deconstrucție și reconstrucție este, de fapt, „eminescian” și „heideggerian”. De aceea, Antoine Compagnon ar fi putut să-l includă printre „antimoderni”, în sensul eminescian, pozitiv, al cuvântului, ca și pe Roland Barthes¹. În cartea mea Eminescu – Dialectica stilului (1984), am subliniat surprinzătoare similitudini între arheul eminescian și conceptul de arhi-urmă al lui Jacques Derrida. Seduși, însă, de profanul neozolist, postmoderniștilor dâmbovițeni nu le-a dat prin minte că Eminescu poate fi „recuperat” chiar în perspectiva deconstructivismului derridaian. Iată însă că Ana Bantoș are inspirația critică să-i recupereze pe postmoderniști sub oblăduirea sacrului. Altfel spus, autoarea dovedește un fapt uluitor: anume că valoare postmoderniștilor vine din ceea ce ei resping la nivel doctrinar – sacrul, reconfirmând gândul lui Nichifor Crainic că orice act creator major este o nostalgie a Paradisului. În acest mod, celebra teză a lui Mircea Eliade că oricât s-ar depărta omul modern, decreștinat, de sacru, sacralitatea – ținând de ontologic – invadează, camuflat, profanul. Astfel, mitul, izgonit pe ușă, reintră pe fereastră, simbolismul mitic al acesteia fiind surprins magistral de o cunoscută poemă hiperconcentrată a lui Nicolae Dabija: „Dragu-mi-i de Dumneavoastră/ ca unui zid de o fereastră”. Cu alte cuvinte, chiar zidul (profanul) are nevoie de fereastră, de accesul spre lumină.

Ana Bantoș procedează în căutarea sacrului la postmoderniștii basarabeni prin metodologia deconstructivismului. Deconstrucția s-ar opune, după François Lyotard, omogenizării care a sfârșit prin a „devaloriza eterogenitatea”. Așadar, eterogenitatea devine valoarea primordială a postmodernismului și ea începe cu spargerea ordinii existente confundată cu sacrul. Eugen Cioclea, bunăoară, se oprește la acest moment al „deconstrucției” și, în genere, nici nu pare să dea semne că a ieșit din extazul deconstrucției², de unde și asimilarea lui exclusivă la postmodernism. Georges Gusdorf, pe care Ana Bantoș îl consideră gânditor postmodernist, vorbea de o „rechemare la ordine” după spargerea oglinzii, căci „sacrul rămâne structura fundamentală a conștiinței, într-un fel matrice primă și nedeterminată” (Apud, p. 172). Fie vorba între noi, deconstrucția și reconstrucția sunt condițiile sine qua non ale oricărui act de cunoaștere și de creație și ele sunt vechi de când lumea. Eugen Cioclea e un rebel talentat cu asupra de măsură, un iconoclast. Ana Bantoș are perspicacitatea de a observa că poetul deconstruiește și reconstruiește, chiar din titlul pe care i-l dedică: Eugen Cioclea: deconstruire și reconstruire. Autoarea însă nu m-a convins că poetul a ajuns la maturitatea marilor reconstrucții. De pildă, el pulverizează în neant Miorița, dar nu o mai reconstruiește, fiindcă „mioritismul” e o piatră de încercare foarte grea, pura insurgență („demitizare”) nefiind suficientă spre a accede la sâmburele sacru. Ana Bantoș ne asigură că „la Eugen Cioclea sacralitatea se ascunde la intersecția dintre actul construirii și cel al deconstruirii, sau, cu alte cuvinte, în spatele jocului ce rezultă din trecerea de la un proces la celălalt” (p. 188). Nuanțarea aceasta ar pleda pentru un salt lupascian în ethosul transmodern, ceea ce poate să arate dimensiunea abisală a acestui poet, care scapă de confortul „complexelor de cultură” la modă. Exemplul aproape valid e simbolismul casei părintești, pe care poetul o găsește „deconstruită”, „Cu toate visele zdruncinate,/ ca niște mere într-un sac,/ purtat mereu de ici-colo” (Autobuzul spre provincie). Sub această povară se ascunde fiorul tragic al deconstrucției care devoră reconstrucția ființială.

Cu mult mai convingător și mai substanțial e capitolul despre Emilian Galaicu-Păun, probabil cel mai talentat dintre „postmoderniștii” basarabeni, cel puțin ca retorică. Levitații deasupra hăului este opera lui definitorie. Punctul forte al liricii lui Emilian Galaicu-Păun este utilizarea originală a ludicului. Ana Bantoș îl asociază inspirat cu distincția lui Samuel Beckett între acrobat și clovn: în vreme ce primul e un profesionist, clovnul e „omul complet care contraface acrobatul într-o savantă pantomimă a incompetenței”. „Levitațiile” lui Emilian Galaicu-Păun sunt ale clovnului, unul „bacovian” trecut prin Caragiale. Teza lui René Girard asupra imposibilității morții sacrului este abil exploatată de Ana Bantoș, care subliniază că originalitatea poetului basarabean vine din identificarea finală a ludicului cu jocul divin al creației, „ludicul constituind, din perspectivă postmodernă, singura «șansă» de omologare a Creatorului cu Poetul” (p. 208). Singura, dar și ea semn al trufiei alchimice faustice, riscând forțarea unor uși deschise. Emilian Galaicu-Păun crede că marea noutate pe care o aduce el în poezia basarabeană comparativ cu generațiile Vieru-Dabija e abandonul lui ce și focalizarea energiilor creatoare asupra lui cum. Cu oarecare efort, poetul ar fi putut afla că și dilema între ce și cum e de multă vreme tranșată chiar în termenii crezului postmodernist. O face în mod excepțional Caragiale în cunoscutul eseu Câteva păreri. El observă că Victor Hugo a eșuat în Hernani, ca dramaturg, deoarece personajele, în discursurile lor, se concentrează asupra lui ce, în vreme ce eroii lui Shakespeare stau sub semnul lui cum. Dar Caragiale, ca și Eminescu, știe că acel cum al artei ascunde un ce, în timp ce ocultarea unuia dintre termeni duce inevitabil la manieră, iar aceasta duce la antipodul stilului, căci e căderea în mult: iar „noi nu înțelegem o operă de artă din mult, ci din ceva, înțelegem un ce dintr-un cum”³. Or, ca în orice situație a lipsei de talent, cei mai mulți dintre postmoderniști sunt excesivi în cum așa cum alții sunt excesivi în ce, rezultatul fiind același: maniera, care e moartea stilului. Din fericire, Emilian Galaicu-Păun nu cade în manieră, în cele mai bune texte ale sale, dovadă fiind prezența camuflată a sacrului în lirica sa. Pe de altă parte, exemplul postmoderniștilor basarabeni mai necesită o disociere, pe care am făcut-o scriind despre postmoderniștii moldoveni din stânga Prutului. Cercetarea Anei Bantoș o confirmă tocmai prin decriptarea dimensiunii sacrului la postmoderniștii din dreapta Prutului. Aglomerarea profanului, până la anihilarea cvasitotală a sacrului e mai degrabă caracteristica postmoderniștilor sudici, a poeziei de cartier, mergându-se până la un neozolism pornografic. Trecuți prin bacovianism, îndeosebi, înainte de a prinde gustul aplatizării urbanului propulsat în cultura de tip coca-cola, postmoderniștii moldoveni au o mai acută nostalgie a paradisului, care le permite a nu abandona profunzimile ființei.

II. Rigoare critică și talent literar

După primele două volume, Creație și atitudine (1985) și Dinamica sacrului în poezia basarabeană contemporană (2000), literatura critică a Anei Bantoș s-a îmbogățit cu Recuperarea autenticului (Chișinău, 2006), Deschiere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (Chișinău, 2010), Literatura basarabeană și modelele literare europene (București, 2013). Toate acestea o recomandă pe Ana Bantoș ca potențială autoare a unei istorii a literaturii române din Basarabia, spre a continua demersurile unor înaintași precum Vasile Coroban, Mihai Cimpoi, Mihail Dolgan sau Ion Ciocanu. Ana Bantoș aduce, ca noutate, nu doar dimensiuni estetico-ontologice precum cea a sacrului, ci și o mai evidentă intercorelare a fenomenului literar basarabean cu cel integrator românesc și european.

Volumul Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică (Casa Limbii Române „Nichita Stănescu”, Chișinău, 2010, 344 p.) se înscrie organic atât în continuitatea preocu­părilor autoarei din ultimele două decenii, cât, mai ales, în an­samblul cercetărilor de profil din Republica Moldova datorate lui Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Ion Ciocanu, Mihail Dolgan, Nicolae Bilețchi, Andrei Țurcanu, Alexandru Burlacu, Nicolae Leahu, Eugen Lungu, ca să-i amintesc doar pe aceștia. Dar, cum anticipam, principalul merit al eforturilor doamnei Ana Bantoș este reintegrarea fenomenului literar basarabean în organicitatea complexă a literaturii române și universale, încercând să elimine imaginea unei culturi marginalizate, au­tarhice, considerate de unii fenomen „provincial”, pur tradiți­onalist. Fiind operă de doctrină literară, dincolo de aspectele descriptiv-istorice și estetice, dificultatea întreprinderii este evidentă, dificultate pe care autoarea o trece convingător prin­tr-o largă informație teoretică din literatura critică româneas­că și europeană, aspect care consonează fericit cu o profundă cunoaștere a fenomenului literar din Republica Moldova, cu extensie la Bucovina, la literatura din Țară și din exil. Astfel, mi se pare firească integrarea, în arguția autoarei, a unor scriitori ca Paul Celan sau Paul Goma, probe, în același timp, ale univer­salității la care contribuie Moldova dintre Prut și Nistru.

În surprinderea relației dintre național și universal, dintre tradiționalism și modernism, doamna Ana Bantoș pleacă de la constatarea că, în zorii modernității, nu a existat trufia avan­gardistă a rupturii dintre antiteze, discontinuitatea fundându-se pe o continuitate recunoscută ca atare de un Apollinaire sau de un T.S. Eliot, această viziune organică fiind, de altfel, puternic manifestată și în cultura românească, la un Al. Ma­cedonski, un G. Bacovia, ca să nu mai vorbim de Tudor Arghezi, Ion Barbu sau de Lucian Blaga. „Antiteza neîmpăcată”, ca să folosesc o sintagmă eminesciană, dintre tradiționalism și modernism, a venit la adepții radicali ai modernismului lovinescian și la cei la fel de radicali ai protocronismului teoretizat fugitiv de Edgar Papu, în 1977. Spirit echilibrat, doamna Ana Bantoș soluționează antitezele, aș spune, transdisciplinar, chiar dacă autoarea nu utilizează acest termen care marchează noua paradigmă culturală a ethosului transmodern. O va face, în schimb, în cartea din 2013. Indicii sigure pentru noua viziune sunt cunoașterea con­tribuțiilor lui David Harvey sau Antoine Compagnon, gânditori transmoderni, care evită înfundătura postmodernistă de la sfârșitul secolului al XX-lea. Postmodernismul, ca radicalism al modernismului, în sensul rescrierii parodice a acestuia, a fost, mai ales în spațiul românesc, o respingere a tradiției, a sacrului, a naționalului din cultură. Or, doamna Ana Bantoș tocmai pe recuperarea sacrului și a etnicității în literatură și-a axat cercetările. O carte anterioară a Domniei Sale se intitu­lează Dinamica sacrului în poezia basarabeană contempora­nă (București, Editura Fundației Culturale Române, 2000).

Structurată pentadic, ca semn al armoniei personalității critice, Deschidere spre universalism. Literatura română din Basarabia postbelică arată nu doar rigoare și nuanțare criti­că, ci și un talent literar oglindit într-o limbă română curată, în care savoarea regională răzbate discret, fiind susținută de rafinamentul la care a ajuns astăzi limba română literară. Ana Bantoș este una dintre vocile critice importante din spațiul ro­mânesc.

Interesant că, în Literatura basarabeană și modelele literare europene (București, Editura Muzeului Național al Literaturii Române, 2013), carte apărută în Colecția „Aula Magna”, într-un proiect european cu genericul „Valorificarea identităților culturale în procese globale”, sub egida Academiei Române (din Basarabia, în aceeași colecție, a mai apărut cartea Claudiei Matei Poezia rezistenței în perioada ocupației sovietice a Basarabiei, 2013), imaginea literaturii nu mai e fracturată după criterii zonale/provinciale, încât Nicolai Costenco și Grigore Vieru stau alături de Valeriu Rusu, Roland Barthes, Pierre Bidart, Adrian Dinu Rachieru și Ștefan Baștovoi. Evident, e o integrare sub semnul unei matrice stilistice culturale larg europene.

Revenind la una dintre temele centrale ale criticii Anei Bantoș, sacrul, autoarea surprinde modul cum un scriitor al generației ’80, Ștefan Baștovoi, a reușit să „deformeze” pozitiv tentația pur raționalistă a postmoderniștilor basarabeni (vezi eseul Evadarea din clișeu). Într-adevăr, o evadare spectaculoasă, salvatoare pentru mentalitatea ateismului postmodern. Luat de valul entuziasmant al modei textualiste, mărturisește Ștefan Baștovoi în volumul Ortodoxia pentru postmoderniști (2007), s-a pomenit și el postmodernist „de-a gata”, trecând chiar prin tentația de a crede că, bunăoară, romanticii, iar cu ei și Eminescu, n-au fost creștini, și încă „prin definiție”: „Eminescu nu a avut niciodată nici cea mai mică înțelegere pentru creștinism și idealurile creștine”, scrie, stupefiant, părintele Savatie, cel trecut prin ateismul comunist care decretase aceeași teză privitor la Eminescu. Aparent, asta l-ar fi salvat pe marele poet de povara sacrului și l-ar fi făcut plăcut postmodernității, precum, altădată, proletcultismului marxist-leninist. În Țară, o teză similară va susține un alt reprezentant al generației, Răzvan Codrescu. Ba chiar va încerca s-o demonstreze cu argumente „teologice” ortodoxe. (I-am dat o replică talentatului eseist în studiul Creștinismul eminescian, apărut în revista newyorkeză „Lumină Lină”, diriguită de părintele Theodor Damian. Altminteri, va apărea, în curând, o replică remarcabilă a părintelui Theodor Damian, cu argumente nu doar poetice, ci și teologice riguroase!). Numai că postmoderniștii autentici nu se vor lăsa păcăliți de „fantezia” lui Ștefan Baștovoi și vor declanșa atacurile frontale împotriva lui Eminescu, nerecunoscându-l a fi de-al lor, adică un secularizat. Asta trebuie să-i fi dat mult de gândit părintelui Savatie Baștovoi, de unde încercarea de a tălmăci congenerilor ceea ce a numit Ortodoxia pentru postmoderniști. Și, trezindu-se pe un nou drum al Damascului, a început să se îndoiască de propriile raționamente de tip aristotelic. Ana Bantoș surprinde fidel îndoiala, apoi, „convertirea” lui Ștefan Baștovoi privitor la „ateismul” lui Eminescu: „Este interesant să observăm în acest moment cum știe ochiul atent al investigatorului să refacă echilibrul demonstrațiilor sale, readucându-l pe Eminescu în făgașul credinței străbunilor”
(p. 219). Se vor fi luat optzeciștii atei pe urmele părintelui Alexandru Grama, de la 1891? Pun pariu că altfel ar fi gândit, de la început, Ștefan Baștovoi dacă ar fi cunoscut bine cele șaisprezece volume ale operei lui Eminescu și dacă ar fi avut șansa să citească excepționala carte, în două volume, a lui A.C. Cuza, Mihail Eminescu ca reprezentant al romantismului, scrisă între 1914-1919, rămasă, din nefericire pentru cultura românească, în manuscris până în 2010, când a publicat-o I. Oprișan la Editura SAECULUM I.O. din București. Acolo, A. C. Cuza argumentează impresionant, în spiritul unei transmodernități avant la lettre, că romantismul, în esența lui adâncă, aparține creștinismului, prin excelență, nu raționalismului mecanic de tip cartezian îmbrățișat de materialiști. Am salutat, în sprijinul cărții mele Eminescu incorect politic (2014), titlul excepțional al romanului Diavolul este politic corect (2010). Nici eu, nici Ștefan Baștovoi nu puteam să nu ajungem la concluzia că, spre deosebire de diavol, Eminescu este incorect politic!⁴ Adică exact ceea ce cred despre poet postmoderniștii, marii făuritori ai ideologiei political correctness.

Meritul Anei Bantoș este de a fi pus punctul pe i privitor la soluția salvatoare pentru o generație plină de talente, generație lăsându-se adesea ademenită de moda ideologiilor neomarxiste.

În anul atingerii cele mai împlinitoare vârste a creativității umane, Ana Bantoș merită cu asupra de măsură un tonic și prietenesc LA MULȚI ANI!

Note:

1 Cf. Antoine Compagnon, Antimodernii. De la Joseph de Maistre la Roland Barthes, 2005, versiune românească în 2008.

2 Eugen Cioclea s-a stins din viaţă pe 10 octombrie 2013, la Chişinău.

3 Ion Luca Caragiale, Opere, IV, E.P.L., Bucureşti, 1965, p. 40.

4 Cf. Theodor Codreanu, Eminescu „incorect politic”, Bucureşti, Editura Scara, 2014.