Profesorul Gheorghe Dodiță. Reafirmarea adevărului ca valoare supremă

Gheorghe Dodiță (12.04.1931 – 09.08.2012) a făcut parte din categoria intelectualilor basarabeni trecuți prin furcile caudine ale totalitarismului. Născut în familia țăranilor gospodari Vasile și Ecaterina Dodiță din comuna Mihăileni, județul Bălți, a învățat la școala primară din satul natal, la liceul comercial din Bălți (1942-1944), absolvind școala medie de cultură generală din comuna Baraboi, r-nul Râșcani, în 1948. A făcut studii la Facultatea de Istorie și Filologie a Institutului Pedagogic „Ion Creangă” din Chișinău (1948-1952), iar între 1952 și 1959 a activat în calitate de lector la Catedra de limbă și literatură română a Facultății de Istorie și Filologie a Institutului „Ion Creangă”, în 1959 fiind numit prodecan al acestei facultăți. În 1960, după comasarea Institutului Pedagogic cu Universitatea de Stat din Moldova, a trecut cu serviciul la Catedra de literatură română a Facultății de Litere a USM, unde a activat, între 1960-1978 ca lector superior, iar din 1978 – în calitate de conferențiar universitar.

De fapt, Gheorghe Dodiță întruchipează imaginea profesorului prin vocație, căruia i-a fost dat să-și îndeplinească misiunea în condiții foarte diferite de cele de astăzi, care, e adevărat, nu sunt nici ele ușoare. Dar pentru a înțelege destinul profesorilor din această categorie, este necesară cunoașterea adevărată, în profunzime, a istoriei Basarabiei din a doua jumătate a secolului al XX-lea. Și pentru a înlesni înțelegerea a ceea ce vreau să spun, voi aduce un singur exemplu din cartea recent apărută a Anei Blandiana Soră lume, în care autoarea evocă o primă călătorie a sa, împreună cu alți colegi scriitori, la Moscova: „De altfel, plecarea la Moscova s-a legat pentru mine din prima clipă și de o altă amintire din copilărie, cea a basarabencelor cu părul împletit în cozi lungi așezate ca o cunună în jurul capului, care stăteau în biserică toată slujba în genunchi și plângeau” (Blandiana 2020: 23). Cine mai poate descifra plânsul acelor basarabence, pe care îl mai auzim și astăzi și printre care s-ar fi putut afla și consătencele mihăilenarului (cum îi plăcea lui Eugen Coșeriu să-și dezmierde consătenii săi dragi) Gheorghe Dodiță? Căci destinul celor din Mihăileni, județul Bălți, astăzi raionul Râșcani, a fost și el marcat foarte dramatic de deportări, refugiu, foamete etc. Unul dintre cei care au plecat, reușind să revină acasă în satul Mihăileni abia după ’89, a fost Eugeniu Coșeriu, celebrul lingvist despre care noi, studenții de la mijlocul anilor ’70, nu știam nimic, numele lui fiind permis abia după ’90. Un cumnat al meu, originar din același sat Mihăileni, întrebat fiind de către sora mea care era numele bunicului dinspre tată, a răspuns că nu știe. „Cum nu știi?, i-a replicat ea contrariată. Dacă pe tatăl tău îl cheamă Fiodor Gavrilovici, înseamnă că bunicul tău se numea Gavril”. O să vă mire situația aceasta, care, se prea poate că o să vi se pară enigmatică, însă explicația este la suprafață, e foarte simplă și este următoarea: bunicii au fost deportați în Kurgan, de unde nu s-au mai întors. Iar părinților, învățători de profesie, scăpați ca prin minune de deportare, pentru a-și proteja copiii ca să nu fie persecutați ca urmași ai „dușmanilor poporului”, cum erau etichetați toți cei ridicați de regimul sovietic, nu le povesteau despre bunicii deportați. Intrată în oase, frica le-a schimbat mentalitatea basarabenilor în multe privințe în perioada sovietică, totalitarismul atacând rădăcinile relațiilor umane, făcând astfel posibilă ignorarea bunului simț („common decency”), înțeles de către George Orwell drept un gen de justiție nu neapărat legală, dar ordinară, cotidiană, am putea spune, și umană, un fel de sâmbure sau nucleu al existenței, pe care totalitarismul, cu toată forța lui, nu-l poate distruge decât cu mare dificultate (Faitg 2009: 74). Ce însemna, de fapt, ignorarea bunului simț? După cum arată George Orwell și Hannah Arendt, aceasta echivala cu atacul asupra rădăcinilor relațiilor umane. Sau, potrivit afirmației Hannahei Arendt, însemna „pustiirea” sufletului uman.

Atmosfera acelor ani, din care am adus aici doar o fărâmă, a fost analizată și la noi, dar mult mai pe îndelete a fost decortificată de către Hannah Arendt, George Orwell și Raymond Aron, care atrag atenția asupra faptului că ceea ce domină totalitarismul este respingerea bunului simț, singurul capabil să țină lumea împreună. În accepția Hannahei Arendt bunul simț îi furnizează gândirii o cunoaștere imediată a realității realului, recunoaște existența adevărului, validitatea experienței, utilitatea dialogului, nevoia de solidaritate, toate acestea fiind substituite în totalitarism prin ficțiunea ideologiei, manipularea prin propagandă, repetarea lozincilor, prin violența eliberată de obstacole precum sunt mila sau scrupulele, acestea fiind prezentate ca puncte slabe (Faitg 2009). „Totalitarismul, după cum afirmă George Orwell, cere, de fapt, o continua modificare a trecutului și probabil că, pe termen lung, cere să nu se creadă nici măcar că există adevăr obiectiv” (Orwell 2020: 141).

Puși în situația de a-și îndeplini misiunea pedagogică în perioada totalitarismului, în care ideologia este cea care guvernează relația cu realitatea, profesorii noștri de la Facultatea de Filologie, între care și Gheorghe Dodiță, aveau de înfruntat și alte fenomene, căci înăbușirea spiritului de independență în Basarabia avea și conotații precum interzicerea, după 1968, a literaturii editate în România, și a utilizării surselor bibliografice din Țară într-o teză de an sau de licență. Cu această situație m-am confruntat și eu. Fiind studentă la anul II, am scris o teză de an despre Letopisețul lui Grigore Ureche, avându-l în calitate de îndrumător de teză pe profesorul Gheorghe Dodiță, care, ca o excepție, mi-a pus la dispoziție din biblioteca sa personală, Letopsețul lui Grigore Ureche, ediția îngrijită de P. P. Panaitescu. În felul acesta eu eram avantajată să mă aflu în albia firească a cercetărilor istorico-literare românești, profesorul asumându-și niște riscuri. Îmi amintesc că, în aceeași perioadă, Ion Osadcenco, profesorul de literatura clasică, întâlnind surse citate de către studenți dintre cele editate în România, sublinia cu glas tare, așa ca să audă fiecare student și, poate, nu doar studenții: „Noi dăm voie să fie citate și aceste surse bibliografice!”. Punând accentul într-un anumit fel, profesorul ne atrăgea atenția asupra riscului de a fi pedepsiți ca din senin. Aceasta era atmosfera timpului, în care se făcea carte, profesorilor revenindu-le sarcina de a nu-și minți învățăceii, de a-i educa în spiritul adevărului științific și istoric. Bineînțeles, în asemenea condiții, ca de altfel, în orice condiții, contează calitatea morală și bunul simț al celui aflat la catedră. Deținând și funcții administrative, cea de prodecan și apoi cea de decan al Facultății de Filologie (a fost prodecan al acestei facultăți 12 ani, apoi 11 ani (1974-1985), – decan al Facultății de Filologie și Biblioteconomie, secția fără frecvență), Gheorghe Dodiță purta pe umerii săi o povară cu mult mai mare. Însă profesorul și administratorul, dar mai presus de toate Omul Gheorghe Dodiță știa să împace lucrurile în așa fel, încât să liniștească apele tulburi și învolburate, care, pe neprins de veste, îi putea lua și duce nu se știe unde pe studenții de la facultate, pe care el îi proteja ca un bun părinte. Mulți se dau mari, mai cu seamă după ’89, că lor le revine meritul de a se fi aflat pe baricadele redeșteptării românilor basarabeni. Dar ei au devenit mari, vorba lui Apollinaire, pentru că se aflau pe umerii înaintașilor lor. Iar eroii de pe baricadele de la ’89 erau, de fapt, foștii studenți ai unor profesor modești, din categoria lui Gheorghe Dodiță, care era un îndrumător înțelept.

Păstrez în memorie momente foarte importante pentru cariera mea de cercetător. Într-una din zile, în perioada când finalizam teza despre Grigore Ureche, profesorul Gheorghe Dodiță a intrat în auditoriul plin cu studenți după un curs teoretic și a vorbit despre mine la gradul superlativ, afirmând că am depus o „muncă titanică” (acesta este exact cuvântul pe care l-a rostit atunci) la elaborarea tezei. Aș putea spune că îi datorez profesorului Gheorghe Dodiță întreaga mea carieră de cercetător, deoarece el fost cel care m-a recomandat, imediat după absolvirea facultății, la doctorat, la Institutul de Limbă și Literatură al AȘM, actualul Institut de Filologie Română „B. P. Hasdeu”, unde am fost angajată până în 2009, adică timp de 37 de ani, ulterior continuându-mi activitatea pe tărâm universitar, precum și în cercetare, până în ziua de azi, în cadrul Școlii doctorale Filologie de la Universitatea de Stat „Alecu Russo” din Bălți. Dacă astăzi mă simt împlinită din punct de vedere profesional, lucrul acesta îl datorez bunilor mei profesori, care au avut mare încredere în mine, în capul listei aflându-se Gheorghe Dodiță, cel care a văzut în studenta timidă de la anul II un potențial cercetător și, acum, când s-au împlinit 90 de ani de la nașterea sa, folosindu-mă de ocazie, îi aduc un pios omagiu. E adevărat, după cum a mărturisit la festivitatea prilejuită de împlinirea a 80 de ani de la naștere, profesorul credea că voi merge spre domeniul literaturii premoderne, dar considera că m-am realizat pe deplin în domeniul pe care mi l-am ales. Mărturisesc acum că uneori am regretat că nu am rămas la perioada preclasică. Pe atunci contam pe o mai mare posibilitate de documentare în domeniul literaturii contemporane, dar m-am convins că nu era așa și că interdicțiile afectau în aceeași măsură toate domeniile umanioarelor. Cu atât mai importantă era pentru acea perioadă menținerea interesului față de literatură. Noi, studenții, eram orientați să descoperim singularitatea modelului național și deschiderea spre dialogul cu alte culturi, lucruri la care m-am referit mult mai târziu în lucrarea mea de doctor habilitat.

Structurarea și observarea memoriei colective începând cu literatura premodernă necesita punerea la dispoziția studentului a unui material adecvat. Aici Gheorghe Dodiță are o contribuție aparte prin crestomațiile la care a lucrat ani de zile, organizând materiale incluse tematic și generic, istoric și sociologic. El și-a adaptat metodele de lucru exigențelor perioadei în care a activat. Ținând cont de raportul dintre literatură și învățământ, a predat cursurile: literatură veche și premodernă; literatură română clasică; a introdus în cursul de literatură ciclul de prelegeri cu subiectul „Mihai Eminescu” și seminarul special „Vasile Alecsandri”, ulterior a ținut cursurile speciale „Dimitrie Cantemir – scriitorul, savantul, omul” și „Idei umaniste în literatura română medievală”. A elaborat diverse materiale didactice: programe ale cursurilor, îndrumări metodice, materiale în ajutorul profesorilor de literatură română. A semnat în publicații de specialitate (Analele științifice ale USM, revista de filologie a Academiei de Științe etc.) și în presa periodică de la Chișinău mai multe materiale despre opera scriitorilor și cărturarilor români Varlaam, Gr. Ureche, M. Costin, D. Cantemir, Matei Millo, Gh. Asachi ș.a. A editat o crestomație cu ample comentarii Istoria limbii și a literaturii vechi moldovenești (1966, în colaborare cu prof. Vitalie Marin), care, în opinia specialiștilor în domeniu, este una din cele mai accesibile și mai documentate surse de material literar, lingvistic, filologic și istoric pentru câteva generații de tineri studioși. A pregătit o cuprinzătoare antologie intitulată Literatura română veche. A tradus din creația scriitorilor Janusz Korczak (Polonia), Piotr Neznakomov (Bulgaria) ș.a.

Schimbările care s-au produs în perioada totalitară cauzate de urcușul ideologiei justifică opinia potrivit căreia, din cauza totalitarismului, valorile umane au pierdut din caracterul lor sacru. Or tocmai acest lucru îl înțelegeau profesori ca Gheorghe Dodiță, care au contribuit la păstrarea libertății noastre interioare, ocrotindu-ne, pe cât era cu putință, de manipularea prin propagandă. Iar la 31 august 1998, când a fost inaugurată Casa Limbii Române în Chișinău, el a ținut să fie prezent neapărat la acest eveniment datorat studenților săi Alexandru și Ana Bantoș, de care, cu siguranță, în acel moment era mândru. Iar noi, la rândul nostru, trăiam un moment fast și eram cât se poate de fericiți că interdicțiile impuse de regimul comunist n-au reușit să ne pustiască sufletele și să anihileze dorința noastră, a studenților de altă dată, de a merge înainte împreună cu profesorii noștri. Această legătură peste ani este dovada supremă a rolului și importanței pe care le-au avut profesorii de o rară cumsecădenie, precum a fost și Gheorghe Dodiță, în păstrarea bunului simț, fără de care valorile umane își pierd caracterul lor sacru, și în reafirmarea adevărului ca valoare supremă.