Discursul lui Nicolae Dabija: o temă pentru acasă

„Doru-mi-i de Dumneavoastră:
ca unui zid – de o fereastră”

Nicolae Dabija

Poetul basarabean s-a retras din viața pământească într-o zi de iarnă-primăvară. 12.03.2021 a fost o zi de alb trist în Maramureșul care a primit vestea pregătită parcă în doliu japonez. Viața scriitorului și implicit opera sa rămasă pot deveni suport de reflecție sau tema de acasă pentru fiecare dintre cei care achiesează valorilor pe care regretatul orator și scriitor le-a propovăduit prin cuvintele scrise și prin textele rostite.

Îndrăznesc să aștern câteva aspecte referitoare la persoana și la activitatea infatigabilului om de cultură și patriot Nicolae Dabija. Pentru început voi invoca o experiență personală petrecută în 5 noiembrie 2015 în județul Satul Mare, municipiul Carei, la Castelul Károlyi¹, unde am avut privilegiul să împart, pentru câteva ore, același spațiu și timp cu poetul, interval în care mi-am cultivat exercițiul de admirație. La finalul evenimentului mi-a întins mâna, iar eu eram cuprins de împăcare și de entuziasm că am avut ocazia să dau mâna cu Nicolae Dabija. Se întâmpla în vremuri apuse, când oamenii interacționau față către față, când își puteau întinde călduros mâna pentru un firesc salut încărcat de prietenie, de recunoștință, de bucurie. Era pe vremea când articularea unui discurs nu era acoperită de mască, când zâmbetele nu erau ascunse și în timpuri când oamenii nu erau constrânși la înstrăinare, când se puteau exprima cu o prezență vie în fața unui public activ care prelua mesajul nefiltrat prin fereastra tehnologiei.

Atât în discursul rostit, cât și în textul scris, academicianul surprinde răni ale trecutului, momente în care s-a actualizat sintagma homo homini lupus est. Poate fi supus interpretării sinergismul dintre incipit și final, în destinul poetului nostru, devenind o resemnată fatalitate, dacă ne raportăm la vremurile de prigoană trăite de către el, copil fiind, și de către contemporanii copilăriei lui. Momentele de persecuție parcă se repetă într-o altă formă, aparent mai blândă, fenomenul Covid-19 fiind un asupritor al întregii umanități, venit în contexte și pe căi moderne. Paradoxul istoriei face ca inversarea modalităților de prigoană să fie o posibilă comparație a vremurilor contemporane cu grele momente apuse din istoria umanității, având în vedere că pe vremea tinereții poetului armatele ocupau casele, confiscând identitatea culturală, cea spirituală și demnitatea umană, iar în zilele actuale „dușmanul” ține oamenii izolați, „arestați la domiciliu”, instalându-se un haos social tradus în momente de suspans provocate de către ordonanțe de urgență, de către decizii „oficiale” care produc cotituri inopinate în viețile oamenilor, panică, frică și implicit un ritm intermitent al vieții. Oamenii parcă au devenit niște turme emancipate forțate să se supună unor păstoriri nemiloase. 

Menționăm că nu ne propunem o abordare defensivă referitoare la virusul Covid-19, ci facem apel la integritate și la umanitate, zugrăvind, precum într-un jurnal, realitatea fenomenului pandemic actual și subliniind abordările pe care cei răspunzători de gestionarea problemei le aplică. 

Virusul SARS-CoV-2 a devenit, conform declarațiilor oficiale, dușmanul care l-a răpus pe regretatul poet, fără ca acesta să mai apuce să i se împotrivească prin scrierile sale. Practic, scriitorul a venit pe lume și a copilărit în vremuri de restriște și s-a retras în alte timpuri cu provocări cauzate de virusul global. Opera scriitorului Dabija reprezintă, printre altele, o săgetare prin cuvinte a răului manifestat în lume, uneori oamenii fiind vehiculul prin care acesta activează, iar pe de altă parte, scrierile sale însumează momente de invitație la umanitatea manifestată prin credință, discurs propovăduitor, asumarea crucii etc.

Prin activitatea sa, Nicolae Dabija a devenit românul fără graniță, scriitorul care a biciuit prin cuvinte lumea rău intenționată și abuzivă în manifestări, rămânând în memoria neamului său o bornă a binelui. 

Nicolae Dabija rămâne, prin scrierile sale, un apologet al valorilor morale, un promotor al respectării demnității umane și un vehement „justițiar” în ceea ce privește momentele în care omul devine călău al semenului său. Opera scriitorului basarabean s-a remarcat printr-un stil propriu, înțesat cu expresii extrase din cultura locului unde a crescut, iar dacă admitem că „știința îmbogățește conștiința, iar aceasta impune limbii lărgirea sferei sale de comunicare, mlădierea ei continuă” (Stati&Bulgăr 1970: 167), atunci în lucrările academicianului Nicolae Dabija se remarcă o mlădiere continuă a limbii române, păstrându-și sonoritatea populară și expresivitatea profundă.

Textul rostit și cel scris al poetului îi conturează personalitatea, devenind un făptuitor al cuvintelor sale: „Spun cuvinte care mă modelează până devin și eu ceva bun de rostit” (Dabija 2003: 442).

Întreaga activitate a scriitorului academician Nicolae Dabija reprezintă o invitație la a cultiva iubirea, fiorul patriotic și credința în Dumnezeu. Substratul liturgic al scrierilor sale dovedește apetența poetului pentru zona sacramentală a rânduielii și tradiției Bisericii Ortodoxe: „fiecare clădire are, ca să dureze, un fundament. Bisericile sunt case care-și au fundamentul în cer” (Dabija 2013: 29). Pe parcursul operelor sale rămâne ca o constantă credința în Dumnezeu care vine în întâmpinarea cititorului precum un panaceu.

În activitatea literară a scriitorului Nicolae Dabija se remarcă romanul Tema pentru acasă, o operă de căpătâi care încununează succesul scriitoricesc al autorului. Romanul reflectă tema iubirii și sacrificiul care duce la împlinirea ei. Profesorul de limba română, Mihai Ulmu, îi provoacă pe elevii săi cu două teme pentru acasă: „Ce este iubirea?!” (Dabija 2020: 31) și „...A fi om în viață e o artă sau un destin?!” (Ibidem: 43). Maria Răzeșu își face tema pornind într-o aventură în găsirea iubirii, Mihai Ulmu fiind destinația protagonistei. Decorul este sumbru, regimul totalitar fiind în plină ascensiune, racolând mințile sclipitoare și sufletele nobile, ducându-le spre dezumanizare, rezistența constând doar în credință și în speranța de a găsi iubirea.  Doar dragostea putea salva omul prigonit de către vitregiile sistemului totalitar. Cele 61 de capitole, marcate fiecare printr-un motto sugestiv, însumează momente de sacrificiu întru devenire a eroilor în contextul prigoanei din partea celor de la putere. În școala din Poiana, tricolorul este înlocuit cu steagul roșu cu secera și ciocanul pe el, iar portretul lui Eminescu este înlocuit cu ce al lui Stalin (Ibidem: 31, 32). Intervalul de la viață la moarte devine presărat cu decizii luate care vor stabili consecințe. Eroii romanului traversează vitregiile cauzate de către frigul siberian și de către răceala din inimile persecutorilor. Autorul nostru vorbește ca un om atins de timpuri în care unii oameni au devenit călăii semenilor, fiind o așternere a unor momente experimentate de către înaintașii săi. Ficțiunea din roman se contopește cu o realitate existentă și validată istoric.

Apogeul resemnării survine odată cu expresia „[...] Nici chiar Dumnezeu nu poate modifica trecutul” (Ibidem: 372). Romanul se încheie cu o prezentare a temei pentru acasă din partea elevilor profesorului Mihai Ulmu și din partea fiului Mircea în calitate de consecință sau de misiune îndeplinită în ceea ce privește sacrificiul Mariei Răzeșu. Divinitatea nu schimbă ce a fost, ci doar previne ce va fi, iar raportându-se la timpurile din Biblie, autorul Temei pentru acasă susține: „Despre Faptul că Biblia conține toate timpurile: e ca și cum Cel de Sus a scris-o de la celălalt capăt al timpului – dinspre viitor (timpul netrăit de omenire) către trecutul primordial, care abia urmează să se întâmple. Scopul Cărții Sale nefiind acela de a anticipa, ci de a preveni” (Dabija 2013: 28, 29).

Discursul literar al lui Nicolae Dabija zugrăvește intervale de la viață la moarte, de la pământ la Cer, dimensiuni ale iubirii, momente de recunoștință față de femeia iubită, față de Dumnezeu și față de cei dragi. Aduce, de asemenea, omagiu unor valori apuse, încurajând starea de veghe și demnitatea. Pentru literatul nostru dimensiunile iubirii însuflețesc materia, iar metamorfoza pământului în iubire se regăsește în poemul Un pumn de lut:

„... Arheologi din viitor –
săpând pământul chinuit,
mirați, găsi-vor sub ogor
un pumn de lut îndrăgostit;
și căruia, și-atuncea încă,
după un mileniu și mai bine
ce-or măcina izvor și stâncă,
o să-i mai fie dor de tine;
o, ei vedea-vor prima oară –
amestecându-l cu cazmale –
un pumn de lut cum se-nfioară
l-atingerea țărânii tale...” (Dabija 2003: 390).

Prin retorica scrisă, academicianul motivează iubirea autentică, rezumând-o într-un poem care îmbracă forma unei declarații de dragoste:

„Sunt rău. Sunt bun. Sunt nemilos. Sunt blând.
Dar tu iubește-mă așa cum sunt.
De-aș fi doar blând și bun, cum mă dorești,
ar fi ușor de tot să mă iubești.
Atuncea lumea toată, câtă e, m-ar adora –
și-ar mai avea același preț iubirea ta?!” (Dabija 2003: 391).

În Conjugarea verbelor, scriitorul surprinde efemeritatea timpului și a vieții:

„Înainte conjugam bolovănoasele verbe
la timpul prezent, viitor și trecut.
De la o vreme, dar de la o vreme
le conjug doar la timpul pierdut [...]

Sub a lunii încercănată efigie –
seamănă dragostea noastră, acum când nu-i,
c-un zeu trecut la o altă religie,
dezamăgit de credincioșii lui” (Dabija 2003: 366).

Discursul liric al lui Nicolae Dabija surprinde momente de frământări ale umanului în fața ireversibilității timpului.

Poetul s-a retras din viața pământească într-o zi rece, părăsind o lume înstrăinată, dezorientată și alimentată de un haos colectiv provocat de fenomenul SARS-CoV-2. Libertatea este un dar divin și o speranță umană, poetul nostru fiind un apărător al libertății individuale și al celei colective. Omul actual pare liber, dar din unele unghiuri de percepție se întrezărește o asuprire modernă (interzicerea de a ieși din casă după o anumită oră, nesiguranța în spitale, pierderea locurilor de muncă, promovarea insistentă a aspectelor ce țin de Covid-19, contrazicerea specialiștilor în ceea ce privește vaccinul/vaccinarea, teorii conspiraționiste etc).

Viața poate reprezenta tema pentru acasă prin care Dumnezeu l-a invitat pe fiecare om să-L găsească, având la îndemână iubirea, sacrificiul, credința. Intervalul de la viață la moarte presupune un examen prin care creația își dovedește apartenența la sacru, își apără crezul și își duce crucea până la destinație. Chiar dacă este pandemie sau prigoană totalitară, omul este invitat la jertfă, iubind, muncind, sperând, căutându-și menirea, luptând, apărându-și patrimoniul cultural și pe cel spiritual.

Rezumând activitatea scriitoricească a poetului Dabija se poate construi o statuie din cuvinte, dar mai presus de asta, se poate găsi „drumul spre destinație”, rezolvând „tema pentru acasă” ca o misiune particulară a fiecărui cititor.

O certitudine în viață o constituie adevărul că toți oamenii mor, doar că unii uită acest aspect. Dacă ființa umană ar acționa precum o muritoare, atunci nu ar mai avea timp să cultive răul, ci ar semăna atâta bine până l-ar culege pe Dumnezeu.

Conform concepției poetului, „viața oricărui om este un roman” (Dabija 2014: 90), remarcăm faptul că viața acestuia a fost o bibliotecă imortalizată în scrierile sale, fiind ascunsă în metafore, derulată în romane sau protestată în eseuri. Scriitorul Nicolae Dabija a subliniat, prin activitatea sa, că Prutul desparte două maluri, ci nu reprezintă granița între doi frați ai aceleiași mame.

Conchizând scurta noastră incursiune în timpul trecut al lui Nicolae Dabija, putem reliefa faptul că întregul său discurs gravitează în jurul temelor profunde: Dumnezeu, iubire, dor, viață, sacrificiu, taină, recunoștință, credință, destin etc. Opera sa marchează momente de tumult interior și de dezamăgiri exterioare. Din creația artistului Dabija se pot extrage interpretări personale, marcând tema pentru acasă a fiecărui cititor. Scriitorul îi propune lectorului variate teme de reflecție din infinitele posibilități de exprimare. Textele scrise și cele rostite ale distinsului autor demontează ura, răutatea, prigoana voluntară, deoarece viața este prea scurtă pentru a o risipi cultivând răul.

Succintul nostru periplu prin opera lui Nicolae Dabija îl cedăm celui care s-a cunoscut cel mai bine, iar poemul Lapsus îi conturează regretul poetului, rămânând numai o taină dacă a uitat sau nu în viața aceasta să fie fericit:

„N-am uitat să scriu câteva cărți de poeme,
n-am uitat să iubesc o femeie și câteva poiene
în viața asta scurtă, cât un scăpărat de chibrit...
... Am uitat doar să fiu fericit” (Dabija 2003: 450).