Intelectualii români de sorginte aromână și necesitatea scrierii în dialect la începutul secolului al XX-lea

Imperativul cultivării limbii materne aromâne se va regăsi, nuanțat, în primul deceniu al secolului al XX-lea și printre obiectivele fruntașilor românismului balcanic, profesorii și institutorii ce predau la școlile românești din Imperiul Otoman, respectiv făcut public prin intermediul revistei „Lumina” (1903-1908; redactată în Macedonia Otomană, la Monastir/Bitolia, tipărită la București)¹.

Subintitulând publicația Revista populară a românilor din Imperiul Otoman, respectiv Revistă poporană a românilor din dreapta Dunării – fruntașii intelighenției vlahilor balcanici² (aromânii și meglenoromânii) aveau în vedere însă, în primul rând, promovarea valorilor național-culturale ale românismului³, mai ales din perspectiva preocupărilor „pedagogico-literare” ale „membrilor corpului didactic și preoțesc din Macedonia”. Articolul-programatic explicitează, totodată, proporția și rațiunea scrisului în aromână: „Revista acésta e fructul munciĭ tuturor membrilor corpului didactic și preoțesc din Macedonia, și numaĭ atuncĭ se va stinge, când făptuitoriĭ eĭ nu vor mai fi”; și tot el precizează că „Treĭ sferturĭ din cuprinsul revisteĭ vor fi scrise în limba românéscă literară și un sfert numaĭ, în dialectul macedo-român (subl.n.).

Așa credem noĭ, că se va lăți graiul românesc, cel curat și ast-fel se va vedea frăția limbeĭ din Regat cu cea din Macedonia.

Vor fi dorit uniĭ póte, ca revista să fie scrisă în întregime, în dialect, dar aceștia trebue să-și amintéscă, că fica (sic!) e maĭ mică de cât muma și că dialectele se păstréză, dar nu se cultivă (subl.n.).

Cu încredere și iubire, rugăm pe publicul cititor, să privéscă aparițiunea acesteĭ reviste și ca óspe vechiŭ primind’o – la loc de cinste, să o aibă în casa luĭ”⁴.

Cu alt prilej, în 1904, conducerea revistei – director, în acel an, era profesorul (prolific publicist și talentat scriitor dialectal) Nicolae Bațaria (1874-1953) –, arătând că pentru a-și justifica cât mai „deplin” titulatura și așteptările publicului-țintă („Revistă populară a românilor din Imperiul Otoman”), „părței dialectale îi vom da o întindere maĭ mare, publicând pe de o parte articole cu conținut felurit, prin care tindem să luminăm și să deșteptăm gustul de citire românească în masele poporului nostru (subl.n.), iar în al doilea rând făcênd o largă parte materialuluĭ folkloristic pentru a înlesni studiul doritorilor de a cerceta mai de aproape graiul, firea și literatura noastră populară”; în acest context, exigența cultivării unei limbi materne cât mai curate este subliniată ca atare, în viziunea lui Bațaria: „Ținem să precizăm acĭ, că în scrierile cu caracter folkloristic dialectul întrebuințat de noĭ va fi cel adevărat (subl.n.), cel vorbit de poporul nostru⁵, că nu vom fi conduși de un patriotism rĕŭ înțeles, alterându-l și împestrițându-l cu cuvinte și expresiunĭ carĭ nu-ĭ aparțin”⁶.

Revista este concepută, prin urmare, de către profesorii și institutorii, medicii și clericii aromâni din Macedonia – reprezentând cvasitotalitatea elitei intelectuale a românismului balcanic, conștienți că aparțin unei „națiuni aparte la vasta împărăție otomană, precum și de rolul la care suntem chemați, ca santinelă înaintată a românismuluĭ (subl.n.)”⁷–, în efortul de cultivare, în primul rând, a limbei literare române – care era limba de predare în școlile românești din Turcia Europeană⁸ –, ea constituind un vehicul în perfecționarea pedagogică a slujitorilor învățământului românesc balcanic; și doar în subsidiar ea avea menirea în a perpetua graiul matern, „fiica mai mică”: revista „nu viséză alt scop, de cât rěspândirea cunoștințelor folositóre printre româniĭ macedonenĭ, deșteptarea, iubirea pentru limba națională (subl.n.), desvoltarea gustuluĭ pentru literatura românéscă și scóterea la ivélă a materialului folkloristic al dialectuluĭ macedo-român (subl.n.)”⁹. Este reiterată, astfel – observație valabilă pentru întreaga existență a revistei –, preocuparea de a impune ab initio, programatic și faptic, necesitatea cunoașterii și cultivării limbii literare, o necesitate care nu exclude, în viziunea intelectualilor aromâni de la „Lumina”, nici utilizarea, în paginile sale, a idiomului matern, realitate ce o vom regăsi în întreaga existență a publicației, deseori neținând seama de păstrarea proporției enunțată în programul inițial, menționat mai sus. Deja, încă din al doilea număr al publicației, Colaboratorilor li se precizează: „Ori-cine doresce a ne trimite articole folclorice, e rugat a le scrie în dialect (subl.n.). Mare ospitalitate se va da în revistă articolelor de conținut practic, scrise într’o limbă cât se póte de populară”¹⁰.

Era, prin urmare, o invitație la cultivarea, totuși, a limbii materne, nu doar la restricționarea acesteia la culegerile folcloristice; toate aparițiile „Luminei” stau mărturie în acest sens¹¹. Înșiși cititorii – în primul rând, profesorii și institutorii cărora le era, prioritar, destinată revista – își vor exprima, prin scrisori, speranța întâlnirii a cât mai multor materiale în dialect; este adevărat, cvasitotalitatea scrisorilor sunt redactate în limba literară, chiar și cele în care era exprimată credința în „isbânda operei începută spre deșteptarea și salvarea limbeĭ nóstre materne și pentru îndrumarea eĭ pe calea sănătósă a propășireĭ”¹²; izolat, doar, sunt trimise redacției și „cărți” în aromână, cum este cea expediată de Vangheli G. Ciamba, din Palancea (Serbia), epistolă care relevă și necesitatea „traducerii în dialectul macedon” a unor articole, spre a fi înțelese de către femeile aromâne¹³. La rândul lor, „Institutorii școalei din Grebena: I.S. Tomescu, director; Dumitru Constantinescu, preot; Sterie P. Perdichi, Steriu D. Caragiani”, oferindu-și colaborarea, încă din primul moment, relevă, și ei, rolul pe care revista va trebui să-l aibă în cultivarea graiului matern: „Inițiativa corpului didactic și bisericesc de a scóte la lumină o publicațiune menită a regenera limba nóstră maternă (subl.n.), și a rěspândi lumina învěțăturei printre noĭ româniĭ, carĭ trăim sub gloriosul imperiŭ al Majestățeĭ Sale Imperiale Sultan Abdul Hamid Han II, e demnă de tótă lauda”¹⁴. (Din context, rezultă, totuși, că prin limba maternă se înțelege, mai degrabă, limba română ca atare¹⁵.) 

Opinii asemănătoare va exprima Theodor Capidan (1879-1953) – „un filolog de factură umanistă care, prin lingvistică și dialectologie, a ajuns la concluzii de maximă importanță privitoare la istoria limbii și a poporului român”¹⁶ –, și în paginile revistei „Grai bun”¹⁷, ai cărei prolifici conducători, Nicolae Bațaria (director N. Macedoneanu) și Marcu Beza (redactor), apelează, pentru reușita întreprinderii, la „toți acei aromâni, tineri sau bătrâni, cari știu să ție condeiul cu demnitate (subl.n.)” și pledează pentru inserarea a cât mai multe materiale în dialect; avându-se în vedere considerentul că „cititorii noștri cei mai indicați, cărora trebuie să le purtăm un interes mai mare”, nu sunt atât cei care cunosc deja limba literară, cât „aceia din frații noștri, care deși au învățat în școlile grecești, însă cultura străină n’a avut asupra lor o influență atâta de mare în cât să-i facă inaccesibili cuvântului adevărului.

Este destul ca aceștia să cunoască alfabetul pentru ca să poată citi lucruri în dialect și prin ele să capete dragostea de neam și de limbă (subl.n.)”¹⁸.

Această preocupare a revistei întru susținerea necesității cultivării dialectului aromân, este ilustrată printr-o abundentă producție de literatură dialectală¹⁹, în timp ce Th. Capidan pledează cu convingere în acest sens – „În articolul de față, voi arăta posibilitatea introducerii lui în școli și ridicarea lui la limbă literară (subl.n.)”²⁰ –, într-un lung și pertinent material: „Necesitatea introducerii dialectului nostru în instituțiile culturale se impune în împrejurările actuale cu atât mai mult, cu cât armele de deznaționalizare se prezintă mult mai perfecționate, și, în cazul acesta, cu actualul sistem de învățământ, noi vom fi cei d’întâi cari vom cădea victima lor. Să ne peardă din minte legenda răspândită și transformată într’o credință miraculoasă, că adică femeea româncă care ne-a păstrat limba, va continua și de aci înainte să fie vestala graiului strămoșesc (subl.n.). Azi avem probe contrarii și este timpul când nu mai trebue să credem în minuni. Da, căci s’au schimbat vremurile; nu mai e ca acum cincizeci de ani, când nu numai că nu existau școli grecești de fete, dar chiar și cele de băeți erau rari, iar limba greacă, deși după formă unea viața spirituală a tuturor popoarelor din Balcani, în fond însă juca aproape acelaș rol al limbei latine din timpurile medievale, și dialectul era limba care ne unea neamul și ne reprezenta întreaga viață națională aromânească. Astăzi însă nu mai e așa. Pretutindeni școli grecești de fete, care mai că egalează pe cele de băeți; iar armânca noastră, nu numai că vorbește grecește și amestecă o mulțime de cuvinte nouă în dialect, dar p’alocuri a început să și citească în grecește. Și în cazul acesta, nu este nici o minune dacă tot ea, și numai în câteva decenii, ne va perde comoara păstrată cu atâta credință, timp de două milenii”²¹.

El se arată convins că introducerea dialectului „literar” – fără a indica stabilirea unor norme ca atare²² – în școlile românești din Balcani constituie unica modalitate prin care se poate salvgarda romanitatea, în contextul agresivității propagandelor altor neamuri din zonă, mai ales a grecilor și elenizaților²³, care au avantajul proximității geografice, pe când „Noi nu numai că nu stăm alături de vreunul din dialectele române, ca să ne putem asimila mai repede unele particularități și, prin urmare, să ne putem unifica, dar mai avem și nenorocirea să fim înconjurați de niște vecini a căror limbă se aseamănă în ce privește «spiritul» sau a «felului de a gândi» așa de mult cu a noastră, încât ai crede, că toate la un loc, având același motor, formează o singură limbă, care nu diferă decât numai după haină”; iată de ce, el concluzionează: „dacă din cauza diferenței dialectului nostru de cel daco-român, ni este cu neputință asimilarea repede a limbei culte, dacă prin însăși pozițiunea noastră geografică suntem expuși a fi asimilați de popoarele vecine, singura scăpare din aceste două alternative este să ne făurim încă din școală acel egid național, care nu-i decât dialectul literar”²⁴. Exprimând aprecieri critice, justificate, asupra finalității învățământului românesc, primar și secundar, din Balcani (majoritatea absolvenților ne mai întorcându-se acasă, în Macedonia, nici măcar absolvenții Școlii Comerciale din Salonic), Capidan opinează pentru necesitatea reorganizării învățământului, accentul trebuind a se pune pe întărirea școlilor primare, a pregătirii metodico-didactice a învățătorilor²⁵, al căror scop „principal să fie răspândirea culturii aromânești în măsură potrivită pentru ca elevii să se poată folosi de cunoștințele căpătate în școală și fără ajutorul cursurilor secundare. Pentru aceasta însă se cere înainte de toate ca învățământul în școlile primare să fie predat în dialectul aromânesc (subl.n.) în toate clasele și peste tot”.

Problemele oportunității scrierii în aromână și, mai ales, „cum să se scrie în acest dialect”, se vor regăsi și în alte luări de atitudine ale reprezentanților scrisului și publicisticii, originari din Macedonia, ori organe de presă ale aromânilor/românilor balcanici.

Astfel, la începutul anului 1904, Marcu Beza (1882-1949) – al cărui grai este considerat a fi „adevăratul d i a l e c t    l i t e r a r   aromân”²⁶ – va dezvolta într-o conferință susținută la Cercul Studenților Macedo-Români necesitatea scrierii în dialectul „macedo-român”, cărțile respective având darul de a „deștepta gustul de citire”, a dezvolta „dragostea de limbă în inimile aromânilor”, de a „cerceta literatura noastră populară”, „și încă ceva: ele caută să cultive dialectul nostru”. În cuprinsul expunerii²⁷, viitorul diplomat român va sintetiza stadiul aparițiilor cărților scrise în aromână („vreo 17-18 cărți în dialectul nostru, dacă nu mă înșel”, cele mai multe „sunt studii folclorice”); relevă că „Poporul nostru consideră limba română ca un dialect cu totul deosebit de dialectul nostru”, deși „Noi știm, nu e vorbă, că deosebirea dintre dialecte e mică”; arată că „e pedagogic și firesc, ca copiii noștri să-și înceapă studiile cu dialectul (subl.n.), pentru ca să poată învăța cu mai mult succes limba română, mai pe urmă”; concluzionează, arătând „pe lângă altele și cerința de a se cultiva dialectul în sensul de a putea fi introdus în biserică și în școlile noastre începătoare”. Răspunzând solicitării „unui prieten” aromân emigrat în „America îndepărtată”, care „ne roagă să le trimitem ceva abecedare în dialect”, autorul bijuteriei dialectale Gardani constată inexistența, practic, a acestora („cele câteva pe cari le avem sunt greoae, fără nici un sistem”) și cere elaborarea unor cărți didactice funcționale: „Avem nevoe deci de un abecedar, precum și de alte cărți de școală, scrise într’un spirit potrivit și într’un dialect curat, curgător (subl.n.), de care să se lipească cu drag inimele celor ce le-ar ceti”; cel mai talentat prozator aromân concluzionează, prin lansarea unui apel (căruia nu i s-a dat curs): „Cărturarii noștri să se gândească la aceasta – munca lor nu va fi zadarnică”²⁸.

În cursul anului 1904, în paginile ziarului bucureștean „Ecoul Macedoniei”, condus de militantul național-cultural Nuși Tulliu (1872-1941), are loc o dezbatere publică asupra asupra oportunității cultivării dialectului aromân. Ca o reacție la părerile tânărului intelectual aromân Christian Otto, ce „este pentru părăsirea literară a dialectuluĭ macedo-român”, conducătorul combativului săptămânal²⁹ – după ce editase, cu câțiva ani mai înainte, cum am văzut, publicația dialectală „Revista Pindului” – aduce o serie de argumente în favoarea „cultivăriĭ cât maĭ mult, prin scrierĭ originale, a dialectuluĭ, ca să însuflețim poporul, să ne cunoaștem trecutul, să dăm pildă că trăim”, concluzionând: „Dialectul decĭ, dialectul, căci e al nostru! (subl.n.)”³⁰. Răspunsurile sale la cele patru considerații ale preopinentului relevă o concepție clară asupra necesității cultivării graiului matern; la „a) necesitatea de a se unifica dialectele, mai lămurit, predominarea dialectului daco-român (limba literară română – n.n.) și în Macedonia”, el răspunde: „a universaliza limba daco-română, în Macedonia, ni s’ar părea cu mult maĭ greŭ de cât a schimba basinul Măreĭ Mediterane. Se știe: tot omul cugetă, simte, plânge saŭ râde, în graiul supt odată cu laptele, în leagăn”; la „b) imposibilitatea de a se traduce în dialect operele literare și științifice ale străinilor”, răspunsul este: „Cât despre operile străinilor nici nu trebuiesc traduse în dialect căci nu gândim să facem din dialect o limbă literară universală românească (subl.n.). Ținta trebuie să ne fie ca ce este al nostru trebuie să ne rămâie ca moștenire și să-l transmitem maĭ departe. O perlă cât de mică, îțĭ place pentru că este a ta. A ne părăsi dialectul dar cu desăvârșire însemnează să ne lepĕdăm de propria noastră individualitate și să alergăm după una străină”; la „c) insuficiența cititorilor carĭ să poată citi în dialect, numărul fiind mic, fapt vătămător pentru desvoltarea uneĭ literaturĭ”, Nuși Tulliu, arată că „noĭ nu înțelegem să nu studiem dialectul daco-român, dar nu înțelegem să uităm pe al nostru. Iar cine va avea talent și cultură adevărată va putea scrie și într’un dialect și în celălalt. Așa a fost până acum, așa va rămâne în viitor”; la „d) considerațiunea că este în interesul românismuluĭ ca o bucată literară saŭ științifică să fie citită și pricepută de întreg neamul românesc, din Ardeal până la Adriatica”, autorul („cel mai eminent cântăreț al Pindului”³¹) a două romane, publicate, în foileton, în primii ani ai secolului al XX-lea) – Murmințî fără cruçe. Din bana sărcăcianilor, „unicul roman scris până acum în dialect”³², respectiv În Munții Pindului (scris în „dialectul daco-român”)³³ –, admite justețea acesteia, dar își exprimă îndoiala în ceea ce privește eficiența ei în rândurile „românilor” din Pind: „Dar se poate în Macedonia? Se poate ca întreg poporul să simtă frumusețea uneĭ poesiĭ populare din România, generația crescută prin școala română, da, o va înțelege, dar poporul? Prin urmare suntem pentru cultivarea dialectului, din punct de vedere național, educator, linguistic (subl.n.)”³⁴.

Alți intelectuali aromâni preferă, în publicistică, anonimatul; este cazul unui autor frecvent prezent în paginile gazetei bucureștene „Românul de la Pind”, care face lungi digresiuni și vis-à-vis de chestiunea scrierii în limba maternă, considerațiile sale putând fi sintetizate astfel: „Răspunsul nostru este în rândurile următoare: în dialectul macedonean (sic!) nu se vor trata lucruri de erudiție, nu se va scrie nici filozofie, nici știință înaltă, așa încât să fie nevoie de întrebuințarea unui așa de ecte de așa natură întotdeauna și fără excepție ne vom adresa limbei culte (subl.n.). În dialecbogat material lexic sau de forme și construcțiuni mai mult sau mai puțin clasice. Pentru subit vom scrie povești și în genere vom alege subiecte cari să provoace, să deștepte un sentiment oarecare și pentru exprimarea noțiunilor și ideilor de felul acestora, dialectul e destul de bogat în cuvinte și în forme și în tot cazul e îndestulător”³⁵.

Un autor mai puțin cunoscut – prezent însă în revistele vremii cu creații în aromână –, glosează și el, critic, pe marginea calității scrisului dialectal; el arată că sunt materiale scrise în dialect, „la cari nu poți citi un rând fără să întâlnești unul sau mai multe daco-românisme.

Aceasta nu însemnează câtuși de puțin, că s’au văzut în necesitatea inexorabilă de a recurge la românisme, ci e o dovadă că nu cunosc dialectul (subl.n.), nu și-au dat osteneala să-l studieze și au arătat multă neglijență, când au scris”; apoi – relevă D. Larunga, subliniind slaba preocupare a celor în cauză în cunoașterea adevăratului grai aromân, nealterat de dacaoromânisme și neologisme –, mai este și o altă chestiune: „mulți din cei care scriu în dialect păcătuesc tocmai prin neobservarea – indiferent dacă provine din neștiință sau negligență – a sintaxei proprii dialectului aromânesc, a felului particular de a se orândui cuvintele și de a se alcătui frazele într’însul.

Acești scriitori, de cari vorbim, nestudiind mult-puținele lucrări ce avem în dialect, necitind colecțiile de cântece populare, de basme, povești, legende etc. – cum e de pildă monumentala lucrare³⁶ a d-lui P. Papahagi [1872-1943] – neobservând cu toată atenția cuvenită modul cum se exprimă bătrânii sau bătrânele, cari n’au fost la nici o școală și nu cunosc nici o limbă străină, și peste toate acestea făcându-și studiile în limba română cultă și sub influența acestei limbi, când scriu în dialect, nu fac altceva decât înlocuesc prin cuvinte aromânești, mai mult sau mai puțin reușite, cuvintele și expresiile dintr’o frază alcătuită după toate regulele sintaxei românești.

Aceasta e o traducere greșită, proastă, fără nici o valoare. E identic același lucru ca și când ai traduce ad-litteram în românește proverbele și idiotizmele franțuzești, traducând, bunioară, proverbul à bon entendeur, salut, prin bunul auzitor, salutare.

Recunoaștem, că e greu, ca atunci când scrii în dialect, tu om care ți-ai făcut studiile în limba cultă, care te-ai obișnuit să scrii într’însa, să te sustragi cu desăvârșire influenței acestei limbi și gramaticei ei (subl.n.).

Dar tocmai aci stă meritul, care nu se capătăt așa de lesne cum și-ar închipui unii.

Iar aceia, cari nu se simt destul de tari, ca să respecte condițiunile de mai sus, n’au decât să nu scrie în dialect, căci nimenea nu-i zorește la așa ceva”.

În viziunea acestui autor, scrisul dialectal are menirea de a întări mișcarea național-culturală a românilor balcanici, confruntați cu pericolul deznaționalizării: „sunt dureri mari astăzi”, „ni se sfâșie inima, când auzim acel plâns înăbușit ce se ridică din Macedonia, din biata noastră populație românească atât de sărăcită, de necăjită și de oropsită: însă aci stă și tăria caracterului nostru de a nu ne pierde cumpătul, de a stărui și de a nu renunța și la acea literatură dialectală tocmai astăzi, când se simte mai mare nevoe de ea”; căci ea, „literatura dialectală va îndeplini minunea de a ne ține pe toți uniți, într’o continuă legătură sufletească, dându-ne aceleași aspirații și același ideal”³⁷.

Cultivarea publicistică a dialectului aromân se înscria și în enunțul programatic al revistei „Viața albano-română”, iar atunci când Congresul Didactic de la Bitolia ia o hotărâre în acest sens, în paginile interesantei³⁸ publicații redactate de dr. Tașcu Șunda se comentează cu satisfacție că „Proclamarea dialectului aromân ca limba de predare în primele clase primare (subl.n.) a consacrat temeinicia stăruințelor depuse o viață de om în acest sens de venerabilul maestru d-l S. Cionescu³⁹, care a experimentat-o cu deplin succes la Crușova⁴⁰. De azi înainte ne putem aștepta ca poporul să îmbrățișeze cu toată căldura școlile lui naționale. În această direcție sănătoasă pornise încă din sec. XVIII mișcarea culturală a marilor aromâni Ukuta, Cavalioti, Daniil, M. Boiagi etc., înțeleasă fiind de Maxim și continuată de D. Atanasescu, A. Bagav, S. Cionescu etc. E singura tactică eficace pentru emanciparea treptată a aromânilor de sub înrâurirea clasicismului elen”⁴¹.

În aceeași perioadă, fertilă afirmării naționalităților – în contextul începutului de democratizare din Imperiul Otoman, după Revoluția „Junilor Turci”, din iulie 1908⁴² –, „un grup de studenți a crezut că e bine să scoată o revistă, ce să lumineze poporul aromân printr’o cultură dialectală (subl.n.)”⁴³, respectiv „Lilicea Pindului”; noua publicație a tinerilor intelectuali români de sorginte aromână – Constantin Sufleri, Tudor Ceapara, Dumitru Caciona, M. Iancu, Ion Foti, Nicolae Badralexi, G. Baludima, Dumitru Babuș, Nicolae Caragea, Apostol Culina, Constantin Ioțu, Nicolae Papuli⁴⁴ – s-a constituit, în scurta-i perioadă de apariție⁴⁵ (precum suratele sale precedente), într-o prețioasă arhivă a dialectului aromân, numeroasele creații literare dialectale⁴⁶ conferindu-i un statut aparte în rândul celorlalte publicații aromânești.

Programul revistei, intitulat Către armâni!, este redactat în dialect, finalul sintetizând intențiile Comitetului: „Vislu a nostru iasti ca suflitlu armânescu, luminat di idei mușati s’arăsară ca nâ lilici, s’creascâ mari și-s’țână sum aumbrata a ļei tut șe-avem noi cama aleptu, cama mușat ș’cama scumpu”⁴⁷.

Primul număr a fost primit cu speranță în rândurile aromânilor, profesorul George Murnu, expediind o scurtă scrisoare, în dialect, felicitând pe inițiatori și mulțumindu-le pentru solicitarea de a colabora „la scoaterea publicației în frumoasa și prețioasa limbă aromânească”⁴⁸.

Se răspundea, astfel, intențiilor programatice ale revistei, care lansează, în acest sens, și o „provocare” Societății de Cultură Macedo-Română:

„1) N’ar putea însărcina «Societatea de cultură macedo-română» o comisie care să înjghebeze o istorie a aromânilor în dialect (subl.n.), neexistentă până astăzi?

2) N’ar fi bine ca să se publice broșuri din când în când cari să lămurească publicul din Țară asupra mersului bun sau rău al propagandei noastre din Turcia, și n’ar prii în aceste momente constituirea unei biblioteci periodice populare, care să răspândească printre aromâni gustul cititului?

Noi credem că acesta e rostul „Societății de cultură” și nu altul”⁴⁹.

Note:

¹ Despre ea – Стojкa Ласку, Од историjата на ароманскиот печат во Македониjа. Списаниjата „Братсво” и „Светлина”. The History of the Aromanian Press in Macedonia. The Brotherhood/Frăţilia and the Light/Lumina Magazines. Превод: Димо Н. Димчев (Dina Cuvata) и Горан Костов (Goran Pushuticlu) (Unia di Culturã-a Armãnjlor dit Machidunii. Biblioteca Natsionalã Armãneascã „Constantin Belemace”. Editsiea Moscopoli 18), Scopia-Скопjе, 2007 /200 p./.

² Revista avea un Comitet de redacţie, cu o componenţă fluctuantă; între membri, profesorii de la Liceul Român de Băieţi din Monastir/Bitolia, preoţi, medici, alţi intelectuali aromâni – precum Dumitru Cosmulei (nota bene, român transilvănean), Nicolae Baţaria, Ion D. Arginteanu, C.I. Cosmescu (toţi au fost, succesiv, directori), Coe N. Adam, E. Ghicu, G. Zuca, Ioan Ciulli, Steriu C. Ciumetti, T. Pucerea, V. Constantinescu,
C.D. Metta, dr. Taşcu G. Trifon, dr. Filip Mişa, Elena Pocletaru, Elena Potamianu, Filip Apostoleanu, Ion Vuloagă, Petru Baravache ş.a.

³ A se vedea, pentru context – Stoica Lascu, Romanitatea balcanică în conştiinţa societăţii româneşti până la Primul Război Mondial, Editura România de la Mare, Constanţa, 2013 /324 p./; Idem, From the Romanized Population to Vlachs/Aromanians/Balkan Romanians, în „Revue Roumaine d’Histoire”, Tome LVI, Nos. 1-4, 2017, p. 33-57; Idem, Conştiinţă de neam şi conştiinţă naţională la aromâni în Epoca Modernă, în Mihai Drecin, Ménesi Beáta, Ion Zainea (coord.), Românii din Balcani. Istorie şi politică, Pro Universitaria (Col. Istorie şi Studii Culturale), Bucureşti, 2020, p. 123-172; Nistor Bardu, Momente capitale din istoria scrisului în aromână, în Ibidem, p. 103-114.

⁴ xxx Către cititorĭ, în „Lumina”, I, nr. 1, ianuarie 1903, p. 1-2; fragment din acest articol programatic la – Stelian Brezeanu, Gheorghe Zbuchea (coord.), Românii de la sud de Dunăre. Documente (Arhivele Naţionale ale României), f.e., Bucureşti, 1997, p. 183 (doc. 73).

⁵ În perioada interbelică, autorul Părăvuliilor avea să releve că „această «limbă dulţe şi muşată» este acum o amintire a unui trecut înghiţit de infinitatea timpului”, întrebându-se: „care aromân, nu din generaţia mea, o generaţie din care mai avem astăzi aşa de puţini supravieţuitori, dar din generaţiile mai tinere, plecate mai de mult din Macedonia, ar putea pretinde că posedă încă dialectul – adevăratul dialect, iar nu un graiu enervant de influenţat de limba statelor în care vitregia soartei i-a aruncat pe fraţii noştri? (subl.n.)”; pesimismul marelui creator dialectal, în viitorul perpetuării autenticului grai matern, este „mărturisit” ca atare: „Am din când în când ocazia să aud vorbindu-se aromâneşte de tinerii plecaţi de curând «de acasă». De fiecare dată, auzind în ce formă pocită şi săracă este înfăţişat graiul nostru, auzind cum cuvinte şi expresiuni din cele mai frumoase şi mai caracteristice sunt date uitării şi înlocuite prin cuvinte şi expresiuni străine ce supără aşa de mult urechia, se întipăreşte mai adânc în mine trista convingere că graiul nostru este sortit peirei şi că evoluţia sau, mai exact, treptata denaturare ce suferă, grăbeşte acest proces de dispariţie (subl.n.).

Da, ştiu că se mai vorbeşte şi astăzi în oraşele şi comunele din Macedonia, din Epir, din Albania şi din Tesalia. Îl mai vorbesc şi coloniştii noştri din Dobrogea Nouă. Dar câtă deosebire între graiul hibrid de astăzi şi acea frumuseţe cristalină de limbă în care, de pildă, mătuşa mea Ţaţa Nita, care odihneşte de mult în lumea drepţilor, îmi spunea acum aproape o jumătate de secol minunatele ei basme şi poveşti!

Ce-i de făcut? Nu putem opri în loc timpul şi acţiunea lui, tot aşa cum nu ne putem împotrivi desfăşurării fatalităţii istorice.

Putem însă şi suntem datori să facem altceva: să consemnăm în publicaţii periodice în alt gen de scrieri dialectul nostru cu tot ce a avut şi are încă mai caracteristic şi mai frumos (subl.n.).

De îndemnul acesta am căutat să mă ţin eu însumi, dar, spre durerea şi ruşinea mea, a trebuit să mă declar incapabil de a-l urma” – N. Batzaria, O mărturisire dureroasă, în „Dimândarea” [Bucureşti], I, nr. 1, iunie 1937, p. 9-10.

⁶ xxx Către cititori, în „Lumina”, II, nr. 1, ianuarie 1904, p. 2.

⁷ N.B. [Baţaria], Importanţa elementului aromânesc, în Ibidem, II, nr. 2, februarie 1904, p. 33.

⁸ Ion D. Arginteanu, Dezvoltarea sentimentului naţional, în Ibidem, III, nr. 6, iunie 1905, p. 161-163.

⁹ Poşta Redacţieĭ, în Ibidem, I, nr. 1, 1 ianuarie 1903, p. 40.

¹⁰ Ibidem, I, nr. 2, februarie 1903, cop. III; sunt cazuri când colaboratorilor li se refuză tipărirea unor bucăţi literare, nefiind scrise în dialect, aşa cum i se comunică lui P. Papa Zisi: „Anecdota cu călugărul nu se tipăreşte, fiind scrisă în dialectul d/aco/.român” – Poşta Redacţiei, în Ibidem, V, nr. 1, ianuarie 1907, p. 32.

¹¹ O apreciere critică asupra conţinutului ei, exprimându-se părerea că ea „nu şi-ar avea raţiunea de a fi decât cu condiţiunea ca tot ce se publică într^’însa în dialect ori în limba cultă, să aibe un caracter pur aromânesc (subl.n.), să aibe coloritul nostru particular. Bine înţeles, că facem abstracţie de articolele publicate în dialect de ştiinţă popularizată, cari nu pot purta vreo pecete naţională. În rest, însă, inspiraţiunea şi izvorul ei trebuiesc căutate numai în sânul poporului aromânesc” – Indrul, Revista macedoneană „Lumina”, în „Românul dela Pind”, IV, nr. 5 (147), 29 ianuarie 1906, p. 2.

¹² Scurta scrisoare este semnată: Institutorii Şcóleĭ din com. Turia N. Nibi, D.C. Cicmă, N.C. Cicmă şi este datată Turia, 22 Maie 1903 – „Lumina”, I, nr. 6, iunie 1903, cop. III.

¹³ „De cându apare Revista «Lumina» noi armânllĭ maĭ ales din Serbia o citim toţĭ cu mare bucurie.

Adevĕrat că anao cari nu himu inviţaţi la scóla română (subl.n.) nè este ma greu, fincă este scrisă ma multu ca în România.

Urăm «Lumineĭ» bană lungă!

Asemenea, Domnule Director, liau curajiu şi aduc aminte aiste câte-va rândurĭ. Ştiţi singur că armânele din Macedonia, n’au nici un ziar sau revistă familiară ta s’pótă cel puţin s’cunóscă lucrele familiare din alte părţi, mai ales din România şi cred că ele (năse) prea mulţumite va’s hibă, cari sa aveţi în fie-cari numěr al «Luminei» câte un articol scosu din reviste familiare românescĭ şi tradus în dialectul macedon. Aistă îmĭ-aŭ spus mai multe femeĭ carĭ au învěţat la şcóla românèscă” – Poşta Redacţiei, în Ibidem, I, nr. 9, septembrie 1903, p. 233.

¹⁴ Scrisoare din Grebena, în Ibidem, I, nr. 3, martie 1903, p. 88. Tot asupra importanţei graiului matern în economia actului educativ-instructiv atrage atenţia şi „vechiul institutor” din Târnova, D. Nicolescu, intervenţia sa având autoritatea experienţei: „subsemnatul am recunoscut că şcólele nóstre române simt cea mai mare nevoie de poesiĭ în dialect (subl.n.), fie fabule, de alt gen, carĭ poesiĭ au rolul a instrui şi educa nu numaĭ tinere odrasle din şcolĭ dar încă şi poporul întreg” – Poşta Redacţiei, în „Lumina”, I, nr. 2, februarie 1903, cop. III.

¹⁵ Şi pentru un alt intelectual român (originar din Gopeşi), profesorul de Istorie Ion D. Arginteanu (1868-1940), prin Importanţa limbei materne se înţelege limba literară română: „Cel mai important studiu pentru toate gradele de învăţământ este fără îndoială studiul limbei materne. În afară de consideraţiuni patriotice şi naţionale, cunoştinţa acestei materii presintă o valoare nepreţuită. Fără limba maternă nu se poate dobândi cu succes şi cu folos nici un alt studiu (...) Cunoaşterea limbei literare, pe de altă parte, ne deschide porţile ideilor şi sentimentelor cugetătorilor mari şi ne îmbogăţeşte mintea de lucruri nestimate (sic!) (...) Pentru noi macedoromânii, cei însă ne găsim în mare parte sub influenţa culturală şi religioasă streină şi cari din această cauză, am perdut şi suntem în pericol de a perde element însemnat, studiul limbei materne, împreună cu cel istoric, sunt cele mai eficace şi sigure mijloace de viaţă şi de mântuire” – Ion D. Arginteanu, Importanţa limbei materne, în Ibidem, III, nr. 2, februarie 1905, p. 33-34; vezi şi Idem, Educaţiunea naţională în Macedonia. Rolul dialectului în şcoală, în „Timpul”, XXI, nr. 239, 1899, p. 1 – nu am văzut articolul: apud xxx Bibliografie macedo-română (Institutul Român de Cercetări-Freiburg-Germania. Biblioteca Română-Freiburg i. Br. Germania), f.e., Freiburg i. Br., 1984, p. 17.

¹⁶ Nicolae-Şerban Tanaşoca, Balcanologi şi bizantinişti români, Editura Fundaţiei PRO (Colecţia Biblioteca Naţională de Istorie), Bucureşti, 2002, p. 125. Relevând primele atestări ale romanităţii balcanice în scrierile cronicarilor şi umaniştilor români, marele savant consemnează, în baza stadiului cercetărilor contemporane lui, că Miron Costin este cel care a avut o relaţie directă („şi încă şi cu dintr-înşii am vorbit”) cu „aceşti coţovlahi” – Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studii etnolingvistic de... profesor universitar membru corespondent al Academiei Române. Operă premiată de Academia Română cu Premiul Statului „Eliade Rădulescu” (Academia Română. Studii şi Cercetări XX). Monitorul Oficial şi Imprimeriile Statului. Imprimeria Naţională, Bucureşti, 1932, p. 47; Idem, Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă, Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă, Bucureşti, 1942, p. 157. În fapt, este vorba despre stolnicul Constantin Cantacuzino (Constantin Cantacuzino, Istoriia Ţării Rumâneşti, în Cronicari munteni. Ediţie îngrijită de M. Gregorian, vol. I, Editura Minerva /Colecţia B.P.T./, Bucureşti, 1984, p. 43), care trebuie să-i fi întâlnit pe „greci” la Bucureşti – N. Iorga, Istoria românilor, vol. VIII. Revoluţionarii, Tipografia „Datina românească”, Vălenii-de-Munte, 1938, p. 81; Idem, Istoria literaturii româneşti (Introducere sintetică). Arta şi literatura românilor (Sinteze paralele). Traducere de Lidia Simion şi Andrei Pippidi. Studiu introductiv şi note: Andrei Pippidi, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1999, p. 90-94; sinteze mai recente – St. Lascu, The first Romanian Perceptions on the Existence of the Balkan Romanity (17-18 centuries) [International Symposium: St. Anthim the Iberian († 1716) the European and Caucasian Culture and Spirituality From Late 17^th Century and Early 18^th Century], în „Dionysiana” [Constanţa], XI, nr. 1, 2017, p. 315-335; Idem, The Balkan Romanians – Descendants and Representatives of Eastern Romanity, în „Symposium” [New York. The Romanian Institute of Orthodox Theology and Spirituality], Vol. XXVI, Nr. 1, 2019, p. 51-73.

¹⁷ Subintitulată Revistă aromănească; a apărut la Bucureşti în perioada aprilie 1906-februarie 1907.

¹⁸ N. Macedoneanu [Baţaria], Lipsă de cititori?, în „Grai bun”, I, nr. 6-7, octombrie şi noiembrie 1906, p. 122.

¹⁹ Cei mai prezenţi sunt Nicolae Baţaria şi Marcu Beza, alături de care mai publică Nuşi Tulliu, T. Ciomu, N. Caragea, N. Hagi-Costa, D. Larungu, Ioan Licea, Constantin Belimace; a se vedea – St. Lascu, Literatura dialectală în revistele şi almanahurile aromâneşti (1880-1914). Teme; titluri; autori, în Mihaela Albu (coord.), Întoarcerea în Ithaca. Cultura română în exil şi în afara graniţelor. Lucrările Simpozionului internaţional organizat la Universitatea din Craiova, CUDTS, mai 2009, Editura Universitaria, Craiova, 2010, p. 146-169.

²⁰ Th. Capidan, O lămurire, în „Graiu bun”, I, nr. 3, iunie 1906, p. 67-68. În anii interbelici, combătând părerea unui oarecare C. Ionescu – care, „cu bagajul său neînsemnat de cunoştinţi dialectale nu are cum să perceapă valoarea estetică a literaturii macedo-române”, publicată în revista bucureşteană „Macedonia” –, ce „decretează sentenţios că dialectul nu este şi nu poate fi limbă literară”, un cunoscut, în epocă, publicist de sorginte aromână conchidea: „De ce dar să nu admitem că şi cu mijloacele dialectului macedo-român se pot realiza adevăratele creaţiuni de artă (subl.n.), în toate genurile literare? Bine înţeles, numai pentru aromâni şi pentru cei care se asimilează cu sensibilitatea lor, după o cunoaştere prealabilă a vieţii şi mediului lor, tot aşa precum cu mijloacele de expresie ale limbilor franceză, chineză etc., se pot obţine realizări de artă literară franceză, chineză etc.” – Ion Goschin, Dialectul nu poate fi o expresie literară?, în „Graiul”, I, nr. 11, 17 iulie 1932, p. 3.

²¹ Th. Capidan, op. cit. (III), în „Graiu bun”, I, nr. 4-5, iulie şi august 1906, p. 104.

²² În zilele noastre, regretatul scriitor (inclusiv dialectal), editor şi critic literar Hristu Cândroveanu (1928-2013) considera, în Postfaţa la ediţia a II-a a Dialectului aromân, că, „Pornind de la magistrala lucrare a lui Th. Capidan, s-ar putea însă fixa necesarele norme literare ale dialectului, de un «conclav» al unor lingvişti serioşi (sic!), împreună cu cei mai de seamă scriitori aromâni de astăzi” – Th. Capidan, Aromânii. Dialectul aromân. Studiu lingvistic. Ediţia a II-a. Cu o postfaţă de Hristu Cândroveanu, Editura Fundaţiei Culturale Aromâne «Dimândarea Părintească», Bucureşti, 2005, p. 592.

²³ A se vedea – St. Lascu, Atacuri ale „agenţilor grecismului” împotriva românilor balcanici din Macedonia Otomană (1903-1911), în Constantin Buşe, Ionel Cândea (editori), Studii de istorie (Academia Oamenilor de Ştiinţă din România – Secţiunea de ştiinţe istorice şi arheologice. Muzeul Brăilei „Carol I”), IX: In Honorem Professoris Constantin Buşe Octogenarii, Editura Istros a Muzeului Brăilei „Carol I”, Brăila, 2019, p. 651-772.

²⁴ Th. Capidan, op. cit. (II), în „Graiu bun”, I, nr. 3, iunie 1906, p. 71; vezi şi – Idem, Dualismul limbei greceşti, în Ibidem, I, nr. 6-7, septembrie şi octombrie 1906, p. 144-151.

²⁵ Mai devreme cu şapte ani, „seminaristul” „Căpidan” venea, cu sugestii, în ajutorul învăţătorilor ce predau la şcolile româneşti din cadrul Imperiului Otoman – deficitari, unii dintre ei, la partea metodică: „Ia [iată], iu agiungu cu aestu metod (pur descriptivă, bazată doar pe memorizare – n.n.) açelli înviţătorĭ. Ia, sibepea [cauza] care illi façe pi ficiorĭ ca s’fugă di la sculie. Şi ca să scăpăm di aeste arale nu lipseaşte di cât s’dipărtăm aestu metod şi să introduçim metodlu intuitiv, metod care easte açel cama arăspăndit tu tute sculiile di auaçe (Romania). Cu aestu metod ficiorlli va s’poată să-şĭ achicasiască /înţeleagă/ ghine lecţiile nica di căndu suntu în clasă, dorlu di carte nu va lě chiară, parinţilli a lor nu va s’vină la înviţător ca sintreabă, care easte sebepea, care illi façe pi ficiorĭ s’fugă di la sculie” – Idem, Care easte sibepea di fug ficiorlli di la sculie?, în „Revista Pindul” [Bucureşti], I, nr. 3, 31 ianuarie 1899, p. 8.

²⁶ Tache Papahagi, Grai, folklor, etnografie. Ediţie şi prefaţă de Valeriu Rusu, Editura Minerva, Bucureşti, 1981, p. 393 (Introducere la Marcu Beza, Poezii şi proză. Original şi transpunere literară /Biblioteca Naţională a Aromânilor. Publicată de Tache Papahagi, vol. IV/); cel mai de seamă exeget al istoriei literaturii aromâneşti relevă că Marcu Beza „rămâne pentru literatura aromânească un excelent artist: ca prozator, departe de a fi întrecut, el nu e nici măcar egalat de nici un scriitor aromân; ca poet, creaţiunea lui, mai toată etno-lirică, se caracterizează printr-o inspiraţie pe cât de profundă şi cumpănită pe atât de naturală şi impresionantă, lipsită fiind total de ceea ce poate face impresie de afectare, de retuş în fond şi formă”. La rândul său, Hristu Cândroveanu consideră că dintre scriitorii aromâni născuţi în secolul al XIX-lea, Marcu Beza „este cărturarul cel mai intelectualizat, un cărturar prin excelenţă, cu o operă intens elaborată” – Un veac de poezie aromână…, p. 197).

²⁷ Vezi – Marcu Beza, Importanţa scrierei în dialectul macedo-român, în „Românul dela Pind”, II, nr. 47, 2 februarie 1904, p. 2-3.

²⁸ M.B., Cronica, în „Graiu bun”, I, nr. 1, aprilie 1906, p. 16.

²⁹ A apărut în perioada 17 august 1903-1 octombrie 1906; în mai 1906, Marcu Beza constată, caustic: „Nu ştiu de ce mai apare şi ziarul acela, «Ecoul Macedoniei». De când a plecat d. Nuşi Tulliu a decăzut (sic!) cu desăvârşire” – Ibidem, în Ibidem, I, nr. 2, mai 1906, p. 47.

³⁰ Nuşi Tulliu, Cultivarea dialectului macedo-român [la rubrica Discuţii contradictorii], în „Ecoul Macedoniei” [Bucureşti], II, nr. 13, 28 martie 1904, p. 2. Talentatul cântăreţ al Pindului este şi un prolific publicist, în dialect şi în limba literară română, numeroasele şi instructivele (din punct de vedere istoric, adevărate documente ale mişcării naţional-culturale a românilor balcanici) sale articole meritând a constitui obiectul unui volum de sine stătător.

³¹ Th. Capidan, op. cit., p. 128.

³² Cum se „atrage atenţiunea cititorilor noştri”, la începutul apariţiei, în foileton a romanului – xxx Informaţiuni, în „Ecoul Macedoniei”, I, nr. 5, 14 septembrie 1903, p. 3. Peste nouă decenii, romanul este publicat potrivit „normelor”, „cu ndauã njits alãxiri” propuse „tu 1984 di rivista Zborlu a Nostru”; editorul circumstanţiază împrejurările: „Cu romanlu «Murmintsã fãrã Crutsi» avum prublemi mãri; fu cupiat cu mãna (sic!) tu alfabetlu urighinal dit «Ecoul Macedoniei» (nu se precizează datele inserării în foileton, la rubrica „Foiţa Ziarului «Ecoul Macedoniei»; prima apariţie a fost la 14 septembrie 1903 – n.n.) di unã tinirã filuloagă romãnã, shi bãtut la machinã cu alfabetlu nou di Dina Cuvata” – Zbor di la Editor [Tiberiu Cunia], în Nushi Tulliu, Murmintsã fãrã Crutsi. Editsii ãndreaptã cu agiutor di la Eva Catrinescu shi Dina Cuvata, Editura Cartea aromãnã, Syracuse, NY, 1993, p. 8 (volumul are 184 p.; romanul în cauză: p. 50-106; unele cuvinte nu respectă forma originală).

³³ Publicat, în foileton, în „Ecoul Macedoniei”, în 1906 (ulterior, este tipărit şi în volum).

³⁴ Nuşi Tulliu, op. cit. În perioada interbelică, el va rămâne consecvent în a pleda pentru scrierea în dialect; reiterând aserţiunile mai vechi („A părăsi cultivarea dialectului însemnează a renunţa la însăşi fiinţa noastră ca neam”: „întâiu pentru că dăm hrană sufletească fraţilor noştri; le trezim conştiinţa naţională şi le luminăm mintea; educăm şi cultivăm poporul nostru cântându-i durerile şi bucuriile în graiul lui propriu, pe care-l înţelege şi-l iubeşte”) – Tulliu relevă generaţiilor mai tinere şi importanţa cultivării limbii materne din perspectiva ştiinţei filologice, pentru care „dialectul nostru este celula centrală a multor probleme linguistice – deci şi istorice. Păstrându-şi tot arhaizmul şi formele gramaticale prototipice, filologii găsesc substratul formaţiunii limbii româneşti, în dialectul macedonian (sic!)” – Nuşi Tulliu, Să scriem în dialect!, în „Tribuna românilor de peste hotare”, I, nr. 12, 1924, p. 15-16.

³⁵ Indrul, Cum să se scrie în dialect, în „Românul dela Pind”, IV, nr. 4 (146), 22 ianuarie 1906, p. 1 (este posibil ca autorul să fie N. Baţaria; chestiunea unor pseudonime folosite de intelectuali aromâni în publicaţiile de la începutul veacului trecut – comportă o cercetare şi discuţiuni ca atare); vezi şi – xxx Dialectul în şcolile româneşti din Turcia, în Ibidem, VIII, nr. 8 (341), 20 februarie 1910, p. 1.

³⁶ Se referă, în context, la masivul tom, apărut în anul precedent – Basme aromâne şi Glosar de Per. Paphagi. Profesor secundar (Ediţiunea Academiei Române), Inst. de Arte Grafice “Carol Göbl” S-sor I.St. Rasidescu, Bucureşti, 1905 /XXVII + 748 p./; vezi, însă, şi – Din literatura poporană a Aromânilor. Colecţiune formată şi rânduită de Pericle Papahagi, Profesor la Şcoala Comercială Română din Salonic, vol. I. Partea I-II. Literatura copilărească. Medicina populară. Ghicitorĭ. Proverbe şi idiotisme. Colinde. Paparudele. Lăzărelul. Sărbătoarea Sânzienilor saŭ Tavianĭ. Luna nouă. Deceurĭ. Poesia populară (Materialurĭ folkoristice. Culese şi publicate sub auspiciile Ministeruluĭ Cultelor şi Învĕţământuluĭ Public prin îngrijirea luĭ Gr.C. Tocilescu membru al Academieĭ Române, profesor la Universitate, director al Museuluĭ Naţional de Antichităţĭ, vol. II), Tipografia „Corpuluĭ Didactic” C. Ispasescu & G. Bratanescu, Bucurescĭ, 1900 /XXVIII + 1.072 p./.

³⁷ D. Larunga, Rostul de astăzi al literaturii dialectale, în „Românul dela Pind”, IV, nr. 34 (176), 28 august 1906, p. 1-2.

³⁸ „O bună parte din lucrările ştiinţifice vor fi publicate în limba franceză, pentru ca să poată fi cunoscute de lumea cultă; iar restul, în limba albaneză, în limba română literară sau în dialectul aromân” – xxx Cuvânt înainte, în „Viaţa albano-română” [Bucureşti], I, nr. 1 /aprilie/ 1909, p. 1. Revista a apărut la Bucureşti (15 aprilie 1909-iunie/iulie 1910).

³⁹ Acest vrednic institutor aromân a fost autorul a numeroase lucrări scrise în dialect, contemporanii apreciindu-l ca atare: „D. Steriu N. Cionescu, prea avzâtlu şi alâvdatlu director al şcoalelor româneşti di Cruşova neçi tru înaintata lui vârstă – de cara feaçe preste 35 añi ca luminător – nu poate să sta fără s’lucrează tri buneaţa şi ghineaţa a plasâļeĭ şi a lumiļeĭ. Lucrulu tri el easte ca pănea di toate zâlele. Anlu trecut stâmpăsi /a tipărit/
5 cărţî: 1. Bana sămţilor amirazi Constantin şi Elena; 2. Bana sămtului Anastasiu Persul;
3. Bana sămtului Alexe; 4. Bana al Onufriu Eghipteanlu; 5. Bana sămtâlei Matrona. Cărţile aiste suntu scoase pre limba noastră aromânească şi pre açea românească. Tri creştiñĭ citirea lor easte amintătoare de muşate înveţuri” (xxx Bibliografie, în „Lumina”, VI, nr. 6, 7, 8, iunie, iulie, august 1908, p. 64); vezi şi – Ecaterina Dimonie (Salonic), Din viaţa unui bătrân. Omagiu celor d’întâi fondatori ai şcoalelor românesci din Macedonia, în Ibidem, II, nr. 6, iunie 1904, p. 166-170. Venerabilul institutor la Şcoala Primară de Băeţi din Cruşova este deseori prezent în presa aromânească cu materiale scrise în dialect – de pildă, o scrisoare adresată lui N. Baţaria, în care pledează, într-o frumoasă limbă maternă, pentru afirmarea intereselor aromânilor cruşoveni, pe fondul reformelor democratice ale Junilor Turci un respectat şi venerabil institutor aromân din Cruşova, prezent deseori în presă cu materiale scrise în dialect, este explicit în acest sens, într-o scrisoare adresată lui N. Baţaria: „Noi di parte-ne, ca armâni şi ca hili a Patriei Otomane, cu lăcrimile tru ocli şi cu inima de adevăraţi ottomani, urăm şi pălăcărsim di tu ahundusimea sufletulelor noastre, s’da Dză, ca aistă îmbunare şi vreare şi di tru toată inima ca s’ţână niîmpuţinată şi nimutată până cându va s’aibă soare şi steale în ţer, câmpuri, munţi, văliuri şi oamini vii pisti loc. Aistă easte singura şi calda urare ţi faţim astăzi di tu inimile a noastre.

S’băneadză unirea şi vrearea curată di anamisa di cruşoveni şi vârnă oară s’nu s’aspargă!

S’bănează Majestatea Sa Marele, Bunlu, Imirlu şi Primul Sultan Constituţional Mahomed V-lea, cu toţi meimuranili şi cu toţi care u vor, u agiută şi u ţân Constituţia!” – Steriu N. Cionescu, Domnule redactor al gazetei armâneşti „Deşteptarea”, în „Deşteptarea” [Salonic], II, nr. 31, 30 iunie 1909, p. 3; în context – St. Lascu, Cărţi tipărite în dialectul aromân (1862-1912), în Lia Brad Chisacof, Cătălina Vătăşescu (coord.), Polychronion. Profesorului Nicolae-Şerban Tanaşoca la 70 de ani, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012, p. 299-326.

⁴⁰ Totuşi, atunci când lui Steriu Cionescu i s-a acordat, în 1903, de către Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii, decoraţia „Răsplata muncei”, o gazetă aromânească din Capitală, ţinea să se delimiteze – după glosarea laudativă de rigoare –, nu fără o undă de reproş, de „valorosul diriginte al şcoaleĭ primare de băeţĭ din Cruşova”, pe consideraţii explicite: „recomandăm colegilor d-sale să nu-l imiteze întru toate:

1. În direcţia literară, d. Cionescu, influenţat de împrejurările în care a trăit, este un purist cum nu cred să maĭ fie altul în viaţă (subl.n.), printre oameniĭ de carte românĭ;

2. Ca institutor, în dorul de a împărtăşi cât maĭ multe cunoştinţe elevilor săĭ şi ca să’ĭ ştie superiorĭ celor de la şcoala greacă, neglijează prea de multe orĭ un factor interesant în educaţia intelectuală a copiilor: vârsta. Institutoriĭ românĭ să se ia după d. Cionescu în alte direcţiunĭ ale activităţeĭ sale – aŭ multe – în şcoală însă, să se conducă de curentul nou pedagogic, după care educaţia fizică ocupă în şcoala primară – maĭ ales –, un loc tot aşa de însemnat ca şi cea intelectuală” – O., Răsplata muncei, în „Ecoul Macedoniei”, II, nr. 4, 18 ianuarie 1904, p. 1 (autorul poate fi Christian Otto).

⁴¹ Dotean, Note şi reflecţii asupra primului Congres Didactic Aromân, în „Viaţa albano-română”, I, nr. 7, octombrie 1909, p. 113.

⁴² Vezi consideraţiile, aproape – unele (rolul Eforiilor, importanţa Iradelei din 9 mai 1905 şi urmările ei, raporturile dintre inspectorii şcolari şi diplomaţii români, rolul Liceului de Băieţi din Bitolia, al şcolilor comerciale, aprecieri asupra rezolvării chestiunii religioase) – inconoclaste, ale lui Theodor Capidan, Chestiunea aromânească după Constituţie, în „Convorbiri literare, XLV, nr. 8, august 1911, p. 841-856.

⁴³ Dumitru Babuş, Câteva lămuriri, în „Lilicea Pindului” [Bucureşti], I, nr. 10, septembrie 1911, p. 217.

⁴⁴ Sunt numele care apar în caseta Comitetului de Redacţie.

⁴⁵ A apărut în intervalul decembrie 1910-ianuarie 1912 (224 p.).

⁴⁶ Ele (poezii, povestiri, publicistică, traduceri; folclor) aparţin lui Z. Araia, G. Batalia, M. Beza, D. Caciona, T. Carafoli, N. Caragea, G. Culeu, I. Foti, I.N. Iotta, I. Licea, G. Murnu, N. Tulliu, V. Papaianuşi, V. Diamandi, N. Nibi, D. Babuş, T. Ceapera, N. Badralexi, St.Gh. Teju, D. Pastramă.

⁴⁷ Comitetlu, Către armâni!, în Ibidem, I, nr. 1, decembrie 1910, p. 2.

⁴⁸ Ună carti a D-lui G. Murnu, în Ibidem, p. 20:

Domnule Preşedinte,

Vă-u am multu tu hare că-mi faţeţi tiñia s’mi acļimaţi ş’pri mine ti-agiutor la scoaterea frândzâļei tu muşata şi hărzita limbă armânească (minduescu armânească şi nu vlâhutească).

Vârtos muşat feaţet, că vă bâgat tu minte si’nchisiţi un’ahtare lugurie: nu easte maşĭ lipsită, ma easte şi un»ită ti nişte gioni ficiori tu cari soia noastră şĭ-andoapără ahânta dulţe nădie di mâriļia ļei di mâne şi aşteaptă s’hibă Lilicea harauļei şĭ-a bunătăţlor aļei. S’da Dumniḑă aşi s’hibă şi toată a estă nădie s’u vedem incļigată tru faptă care s’lumineaḑă tu eta etelor.

Ţe easte di mine, aţea va s’u fac hărios după puteare şi va s’cilăstisescu cu iţi trop s’agiut hrănirea şi creşterea Liliciļei.

                                                Cu vreare şi tiñie

                                                G. Murnu

⁴⁹ xxx Cronica, în Ibidem, nr. 3, februarie 1911, p. 70.