Despre criză, urgență, libertate, siguranță, constrângere...

1. Atunci când suntem copii am vrea să fim adulți, iar când devenim adulți am vrea în copilărie... De ce oare? Deoarece copiii își închipuie că „totu-i ok” atunci când „ești mare”, că „totul le merge bine ălor mari”, nimeni nu le cere socoteală, nu-i controlează nimeni... Când își „deschid sufletul” și sunt cuprinși de nostalgia copilăriei, adulții „parcă-și amintesc” că „bine mai era pe-atunci” când „primeau totul de-a gata”, fără efort, nu aveau griji, erau în siguranță...

Și unii și alții își exagerează dorințele. De fapt, adulții nu sunt „liberi și ok”, așa cum își imaginează copiii, iar copiii au tot felul de spaime, de suferințe pe care par să nu și le mai amintească atunci când devin adulți.

Aceste dorințe exagerate se leagă de libertate și de siguranță. Ne simțim frustrați când nu le avem în același timp și nu reușim să fim și copii și adulți în același timp...

Mulți au numit copilăria „epocă de aur”, fiindcă au dus-o bine în copilărie, iar acum au anxietăți pe care atunci le-au ignorat. Pare să le fie mai dor de copilărie celor care... parcă nu au fost niciodată mici. Este adevărat că „pădurile copilăriei” sunt mai frumoase decât cele ale vârstei adulte, și mâncarea făcută „la mama acasă” e mai bună, dar copilăria nu e ușoară, deși e descrisă adesea ca „paradis pierdut”. Unii chiar își notează ce spun copiii („lucruri trăsnite”) fiindcă li se pare că tot ce spun ei e înțelept, luminos. Desigur, în copilărie totul pare posibil, copiii cred că-i suficient doar să vrea ca să schimbe lumea, așa cum se întâmplă pe timpul pomului de Crăciun și al primilor fulgi de nea... „Parcă ieri erau copii”, azi nu mai sunt, iar adulților nu le vine să creadă. Între copilărie și bătrânețe există doar... urgenta trecere prin starea de adult. Copilăria devine călătorie uitată pe măsură ce „s-a hotărât” că murim câte puțin... Ne dăm seama „cât de mult am iubit-o” atunci când n-o mai avem. În copilărie, eram toți frați, după aceea... fiecare pentru sine.

Copiii, adulții și bătrânii au farmecul lor. Unii sunt obsedați de „urgența trecerii vieții” și devin... „nervoși”. De ce oare? Deoarece nu le-au făcut „pe toate la timpul lor”. Mulți nu „fac dragoste” în tinerețe, apoi regretă și se roagă degeaba la bătrânețe¹ („păcatele tinereții” și regretele bătrâneții, „dacă tinerii ar ști, dacă bătrânii ar putea”...). Atunci când bătrânii se joacă cu memoria trecutului, se transformă în... caricaturi ale tinereții. Răscolirea amintirilor este un semn al bătrâneții, ca și aniversarea zilei de naștere care nu mai e sărbătoare. Faptele bune din tinerețe ar putea fi o răsplată a bătrâneții, dar cât suntem tineri vrem mult spațiu, iar când suntem bătrâni vrem mai mult timp... Și știm că îmbătrânim, dar refuzăm să ajungem bătrâni. Deși ni se pare lungă bătrânețea, unii o încep prea devreme și nu folosesc „timpul ce ni s-a dat” pentru a râde, pentru a dansa etc., uitând că va fi timp destul și pentru a jeli...

2. Libertatea oamenilor este plină de capcane dacă organizarea politică, statul, structurile, instituțiile nu se impun și viața fiecăruia e „lăsată de voie”, „după plac”, „fiecare cu ale lui”... A abuza de libertate înseamnă a o ucide, dacă libertatea nu e folosită pentru eliberarea gândirii, restrângerea nevoilor, pentru a deprinde stăpânirea de sine, controlul de sine... A fi liber înseamnă a-ți asculta mintea și inima, fără a-ți face rău ție. Cel care-și face din libertate un obiectiv ar trebui ca din libertatea altora să-și facă scop. Libertate înseamnă a face ce permit legile, normele, regulile, iar odată cu ea crește și responsabilitatea. Cel care trăiește doar pentru a avea, nu e liber. A trăi liber înseamnă să facem din noi oameni liberi cu ceea ce ni s-a dat și am știut să primim, după cum am dat și am știut să facem pe alții să primească ce-am dat². A fi liber nu înseamnă a face tot ceea ce vrei, ci a-ți dori ce poți avea, a crede în ceea ce e bine, bun, frumos, adevărat. Libertatea implică responsabilitate, de aceea mulți se tem de ea...

Copiii educați în libertate și responsabilitate vor ști să nu abuzeze de ea. Copiii au drepturi, dar și responsabilități! Cei care fac doar tot ce vor, rareori fac tot ce trebuie. Adulții ar trebui să ceară celor mici să nu se lase înlănțuiți de „ispitele”, de evenimentele cotidiene, dar nici să nu-i ferească de ele. Ar trebui să le spună copiilor, pe înțeles, că nu există libertate individuală fără siguranță materială, dar libertate nu înseamnă satisfacerea oricărui capriciu. Libertate nu înseamnă trândăvie, ci folosirea timpului pentru muncă, pentru eliberarea minții și a inimii, pentru eliberarea de falsele credințe și frici. Reprimarea multor instincte, pasiuni nu înseamnă pierderea libertății. Cu cât oamenii sunt mai luminați la minte, cu atât sunt mai liberi în lumea în care pot trăi liberi. Cele mai grele lanțuri pe care ajung să le poarte oamenii sunt cele pe care și le leagă singuri... Între ceea ce li se întâmplă și modul în care (re)acționează există un decalaj în care intervine puterea lor de a alege cum vor să (re)acționeze. Unii văd libertatea ca pe un dar, ca pe un cadou, care „vine din cer”, „din senin”, alții o văd ca pe o pradă cu care fac ce vor, fără nicio grijă pentru consecințe. Unii luptă pentru libertate, apoi o extind peste limite și astfel devine negarea ei. Libertatea totală, absența tuturor limitărilor și a interdicțiilor înseamnă anarhie (dacă totul este permis, nimic nu este interzis, inclusiv tirania și sclavia...). Libertatea poate exista dacă e (auto)limitată.

Lumea este obsedată și de dorința siguranței. Familia este un loc de refugiu în siguranță, dar adesea și loc al violenței „departe de ochii lumii”... „Istoria ne învață” că o comunitate, o societate, o civilizație, pentru a-și păstra controlul asupra propriei traiectorii, trebuie să fie în siguranță, să-și asigure mijloacele necesare vieții în siguranță. Dorința excesivă de siguranță este însă adversara libertății, e precursoarea sclaviei. Se spune că bunurile și banii nu fac liber pe nimeni. Adevărul e că dau sentimentul siguranței. Bunurile și banii sunt o oportunitate existențială, dar și o amenințare pentru cei care devin sclavii lor și al tuturor rutinelor pentru a se simți în siguranță. Sarcina pe care am putea să ne-o asumăm astăzi în mod responsabil nu e atingerea siguranței depline, ci împăcarea cu insecuritatea persistentă... Visul siguranței perfecte se poate întruchipa în tentația totalitară care aduce sistemul totalitar (iar cei care au trăit în vreun regim totalitar știu pe pielea lor ce înseamnă securitate individuală și colectivă, deși sunt unii cu memorie de foarte scurtă durată...). „Ordinea totalitară” hrănește individul cu ideologia care-i induce ideea că nu e important dreptul de a alege, de a decide liber, ci de a susține și a întări condițiile supunerii sale după mila, voia și capriciile puterii...

3. Cele două nevoi de bază, libertatea și siguranța, pot fi – ca toate obiectivele umane – compromisuri realiste, incomode. Separat nu pot fi pe deplin satisfăcute, iar dacă sunt împreună, nici atât... Viața în colectivitate produce vise de perfecțiune, idealuri impracticabile (chiar periculoase atunci când apar cei care identifică „dușmanii perfecțiunii și idealului” pentru a-i distruge). Încercările de a construi comunități, societăți „perfecte” au produs multă nenorocire. Este adevărat că libertatea oferă posibilitatea de a spune și de a face toate absurditățile, de a provoca cele mai neașteptate fapte și evenimente (de aici ura unora față de libertate...), dar cum ar arăta omenirea precum... Coreea de Nord? Visele perfecțiunii nu dispar, dar libertatea și siguranța omului ar trebui să fie legate acum mai mult de știință și tehnologie, nu doar de „regimul politic”. Visăm, am vrea mai curând, un „imperiu al științei și tehnologiilor” în cadrul unei „ordini liberale”. Dar acum nevoia, dorința de libertate și siguranță induc emoții, atitudini și comportamente contradictorii datorită urgenței cu care se derulează totul: copilăria și bătrânețea, oportunitățile și îngrădirile, optimismul și pesimismul, entuziasmul și deznădejdea... Mulți dintre noi (aș îndrăzni să spun: cei mai mulți dintre noi) suntem ignoranți și reacționăm emoțional la ce ni se întâmplă, bazându-ne pe închipuiri, pe presă, pe internet care iau informații din tot felul de „surse”, inclusiv din cele fabricate de troli³ și distribuite (in)conștient de către idioții utili⁴.

Suntem fascinați de „perspectivele luminoase” ale geneticii, nanotehnologiilor etc. Nimeni nu e înclinat să le conteste valoarea, dar fără să vadă posibilitatea și probabilitatea de a produce „o mare de oameni” fără (multe) inhibiții morale. „O parte a presei” vine cu „știri pe surse” (că într-o zi vom trăi peste 140 de ani dacă ne detoxificăm venele și arterele, de exemplu), o alta parte aduce în atenție „informațiile și știrile” care scot în evidență doar efectele negative ale creșterii densității populației, ale migrației masive. Ostilitatea ignorantă față de biotehnologii, propaganda împotriva alimentelor „modificate genetic” nu iau în seamă că mii de ani oamenii au (re)produs plante și animale, au construit farmacopeea populară, vindecarea medicală etc., corectându-l pe Bunul Dumnezeu⁵. Vrem acum „doar bio”, deși fără „revoluția verde” milioane de oameni din „țările lumii a treia” ar muri de foame. Protestele împotriva acesteia, cele împotriva centralelor nucleare etc. sunt iraționale⁶, ca și protestele împotriva măsurilor de protecție anticoronavirus ale celor „supărați pe guvern” că nu a găsit imediat remediul universal. Și apariția motorului cu abur, a trenului, a autoturismului, avionului etc. a produs panică⁷ (fiindcă au fost înlocuite animalele de povară, „munca manuală”, care nu dă atâta bătaie de cap ca „munca intelectuală”, fiindcă au adus șomajul cu consecințele sale...), deși unii au explicat mereu că astfel de schimbări aduc și beneficii pentru contemporani și urmași...

4. Ca ignoranți și „idioți utili”, avem tendința de a lua informații de ici, de colo, de a le retransmite, de a extrapola, de a generaliza, de a absolutiza plecând de la situații particulare, de la experiența unor traiectorii particulare, exprimându-ne în termeni vagi, ambigui, în propoziții pline de prejudecăți, de clișee. Or, în perioade de crize se cere revoluționarea cadrului de inteligibilitate. Atât timp cât ne vom baza mecanic doar pe „formulări” de tipul: „necesitatea transpunerii principiilor liberalismului”, „orientarea spre statul providență” etc.⁸, nu pot avea efecte benefice acțiunile fezabile pentru depășirea crizelor. Libertatea și siguranța se pot suporta și chiar consolida reciproc în această lume răvășită, fiindcă libertatea are nevoie de un climat de siguranță în statul de drept, în care oamenii au drepturi și responsabilități. Mondializarea oferă și oportunități, acces la informații, la bunuri, nu doar amenință și exclude. Îngrijorarea multora în privința mondializării provine din faptul că se simt pierduți, nu înțeleg pe deplin amploarea a ceea ce (li) se întâmplă... Nu știm cu certitudine ce va urma, desigur, dar putem construi scenarii, programe, proiecte de societate orientată acum spre energii regenerabile, infrastructuri urbane și rurale, activități productive nepoluante, NTIC⁹... Suntem într-o lume complexă, într-un „leviathan”, „golem” capabil nu numai să ne elibereze, ci și să ne înlănțuie, să ne distrugă... Nu putem „trăi bine”, nici măcar (supra)viețui, dacă nu înțelegem toți că ne privește pe toți bunăstarea tuturor. Trăim în criză (politică, economică, financiară, ecologică, filosofică, sanitară etc.), căreia îi dăm semnificații diferite. Reflecția critică asupra libertății, siguranței, responsabilității, crizelor și urgențelor poate fi de mai mare folos pentru gândire și acțiune în condițiile în care toate acestea au devenit teme banale, repetate până la saturație în discursul jurnalistic, politic etc., chiar în conversațiile de la colțul străzii sau de pe șanț. De aceea și atitudinile față de crize sunt diferite: unii critică radical realitatea socială existentă și cer „întoarcerea la origini”, alții cer reforme plecând de la diagnostice puse pe baza unor date, alții se raportează la criză situațional, contextual („știm noi bine despre ce e vorba”)...

Mulți sunt stânjeniți, deranjați, speriați de imprevizibilitate, de urgențe, de rupturi, de schimbări bruște, de incertitudine, de „bifurcații”, „puncte de cotitură”, în care faptele și evenimentele se amestecă. Tocmai în acest context suntem bombardați de fakenews. Le-ar fi mai ușor multora dacă ar avea alături autorități, instituții și persoane de încredere. Din păcate pentru mulți ignoranți, fără discernământ, fără coerența sinelui, unii „oameni de știință”, unii „oameni politici” vin să spună ceva (de exemplu, că se produc schimbări climatice periculoase, că există viruși periculoși etc.), pentru ca imediat alții să spună altceva, să susțină contrariul. Deși medici „de renume” explică pe înțeles ce-i cu sars-cov-ul și vaccinul aferent, mulți medici „analiști” vorbesc fără întrerupere de „oculta mondială”, de „conspirații”. Unii protestează împotriva „europenizării”, „globalizării”, imaginându-și că „apără săracii lumii de bogații hrăpăreți”, deși „europenizarea”, „globalizarea” oferă și oportunități, nu doar amenință. Ceea ce e mic e frumos (small is beautiful), dar ce e mare poate funcționa mai bine. Desigur, economia de piață nu „știe” de compasiune, nu are considerente teologico-filosofice, nu vede diversitatea socioculturală, nu oferă soluții la toate „problemele omenirii” și la toate provocările vieții istorice și cotidiene etc., dar controlul ei (de către cine? de către unele tiranii naționaliste?) ce efecte ar avea? Este adevărat că marile conglomerate comerciale, industriale, financiar-bancare tind să-și crească suveranitatea concomitent cu declinul statelor naționale, dar capitalismul și liberalismul sunt atacate de peste un secol și jumătate de tot felul de socialiști, comuniști, sindicaliști, iar atacurile nu le-au ucis, deși poate au contribuit la limitarea unora dintre efectele lor negative. Sărăcia și mizeria lumii nu sunt vindecate de strigătele mânioase împotriva liberalismului și globalizării. În totalitarism, dictatură naționalistă, informația și participarea la putere sunt mult mai strict măsurate și limitate (marea majoritate a populației nu are acces la ele). Mai bine am vedea cu toții cum pot fi opriți fanaticii care răspândesc teroarea în lume. Uneori, când credem în capacitatea noastră de a distruge răul, îl sporim. Și „problema întoarcerii răului” ar trebui să ne frământe (Biblia și psihanaliza spun că răul este în noi și în „lumea rea”)...

5. Nu știm „ce ne aduce ceasul”, anul, dar ne putem proiecta în viitor, să ne vedem cum și unde vrem să fim peste o lună, peste un an, peste un deceniu, să facem tot ce ne stă în putință ca să ne atingem țelul pe care ni l-am propus și să înlăturăm obstacolele din drumul spre el. Putem lua în seamă incidente, accidente, tot felul de fapte și evenimente posibile (unele axate pe frica de nou, altele pe binefacerile libertății) pe care nicio „lege a istoriei” nu le poate exclude. Spiritul critic ar trebui să ne însoțească atunci când vedem, gândim schimbarea, și nu nihilismul sau ideologiile propagandelor. Dar, în „mintea masei” (care nu prea vrea să știe de filosofie, teologie, fizică, chimie, biologie, psihologie...) pătrunde câte ceva – „în versiune populară” – prin „canale de informații și știri pe surse” care abat atenția de la problemele reale care tulbură de secole (și continuă să tulbure și astăzi) și promovează divertismentul, show-ul, ca să umple spațiul vid al vieții cotidiene. Dar entertainment-ul și show-ul  nu înlătură frica, teama, disperarea ascunsă de statutul incert, de realitatea nesigură, de incertitudinea persistentă induse de popularizarea științei, a descoperirilor. Preocuparea și incertitudinile actuale sunt mai dureroase, fiindcă decalajul dintre „comunitatea științifică” și „masa ignorantă” nu s-a micșorat prea mult, iar domeniul în care credem că suntem competenți devine din ce în ce mai restrâns... În ciuda tuturor schimbărilor istorice și cotidiene, natura omului nu s-a schimbat prea mult... Ne plac „cuceririle civilizației”, dar trăim nostalgia simplității „vieții de altădată”, a „copilăriei civilizației”... În aceste condiții, pare puțin probabil să revină „barbaria”, dar nu imposibil...

6. Din dorința de a construi explicații ale socialului ca în științele exacte, unii au construit cadre teoretice, cadre de inteligibilitate pentru a induce ideea unui sens determinat al evoluției. Or, și schimbările mici în cadrul unui proces pot induce variații importante ale stării sistemului în stadii ulterioare¹⁰. Pentru diferite funcții și valori ale caracteristicilor elementelor componente, diferitele stări ale sistemului pot fi la fel de posibile.

Un eveniment (apariția unui nou virus, de exemplu) poate rupe continuitatea și perturba modul de înțelegere al realității. Avem tentația de a explica, de a ne face inteligibilă realitatea nouă folosind scheme, modele pre-existente¹¹, dar evenimentul, ca și imprevizibilitatea, bifurcările, fragilizarea echilibrelor, noile forme temporare de stabilitate etc. cer logici diferite ale acțiunii. Avem în continuare tendința de a descompune procesul devenirii în secvențe reunite (de către cineva) într-o povestire, într-o narațiune, atenția fiind centrată pe „ordinea în care s-au produs toate”. Memoria care înregistrează trecutul induce interpretări și reorganizări ce fac din el fundamentul acțiunilor prezente. Dar acțiunea în situații de incertitudine nu este orientată (doar) de scopuri și norme (ca în cazul acțiunii conforme), ci e creatoare a posibilității ei, a finalizării și legitimării ei. Ar trebui să nu vedem, să așteptăm doar schimbări graduale, ci să luăm în seamă și schimbările bruște, imprevizibilul, temporalitățile multiple. Putem continua să căutăm regularități, cauzalități, structuri, procese continue, fără a uita însă biografiile, traiectoriile, bifurcațiile, turnùrile etc., mai ales în contextul punerii sub semnul întrebării a „marilor modele dominante”, a teoriilor modernizării, a marxismului, a evoluționismului radical, dar și a creaționismului, a planificării, a standardizării traiectoriilor individuale, în contextul accelerării schimbărilor și înmulțirii urgențelor...

Producerea unui viitor moment al vieții sociale se face pe bazele structurilor și relațiilor în care sunt influențe ale trecutului. Acțiunea istorică și cotidiană, logica, reprezentarea și interpretarea adaugă alte influențe. Într-un context de alterare a certitudinilor, de bruiere a rutinelor, un eveniment poate buscula traiectoria anterioară a vieții individuale și/sau colective. Efectele sale nu sunt previzibile din cauza contaminării factorilor, a rearanjării componentelor, a căilor alternative, dar cei implicați nu sunt total dezarmați, fiindcă pot folosi intenții, motive, proiecte, obiective, scopuri, cadre teoretice și metodologice, reprezentări, categorii ale gândirii, valori, norme, judecăți ierahizatoare de acțiuni, tipificări, rutine, tradiții, convenții, roluri, dobândite prin socializare, educare și formare. Oamenii pot privi spre trecut, prezent și viitor pentru a construi comunități, societăți durabile. De la o epocă în care am celebrat certitudinile trecem la una în care luăm seama (ceva mai mult!) la incertitudini, la complexitate și „logica urgenței”. Structurile instituționale, „gândirea politică” și cea tradițională întâmpină dificultăți în acest context. Nu știm dacă incertitudinile de astăzi sunt mai mari decât cele de acum o sută sau o mie de ani, dar știm că acum sunt legate de declinul prezumției omenirii că sporirea abilităților de a stăpâni natura și societatea aduce „raiul pe pământ”… Viziunea unor antici și a medievalilor asupra lumii pleca de la postularea unei „ordini supranaturale”, modelul newtonian pleca de la „ordinea originară” etc. În modelele propuse de Heisemberg ș.a. omul este coparticipant la (re)construcția societății, deși nu-i atotștiutor, iar evenimentele nu pot fi predeterminate. Descartes cerea să fim atenți la realitățile evidente, verificabile, Newton vedea sistemul închis, autonom, autoreglator, în care evenimentele puteau fi prevăzute, istoricii au făcut cronologia unor „fapte” pe care le-au legat între ele pentru a identifica „firul istoriei”. Nu trebuie uitat însă că ei au triat și decis ce este fapt, eveniment. Ceea ce se repetă cotidian, monoton, nu este „eveniment istoric” (care se detașează de cotidian, iese din uniformitatea socialului, introduce o discontinuitate în orele timpului). Apoi, discontinuitățile nu sunt la fel pentru toți indivizii și grupurile unei societăți (pentru un om simplu, o nuntă, un botez reprezintă evenimente importante, adevărate repere ale traiectoriei sale; pentru un grup, o comunitate, un tsunami, o bătălie pot marca cursul vieții sociale). „Faptele”, „evenimentele” sunt selectate după „urmele” lăsate, ținând seama de codurile socioculturale, de epocă, de modul de cristalizare, de aici posibilitatea lecturilor multiple ale aceluiași fapt, eveniment. Ne putem feri de „evidențele” proclamate de către unul sau altul dintre cei implicați, fără ca o anumită „logică a înlănțuirii evenimentelor” să aibă întâietate asupra altora. Distingând între ceea ce nu depinde de noi, ceea ce depinde parțial de noi și ceea ce depinde (mai mult) de noi, înseamnă să încercăm concilierea a ceea ce ni se întâmplă inevitabil, independent de noi, cu ceea ce depinde și de noi. Hannah Arendt spune că putem concepe evenimentul ca pe ceva ce survine și ce facem noi, în același timp. Evenimentul este o singularitate nedeductibilă din ceea ce precedă, dar „în ordinea lucrurilor”¹²... Iluzia retrospectivă decelează a posteriori logici cauzale în care apare ca inevitabil ceea ce s-a produs (ceva s-a produs și i se proiectează umbra în trecutul care pare să fi preexistat sub forma posibilului). Evenimentul luminează un trecut, dar nu e dedus din acel trecut. Nu „cauzele” elucidează evenimentul, ci evenimentul – odată produs – face să apară o anumită inteligibilitate a trecutului. Acțiunile pe care le întreprindem cu alții în circumstanțele incertitudinii persistente pot face breșe în ordinea care ne conține ca actori imprevizibili, ezitanți, fragili ai unei lumi care se configurează odată cu noi și asupra căreia avem și nu avem control acum...

Note:

¹ Dacă e „abordată corect” și bătrânețea e dătătoare de speranță...

² În povestea de seară (din 3 martie 2021, transmisă pe Radio România actualități), eroul trebuia să aducă de pe muntele de aur o ladă în care se aflau bogății materiale, libertate, siguranță, fericire, voie bună pentru tot poporul. Desigur că eroul trece prin tot felul de încercări, iar până la urmă izbândește. Morala construită de cei mari pentru cei mici era: doar individul trebuie să se sacrifice pentru popor (când, în fapt, și poporul ar putea face mai mult pentru acela care se sacrifică pentru a aduce societății bogății materiale, libertate, siguranță, voie bună).

³ În mitologie, trolii sunt ființe gigantice care vânează oameni noaptea, întruchipând forțele rele ale naturii, care trăiesc în izolare; ființe cu inteligentă redusă, care, la lumina soarelui, se transformă în stane de piatră (https://ro.wikipedia.org/wiki/Trol).

⁴ Cei cu deficit de instrucție și educație, cu puțin „discernământ”, fără „spirit critic”, incapabili de gândire critică, fără „filtrele inteligenței și rațiunii” cad lesne în plasele Facebook, Google ș.a., care alimentează constant cu „informații și știri”. Atunci când cineva apreciază o pagină sau intră pe „sugestii”, acestea alimentează postări din același registru, cu fakenews-uri. După ce „văd” ce le place postacilor, „hrănesc” constant dependenții cu „informații și știri”, cu imagini și videouri de același gen... Nu trebuie subestimată forța „idioților utili” creați în acest fel. „Prietenii” dau „like”-uri și „share”-uri postărilor și astfel crește încrederea că „nu sunt singuri”. Pot fi adăugate „canalele tv” cu programe și persoane care oferă „informații și știri” doar dintr-o perspectivă. Bombardați din aceeași direcție, mulți „idioți utili” ajung să simpatizeze cu o „tabără”, cu un anumit partid, cu anumite persoane și să urască „inamicii” (care s-ar putea să nu fie reali.). Soluția pentru ca trolii să nu creeze (prea mulți) idioți utili ar fi ca oamenii să adere la valori sănătoase la care să țină cu putere, să fie atenți la argumentația pertinentă, la intențiile de manipulare, să se informeze din mai multe surse.

⁵ Unii „văd”, „știu” că intervențiile, corecțiile omului sunt în conformitate cu „intențiile lui Dumnezeu” (pe care le cunosc, de asemenea...), care vrea să încurajeze creativitatea, efortul, nu lenea fizică și cea spirituală.

⁶ Protestatarii ignoranți cer guvernelor să le dea mai multă energie electrică, dar fără să se construiască reactoare nucleare periculoase, fără mine de cărbune, fără gaz metan etc. care deteriorează mediul, strică peisajul... Nu vin însă cu invenții, inovații, descoperiri...

⁷ Prin 1850, un drum de la București la Iași dura circa 10 zile cu trăsura (dacă totul decurgea bine), un drum de la Paris la Viena dura o lună, iar călătoria costa o avere. Foarte puțini negustori își puteau vinde produsele la distanță, orașele nu aveau carne și legume proaspete din zonele rurale, veștile ajungeau foarte greu, dreptul de a-ți alege partenerul de viață era mult îngrădit (chiar căsătoriile între persoane din localități apropiate erau foarte rare)...

⁸ Alte explicații: „emergenţa iraţională a fricii şi panicii”, „accesul inegal la resurse și la informaţie”, „lipsa de rigurozitate a reglementatorilor”, mondializarea, globalizarea etc.

⁹ Noi tehnologii informaționale și comunicaționale.

10 Putem distinge situaţiile previzibile (rutinele, secvenţele de acţiune care se înscriu într-un cadru stabilit), situațiile imprevizibile care nu produc schimbări structurale semnificative (un cuplu e pe cale să se despartă, dar după o perioadă de ezitare, de mediere etc. renunţă), situațiile previzibile care produc imprevizibilitate (trecerea la starea de adult poate aduce multe lucruri imprevizibile în viaţa tânărului), schimbările graduale previzibile care prin acumulare duc la ireversibilităţi majore (conduitele adictive), schimbările rutiniere care pot duce la schimbări bruşte dacă se depăşeşte un prag etc.

¹¹ Oamenii construiesc strategii pentru a reduce riscurile și a face faţă incertitudinilor. Ei pot negocia în interacţiuni, în rețele, pot încerca să comunice mai clar dacă echivocul e mare, pot diminua ambiguitatea făcând regulile jocului clare, explicite şi acceptate de către „jucătorii sociali”.

¹² „Originile” totalitarismului nu sunt „cauze” care-l produc, ci elemente care-l pot cristaliza; în ele însele, elementele (antisemitism, declinul statului-naţiune, expansiunea de dragul expansiunii etc.) nu sunt totalitare; ele pot cristaliza – în condiţiile Republicii de la Weimar şi ale venirii lui Hitler la putere, de exemplu – ceea ce poate deveni un sistem totalitar.

Bibliografie:

Gaberan P., Refus et désir de grandir, traces d’homme [Disponibil: www. lien-social. com].

Ionescu I., Societatea românească în tranziție, Iași, Institutul European, 2012.

Ionescu I., Sociologii actuale, Cluj, Limes, 2014.

Les droits de l’homme rendent-ils idiots? [Disponibil: https://www.franceculture.fr/conferences/revue-esprit/les-droits-de-lhomme-rendent-ils-idiots].

Proverbele lumii, București, Albatros, 1978.

Proverbe românești, București, Minerva, 1984.

Rousseau J. J., Du contrat social, Paris, Garnier-Flammarion, 1966.

Perspectives OCDE 2021: Affronter la crise et saisir les opportunités [Disponibil: https://www.oecd-ilibrary.org/sites/1a6d0f4c-fr/index.html?itemId=/content/publication/1a6d0f4c-fr].

Serres M., Le contrat naturel, Paris, Éditions François Bourin, 1990.

Stuart Mill J., De la liberté, Paris, Gallimard, 1990.