Cum a fost restabilită granița de vest a României Mari

„România nu poate fi întreagă fără Ardeal.
Ardealul e leagănul care i-a ocrotit copilăria,
e școala care i-a făurit neamul,
e farmecul care i-a susținut viața!” 

Nicolae Titulescu
(Ploiești, 3 mai 1915)

Cu trei ani înainte de înfăptuirea Marii Uniri de la 1918, Nicolae Titulescu, pe atunci tânăr politician, rostea un discurs incendiar la Ploiești dedicat în întregime cauzei naționale, o pledoarie înflăcărată pentru unirea Transilvaniei cu România, vis secular al românilor de dincolo și de dincoace de Carpați. Fără Ardeal, argumenta Titulescu, România nu poate fi întreagă, pentru că „Ardealul nu e numai inima României politice”, el este și „inima României geografice”. Întâmplarea a făcut ca, în 1920, Nicolae Titulescu să fie semnatar al Tratatului de la Trianon din partea României. Peste 14 ani, la 4 aprilie 1934, când revizionismul maghiar împotriva Trianonului luase avânt, Titulescu, în calitate de ministru de externe, rostea în Adunarea Deputaților a Parlamentului de la București un discurs mult apreciat de întreaga clasă politică românească. „Ungaria, afirma Titulescu, știe tot așa bine ca și mine, că prin propaganda la care se dedă, nu va putea clinti hotarele noastre nici pe un singur metru pătrat (...). Frontierele actuale ale Europei Centrale sunt rezultatul evoluției de secole a unei idei de justiție. Chestiunea frontierelor Europei Centrale constituie un proces sfârșit, iar nu un proces care trebuie să înceapă”¹.

În vara tragicului an 1940, România Mare se prăbușea sub loviturile puterilor revizioniste și era nevoită să cedeze rând pe rând, sub dictatul forței, mai întâi Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța, apoi o mare parte din Transilvania, urmată de cedarea Cadrilaterului. Prin Dictatul de la Viena, din 30 august 1940, prevederile Tratatului de la Trianon referitoare la România erau practic anulate de către puterile revizioniste. Dar chiar și în acele împrejurări dramatice din acea perioadă, românii nu și-au pierdut speranța că nedreptățile suferite vor putea fi corectate în împrejurări mai favorabile dintr-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. Reamintim că după „arbitrajul” de la Viena și acceptarea „garanțiilor” din partea Germaniei și Italiei pentru noile sale frontiere, România a continuat să-și ridice vocea împotriva abuzurilor suferite și pentru reafirmarea drepturilor sale asupra provinciilor istorice înstrăinate din nou. Un prim moment l-a prilejuit vizita la Berlin a noului conducător al statului, generalul Ion Antonescu, din 22-23 noiembrie 1940, la doar 10 zile după tentativa lui V. Molotov de a stabili cu liderii germani naziști noi înțelegeri secrete privind sferele de interes ale Germaniei și URSS în diverse regiuni ale lumii. În discuția preliminară avută de Ion Antonescu în capitala germană, la 22 noiembrie, Ribbentrop se arată extrem de critic și totodată rigid în chestiunile românești, cea mai mare parte a discursului acestuia fiind dedicată admonestării noului lider român să accepte necondiționat rezultatul „arbitrajului” (Dictatului) de la Viena prin care, în opinia sa, României „i se făcuse un mare serviciu” deoarece, în alte condiții, ea „ar fi încetat să existe ca țară independentă”. Sintagma potrivit căreia neacceptarea „soluției” impuse de Führer în relațiile României cu Ungaria ar fi însemnat „sfârșitul” statului român, care „ar fi încetat să existe”, este folosită în mod repetat de Ribbentrop, după cum consemnează Memorandumul german întocmit după convorbiri (Sturza 2016: 419-422).

În privința cedărilor teritoriale, atât față de URSS, cât și față de Ungaria, în pofida presiunilor germane, Antonescu va rămâne neînduplecat: România are dreptul istoric de a-și reîntregi granițele, inclusiv prin luptă. România, îi spunea el lui Ribbentrop, „fusese pedepsită prea sever pentru greșelile unei singure generații. Națiunea română era eternă, dar generația care comisese greșelile era un fenomen trecător...”. Între ieri și azi, declara Antonescu, „există un zid impenetrabil. România mărșăluia acum fără rezerve spre Axă”. Acest lucru însemna mai mult decât simpla aderare la Pactul Tripartit, care se va produce chiar pe timpul prezenței sale la Berlin. „România era pregătită să-și verse sângele pentru Axă pe câmpul de bătălie”, după cum consemna memorandumul amintit. În discuția de a doua zi cu Hitler (23 noiembrie), Antonescu va relua cu și mai multă forță argumentele sale în susținerea drepturilor românești, dar și în privința alăturării țării Pactului Tripartit: „România nu avea niciodată să renunțe la lupta ei; românii fuseseră primii în acea regiune și aveau să fie ultimii care să o părăsească. Greșeala unei singure generații fusese pedepsită prea aspru. Pentru întâia oară în istoria ei, fusese înfrântă fără să lupte”. În concluzie, a declarat Antonescu, el se va alătura Pactului Tripartit, iar în anul următor „avea să fie pregătit cu arma în mână să lupte alături de Puterile Axei...”. Deocamdată, a mai spus Antonescu, România va păstra tăcerea în privința pierderilor teritoriale, însă la obținerea păcii generale, ea „avea să-și ridice din nou vocea pentru a i se face dreptate” (Ibidem: 423-426).

Hotărârea lui Ion Antonescu, întărită de comportamentul lui în primii ani ai războiului din Răsărit, au produs o impresie favorabilă Führerului, care a fost nevoit să admită că „desigur, nu găsise o soluție ideală prin Dictatul de la Viena” și că „nu venise încă timpul pentru a privi lucrurile în perspectivă. El putea însă să îl asigure pe general că îi înțelesese în întregime sentimentele, indignarea și durerea. Mai mult, istoria nu avea să se oprească în anul 1940” (Ibidem: 426). Ceea ce, să recunoaștem, exprima o parte de adevăr. Paradoxal, însă, tot adevărat este și faptul că, în unele chestiuni, istoria pare să se fi oprit la anul de grație 1940. Impresia favorabilă creată de Antonescu lui Hitler este confirmată și de translatorul german (Paul Schmidt), care scria despre conducătorul român: „La fiecare vizită spunea destul de deschis că intenționa să recupereze într-o zi toată Transilvania prin forță armată. Hitler se bucura în secret de izbucnirile lui Antonescu împotriva ungurilor și chiar mergea și mai departe, dându-i de înțeles că era posibil să-i dea mână liberă în această chestiune pe viitor”². Totuși, rezervele germanilor față de români aveau rădăcini mai adânci și vor persista pe tot parcursul alianței din război.

*

România a început războiul, în 1941, alături de Germania și l-a încheiat alături de Națiunile Unite. Începând din noaptea de 23/24 august 1944, Armata Română a eliberat teritoriul național de trupele germane, apoi a mărșăluit împreună cu Armata Roșie prin Ungaria, Austria și Cehoslovacia, ajungând până la Viena și în apropiere de Praga. Pierderile românești au fost considerabile. Mai întâi pe frontul de est (22 iunie 1941-23 august 1944), armata română a înregistrat 71 585 morți, 243 622 răniți și 309 533 dispăruți. Ulterior, pe frontul de vest, pierderile au fost, de asemenea, însemnate: 21 035 morți, 90 344 răniți și 58 443 dispăruți (Constantiniu 1997: 466).

Când victoria împotriva Germaniei devenise o certitudine, sovieticii au găsit de cuviință că Armata Română nu trebuie să ajungă prea departe la vest și s-a decis demobilizarea. În același timp, însă, au început și represiunile împotriva capilor armatei pentru participarea lor pe frontul de est, deși mulți dintre ei primiseră medalii și ordine de război sovietice pentru contribuția avută pe frontul de vest. Peste doi ani, însuși Regele Mihai, onorat de Stalin cu Ordinul „Victoria” pentru rolul său la întoarcerea armelor împotriva Germaniei și alăturarea țării Națiunilor Unite, era obligat să aleagă exilul.

România a solicitat statutul de aliat sau măcar de putere cobeligerantă la sfârșitul războiului, dar nu l-a obținut. S-a opus Uniunea Sovietică, dar nici SUA și Marea Britanie nu i-au oferit susținerea necesară, în pofida demersurilor Regelui Mihai pe lângă conducătorii celor două mari națiuni occidentale. Trebuie reamintit că chiar prima frază din preambulul Convenției de Armistițiu, semnată la Moscova, la 12 septembrie 1944, după mai multe tergiversări din partea sovieticilor, conținea un neadevăr, dar ilustra modul în care Aliații priveau viitorul statut al României: „Guvernul și Înaltul Comandament al României, recunoscând faptul înfrângerii (s.n.) României în războiul împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, Regatului Unit și Statelor Unite, acceptă condițiile armistițiului...”. În fapt, la 23/24 august 1944, România a decis să se alăture complet Națiunilor Unite printr-un act de voință proprie, nefiind un stat învins. De altfel, această inadvertență era înlăturată chiar din primul articol al Convenției, care preciza fără echivoc: „De la 24 august 1944, ora 4 a.m., România a încetat (s.n. – I.C.P) cu totul operațiile militare împotriva Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice, pe toate teatrele de război, a ieșit (s.n. – I.C.P.) din războiul împotriva Națiunilor Unite, a rupt (s.n – I.C.P.) relațiile cu Germania și sateliții săi, a intrat (s.n. – I.C.P.) în război și duce războiul alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei și Ungariei, cu scopul de a restaura independența și suveranitatea României...”³.

În pofida unor angajamente clare, stipulate în documente asumate de toate statele semnatare, URSS a tratat România de la început ca pe un stat învins, intrat sub ocupație sovietică. Într-un amplu Memoriu trimis Președintelui Roosevelt, la 24 ianuarie 1945, Regele Mihai făcea o descriere amănunțită a abuzurilor și constrângerilor comise de sovietici pe teritoriul României, care „contraziceau categoric sensul și litera Convenței de Armistițiu”. Unul dintre faptele cele mai grave, menționa suveranul României, îl reprezenta „cazul românilor prizonieri de război capturați după 24 august 1944... De fapt, deși atunci ostilitățile încetaseră pe frontul româno-sovietic, la 24 august 1944, nu mai puțin de 6 000 de ofițeri și mai mult de 150 000 de soldați au fost reținuți, concentrați în lagăre și trimiși peste Prut de către Înaltul Comandament Sovietic. Nu s-a mai auzit niciodată nimic despre ei”³. De fapt, în privința României lucrurile erau tranșate încă de la începutul războiului. La 5 septembrie 1940, după atacarea Poloniei, premierul Winston Churchill susținea corect, în Camera Comunelor, că „nu ne propunem să recunoaștem vreo schimbare teritorială care se petrece în timpul războiului, dacă aceasta nu s-a produs cu asentimentul și dorința părților în cauză” (Gardner 1993: 84). Un an mai târziu, pentru atragerea URSS de partea sa, Marea Britanie dădea însă asigurări că, la sfârșitul conflagrației, aceasta va redobândi toate anexiunile din 1939-1940, fără a pune în niciun fel în discuție faptul că ele erau rezultatul direct al înțelegerilor dintre Stalin și Hitler. La începutul lui 1942, o asemenea perspectivă prindea și mai mult contur: „Gravitatea din ce în ce mai mare a războiului” – îi scria Churchill lui Roosevelt, la 7 martie 1942 – „m-a făcut să cred că principiile Cartei Atlanticului n-ar trebui interpretate în sensul negării frontierelor pe care le avea Rusia în momentul în care a fost atacată de Germania” (Ibidem: 153). Pe măsură ce finalul războiului se apropia, guvernul britanic își reafirma acordul deplin cu privire la rolul pe care URSS avea să îl joace la încheierea ostilităților. „Acum nu este momentul pentru un război ideologic”, îi scria Churchill lui Molotov, la 16 aprilie 1944. Apoi, mai apăsat: „Vă urez tuturor succes... în negocierile cu privire la România, în cadrul cărora considerăm că aveți cel mai greu cuvânt de spus” (s.n. – I.C.P.) (Ibidem: 221). De altfel, Churchill va recunoaște deschis, în Memoriile sale: „Nu am simțit niciodată că relațiile noastre cu România sau Bulgaria cereausacrificii speciale din partea noastră” (Churchill 1996: 381).

Nu este așadar deloc surprinzător că, după trecerea României de partea Națiunilor Unite, sovieticii au obținut acordul total al Aliaților vestici de a dispune de soarta acesteia după cum le dictau interesele. Sunt ilustrative în acest sens dezbaterile din Consiliul de Miniștri al României ce au urmat imediat după semnarea la Moscova a Convenției de Armistițiu. „În textul Armistițiului, în discuțiile cu cei trei ambasadori” – declara Lucrețiu Pătrășcanu (care condusese delegația română la negocierea și semnarea Armistițiului) – „Comandamentul aliat este reprezentat prin Uniunea Sovietică, o dată pentru totdeauna. În toate discuțiile noastre, Comandamentul sovietic este singurul care reprezintă Anglia și America... În România, Comandamentul sovietic este acela care reprezintă toți aliații”⁵.

În cazul României, sovieticii au dictat condițiile și au cules roadele. Niciunul dintre aliații occidentali nu a pus în vreun fel problema anulării înțelegerilor dintre Germania nazistă și URSS și, cu atât mai puțin, restabilirea frontierelor României de dinainte de dezmembrarea sa teritorială din vara anului 1940. Pe de altă parte, trebuie subliniat și recunoscut faptul că anularea de facto și de jure a „armistițiului” de la Viena, din 30 august 1940, impus de Hitler și Mussolini în privința Transilvaniei, a fost realizată cu sprijinul substanțial al lui Stalin și Molotov. Deși susținuse multă vreme revendicările teritoriale ale Ungariei în detrimentul României, din momentul în care armata ungară s-a alăturat Wehrmachtului la atacarea URSS, Stalin și-a schimbat atitudinea. În convorbirea cu ministrul de externe britanic, Anthony Eden, din 16 decembrie 1941, Stalin își exprima dorința de a restabili, după război, frontierele URSS de dinainte de atacul german, dar viza și o extindere a teritoriului românesc „în Vest, pe seama Ungariei, în cadrele căreia trăiesc astăzi până la 1,5 milioane de români”⁶. Mai târziu, la începutul lunii iunie 1944, când România se afla încă alături de Germania, o Comisie a Comisariatului Poporului pentru Afaceri Externe al URSS de pregătire a tratatelor de pace și a organizării postbelice, condusă de fostul comisar al poporului pentru afaceri externe, Maksim Litvinov, punea în discuție și chestiunea viitorului Transilvaniei. În Nota cu propuneri întocmită de Comisie în urma dezbaterilor se consemna clar faptul că „este imposibil să se lase în vigoare o decizie luată în timpul războiului de Germania și Italia, mai ales că în urma unei asemenea decizii (arbitrajul de la Viena din vara anului 1940, n.n.) ar fi câștigat numai Ungaria”. Din punct de vedere etnic, subliniau autorii, „pretențiile față de Transilvania sunt întemeiate numai pentru România”, deoarece în această regiune „nu poate fi contestat faptul (și nu este contestat nici de Ungaria!) că românii constituie o majoritate neîndoielnică, în comparație cu toate celelalte naționalități luate la un loc, iar români sunt de două ori mai mulți decât unguri”.

În plus, mai subliniau autorii Notei, Ungaria trebuie pedepsită mai ales pentru atitudinea ei de a se alătura Germaniei împotriva URSS, deși nu avea pretenții teritoriale similare celor ale României și Finlandei. Pe de altă parte, considerau aceiași autori, „și România este un stat dușman care merită pedepsit, nu răsplătit. Dar e foarte acceptabilă cedarea Transilvaniei în schimbul unei garanții solide de colaborare strânsă și de lungă durată cu URSS și a unei renunțări totale la pretențiile sale față de Basarabia și Bucovina. România s-ar considera suficient de compensată cu Transilvania pentru pierdera Basarabiei și a Bucovinei, a căror posesie a considerat-o mereu problematică”⁷.

Atrage atenția faptul că sovieticii simțeau nevoia să ofere o compensație în schimbul „renunțării totale” de către România la Basarabia și Bucovina. Ideea nu era nouă în gândirea rusă. În aprilie 1877, în timpul războiului ruso-turc, consilierul de stat A.I. Nelidov, directorul Cancelariei diplomatice de pe lângă Statul-major al armatei ruse de la Dunăre, menționa următoarele într-un Raport destinat Curții imperiale de la Petersburg: „În timpul tratativelor preliminare referitoare la participarea României la războiul de dincolo de Dunăre, dl Ion Brătianu a primit doar promisiunea că, la încheierea păcii, interesele României și participarea sa la acțiunile comune vor fi avute în vedere... Pragmatic vorbind, noi am fi putut să nu promitem nimic României. Însă, întrucât trebuie acordată o compensație (s.n. – I.C.P.) pentru acea parte a Basarabiei care trebuie retrocedată Rusiei, este de la sine înțeles că trebuie lămurit punctul nostru de vedere în această problemă. În toamna trecută, la Livadia, s-a discutat problema despre transmiterea către România a Dobrogei și a Deltei Dunării”.

Invocând „motive strategice”, diplomatul Nelidov mai argumenta că Rusia ar trebui să-și asigure o cale liberă spre Bulgaria, dar pentru a evita opoziția puterilor europene, pretențiile ruse s-ar putea limita la luarea în stăpânire doar a brațului Chilia, iar Delta să aparțină României (Stroia 2009: 212-213). „Motive strategice” au fost invocate ulterior și de puterea bolșevică, iar brațul Chilia a rămas sub control sovietic pe toată durata existenței URSS. Este însă de reținut faptul că, atât în 1877/1878, cât și în 1944, Rusia țaristă și Rusia bolșevică luau cu seriozitate în calcul ideea unei compensații pentru România, în schimbul ocupației asupra Basarabiei și Bucovinei. În 1877/1878 „oferta” rusă se referea la Dobrogea, iar la finele celui de-al Doilea Război Mondial era pusă în cauză Transilvania. La timpul său, Ion C. Brătianu protestase, deoarece nu admitea ideea că Dobrogea ar putea fi primită în schimbul sudului Basarabiei. De fapt, atât Dobrogea, cât și Transilvania, „oferite” în compensație de Rusia, erau teritorii românești, iar „târgul” propus nu avea deloc înfățișarea unei recompense. În realitate, Rusia avea un anumit sentiment de culpabilitate, pentru că știa clar că Basarabia, iar apoi și Bucovina, erau teritorii românești și nu rusești. De altfel, nimeni și nicăieri în lume, mai ales o mare putere, nu oferă „compensații” pentru a păstra părți din propriul teritoriu! Oricum, însă, la finele celui de-al Doilea Război Mondial, situația generală era cu totul alta decât cu mai bine de un secol în urmă. URSS a avut un cuvânt greu de spus, pentru a cita expresia lui Churchill, în revenirea integrală a Transilvaniei în componența României.

Discuțiile asupra Proiectului Tratatului de Pace cu România au început la 7 mai 1946 și s-au desfășurat în mai multe sesiuni ale Consiliului Miniștrilor de Externe ai celor patru mari puteri învingătoare (SUA, Marea Britanie, URSS și Franța). În ședința a 19-a, Consiliul a declarat nul și neavenit „arbitrajul” de la Viena  și s-a restabilit astfel starea de drept consfințită prin Tratatul de la Trianon. Pe parcursul anului 1946, au urmat mai multe ședințe ale Comisiilor Conferinței de Pace în cursul cărora reprezentanții Ungariei și României au pledat cauzele țărilor lor. Delegația ungară solicita insistent rectificarea frontierei româno-ungare, reclamând 4000 kmp, cu orașele Satu Mare, Carei, Oradea și Arad. Discuțiile generale asupra Tratatului de Pace cu România au avut loc la 10 octombrie 1946, în a 37-a ședință plenară a Conferinței. V. Molotov, care a prezidat această ședință, a evocat contribuția armatei României în războiul Națiunilor Unite și a susținut că „noi toți recunoaștem că este necesar și just a rezolva, prin Tratatul de Pace, chestiunea Transilvaniei de Nord, într-un mod care să corespundă intereselor naționale vitale și dorințelor poporului român”⁸. Poziția României a fost susținută călduros și de reprezentantul Cehoslovaciei. Hotărârea Conferinței privitoare la încheierea Tratatului de Pace cu România a fost confirmată în Consiliul celor patru șefi de guvern ai țărilor învingătoare, desfășurată la New York în decembrie 1946. Atunci s-a decis ca semnarea Trataului să aibă loc la Paris la 10 februarie 1947. 

În martie 1947, la mai bine de o lună de la semnarea Tratatului de pace între România și Puterile aliate și asociate, conducerea de la București găsea un mod cu totul special de a le aduce mulțumiri lui Molotov și Stalin: primul a fost declarat, la 18 martie 1947, cetățean de onoare al orașului Cluj (pentru serviciile aduse României și îndeosebi Ardealului); trei zile mai târziu, în 21 martie, Stalin era declarat cetățean de onoare al României, veste care, după cum comenta ziarul Scânteia, oficiosul PCR, „a umplut inimile românești de bucurie”, deoarece „țara care are astfel de prieteni poate privi cu încredere viitorul” (Neagoe 1996: 449). Declararea drept „cetățeni de onoare” a celor doi satrapi, Stalin și Molotov, care aveau la activ atâtea crime în masă împotriva românilor, reprezintă unul dintre paradoxurile istoriei românești de la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, emblematic pentru modul în care politica României s-a pliat atunci față de pretențiile noului mare aliat din Răsărit.

La 23 august 1947, Parlamentul român s-a întrunit în ședință festivă pentru a ratifica Tratatul de Pace semnat în februarie la Paris. Gheorghe Tătărescu, încă vicepremier și ministru de externe, a depus proiectul de lege pentru ratificare și a prezentat o largă expunere cu privire la importanța acestui document: „Tratatul ce veți ratifica – declara Tătărescu – constituie nota de plată a unui război pierdut, dar el constituie în același timp și actul reparator al unei cauze câștigate; el abundă în griji și poveri, dar cuprinde și câteva clauze purtătoare de lumină și de nădejde: pacea, independența, colaborarea internațională, Transilvania” (Nistor 2003: 447).

În Partea întâi a Tratatului, privitoare la teritoriu, articolul 2 stipula: „Deciziile sentințelor de la Viena din 30 august 1940 sunt declarate nule și neavenite. Frontiera între România și Ungaria rămâne stabilită prin prezentul articol, același care era valabil la 1 ianuarie 1938”.

În alte clauze definitive însă (nerecunoașterea statutului de cobeligeranță, teritoriile răpite de URSS, despăgubirile de război înrobitoare), deciziile Puterilor Aliate au fost considerate de Tătărescu „grele” și „injuste”. Una dintre obligații, de pildă, era ca restituirile și reparațiile către Națiunile Unite să înceapă cu data de 1 septembrie 1939, deși România intrase în război la 22 iunie 1941; de asemenea, România era obligată să renunțe la toate creanțele sale împotriva Germaniei, chiar și din perioada neutralității, dar în același timp să plătească Germaniei reparații.

Așa s-a încheiat un capitol important din istoria României din prima jumătate a secolului al XX-lea.

Note:

¹ România și revizuirea tratatelor, Discursul domnului Nicolae Titulescu, ministrul afacerilor străine, Monitorul Oficial și Imprimeriile Statului, Imprimeria Națională, Ediția a II-a, Editura Semne, București, 2018, p. 45 și 61.

² Schmidt, Paul (1951), Hitler`s Interpreter, William Heinemannn, Londra. Apud L. Watts, Aliați incompatibili. România, Finlanda, Ungaria și al Treilea Reich, Editura RAO, București, 2014, Nota 2244, cap. III, p. 334.

³ Convenția de Armistițiu (Moscova, 12 septembrie 1944), vezi textul integral în Neagoe 1996, p. 53-56.

⁴ Memoriu adresat președintelui SUA, F.D. Roosevelt, de către Regele Mihai (24 ianuarie 1945); textul integral în Neagoe 1996, p. 172-186.

⁵ Stenograma ședințelor Consiliului de Miniștri al României, din 15 și 16 septembrie 1944, în Neagoe 1996, p. 57-77.

⁶ Înregistrarea convorbirii în V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret, op. cit., p. 494-501.

⁷ Extrase din Notă și din dezbaterile Comisiei în Sturza 2016, p. 531-539.

⁸ Poziția Uniunii Sovietice la Conferința de Pace, apud Dobrinescu & Tompea 2017, p. 184.

Referinţe bibliografice:

Churchill 1996 = W. Churchill, Al Doilea Război Mondial, vol. II, București, Saeculum I.O., 1996.

Constantiniu 1997 = Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Univers Enciclopedic, 1997.

Dobrinescu & Tompea 2017 = Vl. F. Dobrinescu, D. Tompea, România la cele două conferințe de pace de la Paris (1919-1920, 1946-1947), Iași, Tipo Moldova, 2017, p. 184.

Gardner 1993 = Lloyd Gardner, Sfere de influență. Împărțirea Europei între marile puteri, de la Munchen la Ialta, București, Elit, 1993.

Neagoe 1996 = Stelian Neagoe, Istoria politică a României între anii 1944-1947, București, Noua Alternativă, 1996.

Nistor 2003 = Ion I. Nistor, Istoria Românilor, București, Biblioteca Bucureștilor, 2003, vol. II, p. 474.

Stroia 2009 = Marian Stroia, România în relațiile internaționale pe continentul european (1866-1878), Anexa II, București, Editura Semne, 2009.

Sturza 2016 = V. Sturza, Basarabia și destinul ei secret. Mărturii și documente istorice, București, Litera, 2016