Împrejurările istorice ale intrării României în războiul împotriva URSS (iunie 1941) Câteva reamintiri și considerații (II)

La 24 iunie 1941, la două zile după declanșarea războiului, ministrul României la Moscova, Grigore Gafencu a fost chemat de comisarul afacerilor străine, V.M. Molotov, căruia i-a declarat că : „U.R.S.S. nu a făcut nimic pentru a împiedica, între țările noastre, durerosul deznodământ de azi. Prin brutalul ultimatum din anul trecut, prin care ni s-a cerut nu numai Basarabia, dar și  Bucovina, și un colț din vechea Moldovă, prin încălcările teritoriului nostru, care au urmat de atunci, prin actele de forță ce au intervenit pe Dunăre , chiar în timpul negocierilor pentru stabilirea liniei de demarcație, Uniunea Sovietică a distrus în România orice sentiment de încredere și de siguranță și i-a trezit îndreptățita teamă că înseși ființa statului român e în primejdie. Am căutat atunci un sprijin în altă parte. Nu am fi avut nevoie de acest sprijin și nu l-am fi căutat, dacă nu am fi fost loviți și dacă nu ne-am fi simțit amenințați(...)¹. La aceste argumente irefutabile ale ministrului român, Molotov răspundea într-o manieră vădit amenințătoare că, prin acțiunea sa, statul român își periclita însăși existența și independența, deoarece „Germania a dovedit cu prisosință cât de puțin îi pasă de ființa și de voința statelor mici. Chiar în cazul unei victorii germane (...) România e în primejdie de a nu mai fi”. El declara că Rusia n-ar fi pus niciodată în discuție independența României, dar „acum situația este alta”².

În legătură cu „îngrijorarea” lui Molotov privind soarta României, ambasadorul francez la Moscova, Gaston Bergery îi mărturisea, nu fără o amară ironie, lui Gafencu: „E surprinzător cât de mult țin totalitarii la drepturile și libertățile statelor mici. Molotov e întristat fiindcă România își pierde neatârnarea. Hitler a intrat în luptă ca să salveze statele baltice și să libereze popoarele oprimate!(...)”³.

Despre felul în care Molotov era „preocupat” de soarta și neatârnarea României, relevant este faptul că, la puțin timp după declanșarea operațiunilor militare, el l-a convocat la Kremlin pe ambasadorul ungar, Kristoffy Joszef, căruia i-a declarat că Uniunea Sovietică „nu are nici-un fel de pretenții agresive față de Ungaria și nu are nici un fel de obiecțiuni față de realizarea pretențiilor Ungariei în detrimentul României; în această privință, nici pe viitor nu va avea”⁴.

În prima fază a participării la cel de-al Doilea Război Mondial (22 iunie - 26 iulie 1941), armata română a eliberat teritoriile estice răpite, în urma notelor ultimative sovietice din 26 și 27 iunie 1940. Au fost angajați în luptă 473 103 oameni, jertfa românească reprezentând: 24 396 militari morți, răniți, bolnavi sau dispăruți⁵. Cheltuielile efectuate pentru întreținerea armatei române operative, în campania pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, s-au ridicat la 18.165,3 milioane lei⁶,  sumă în care nu intră costul transporturilor pe cale ferată.

Eliberarea Basarabiei și a nordului Bucovinei a fost salutată cu satisfacție de opinia publică românească. „Ostași! – menționa regele Mihai I într-o cuvântare ținută la radio. Împreună cu Mama mea și țara întreagă, ne închinăm cu smerenie înaintea ofițerilor, subofițerilor și trupei, români și germani, care și-au jertfit viața pentru dezrobirea pământului strămoșesc. Iar vouă, ostași, care v-ați vărsat sângele pentru țară, pentru onoarea neamului și pentru tron, vă închin recunoștința noastră caldă și mărturia de griji ce v-o purtăm. Prin faptele voastre de vitejie, pășim din nou cu fruntea sus, fiindcă jertfa voastră a spălat umilirea și ne-a deschis mândru drum viitorului. Trăiască România și cei care au luptat și sângerat pentru ea!”⁷. 

Cu prilejul începerii operațiunilor peste Prut la 2 iulie 1941, generalul Ritter von Schobert, comandantul Armatei a XI-a germane, îi scria generalului Ion Antonescu : „Trecem astăzi frontiera care a fost impusă României. Cu această ocazie vă exprim dumneavoastră și poporului român cele mai bune mulțumiri ale noastre pentru camaraderia și ospitalitatea care ne-au fost arătate atât de evident. Raportul următor, domnule general, îl veți primi de la noi după ce vom fi recucerit, în unire cu bravele dumneavoastră trupe, pământul răpit al Basarabiei și Bucovinei”⁸.

Acțiunea militară românească pentru dezrobirea Basarabiei și a Nordului Bucovinei a fost percepută, în general, ca fiind îndreptățită de către cercurile politico-diplomatice anglo-americane, care procedau astfel la o anumită disociere a sensului și caracterului just al campaniei României în Est față de cea a Germaniei, condamnată din punct de vedere oficial. Pe de altă parte, statutul juridic internațional al teritoriilor românești ocupate de sovietici reprezenta „un motiv pentru care românii să creadă că operațiile militare desfășurate împotriva forțelor sovietice nu ar fi nici condamnate și nici măcar criticate de către Aliați”⁹.

În ziua începerii luptelor, la 22 iunie 1941, însărcinatul cu afaceri al României la Washington, Brutus Coste, acorda agențiilor de presă o declarație oficială menită să lămurească opinia publică americană că, prin acțiunea sa, România intenționează să-și redobândească provinciile răpite de U.R.S.S. în vara anului 1940, neavând în plan să cucerească teritorii care nu-i aparțin¹⁰. Textul declarației a fost citit în repetate rânduri la posturile de radio din Statele Unite, fiind reprodus totodată de ziarele nord-americane cele mai importante. În acel moment, situația României era pe deplin înțeleasă, fapt dovedit de lipsa oricărui comentariu nefavorabil. Mai mult decât atât, un înalt funcționar al Departamentului de Stat îi declara lui Brutus Coste, la 23 iunie 1941, că Basarabia și Nordul Bucovinei „au fost smulse sub amenințarea forței și astfel, conform doctrinei americane de nerecunoaștere a cuceririlor făcute prin forță, stăpânirea rusească asupra lor n-a fost recunoscută de Statele Unite. Departamentul de Stat a propus Președintelui ca în proclamația prin care, în baza legii neutralității, va constata starea de război între România și U.R.S.S. să nu ne indice ca agresori. Înaltul demnitar a adăugat că atâta timp cât armata română nu va depăși vechea graniță română, Statele Unite nu au nici un motiv de a critica acțiunea noastră”¹¹.

La 25 iunie 1941, Departamentul de Stat îl înștiința pe ministrul S.U.A. la București, Franklin Mott Gunther, că în orice declarație sau proclamație destinate pe viitor publicității, guvernul american „va da toată atenția cuvenită situației speciale (subl. ns.) în care se găsesc Finlanda și România în cursul actualului conflict”¹². Această clarificare fusese solicitată Centralei de la Washington de șeful misiunii diplomatice americane la București, care considera necesară o „declarație publică arătând simpatia noastră pentru România și Finlanda, țări mici care se apără împotriva unui adversar îndârjit și lipsit de scrupule”¹³.

Poziția favorabilă cauzei românești a oficialităților americane avea să rămână, în esență, neschimbată pe timpul bătăliei pentru eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei, care se va finaliza la 26 iulie 1941, când au început acțiunile de forțare a Nistrului.

Cu câteva zile înainte de sfârșitul acestei campanii, se contura deja perspectiva schimbării atitudinii S.U.A. și a Marii Britanii față de România, în situația în care ea va continua războiul în interiorul U.R.S.S., alături de Germania. Astfel, la 18 iulie 1941, ministrul F. M. Gunther îi atrăgea atenția lui Mihai Antonescu în legătură cu „primejdia de a fi în război direct cu Anglia, din momentul când trupele române vor trece Nistrul. Până la Nistru este teritoriu românesc și războiul ar fi legitim; dincolo ar fi o acțiune contra Angliei”¹⁴. Același lucru îl vor spune oameni politici români din opoziție, relevant în acest sens fiind memoriul adresat lui Ion Antonescu de Iuliu Maniu, care protesta împotriva trecerii Nistrului, cerând ca armata să fie păstrată și folosită pentru redobândirea Nordului Transilvaniei.

Referitor la campania militară a României peste Nistru, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministru al Afacerilor Străine, Mihai Antonescu, indica, la 15 august 1941, Legației române din Washington ca în cadrul contactelor oficiale să se insiste pe faptul că acțiunea dincolo de Nistru este necesară pentru consolidarea granițelor țării la Est și reducerea puterii de rezistență a armatei sovietice, care are mari forțe și fortificații în zona respectivă. Această necesitate – spunea în continuare Mihai Antonescu, exprimând de altfel concepția conducătorului statului, generalul Ion Antonescu – „se unește cu imposibilitatea materială și morală a armatei române, legată prin Pactul Tripartit, de a refuza orice acțiune militară peste Nistru, care era chiar în interesul securității românești”¹⁵. De asemenea, se aduceau ca argumente nevoia protecției numeroasei populații românești de peste Nistru (mai mult de un milion în U.R.S.S.), cât și faptul că „România nu poate fi indiferentă la viitoarea formulă politică și teritorială de reconstrucție rusă¹⁶, mai ales la granițele sale”¹⁷. Teritoriul adiacent Nistrului era privit ca un „gaj politic” care să permită României să-și acopere despăgubirile ce i se cuvin începând cu tezaurul evacuat la Moscova în 1916 și nerestituit și continuând cu pierderile prilejuite de ocupația vremelnică a Basarabiei și Nordului Bucovinei¹⁸.

Admițând formula exercitării unei ocupații temporare a Transnistriei, guvernul român informase guvernul Reichului german că „până la soluția definitivă rusă el nu va formula soluții teritoriale definitive peste Nistru și că în nici un caz nu va îngădui să se șoptească – cu atât mai puțin să se creadă – că o sporire teritorială peste Nistru, oricât ar fi de legitimată prin masele compacte de români din Republica Moldovenească, ar putea să însemneze reducerea sau amânarea cererii României de a i se retroceda Ardealul pierdut în 1940, întrucât poporul român nu este popor de pustă, iar Carpații constituie dreptul nostru veșnic pentru care vom lupta cu oricine și împotriva oricui”¹⁹. Aceste idei erau reiterate frecvent de Ion Antonescu și Mihai Antonescu în discuțiile pe care le aveau cu reprezentanții celui de-al III-lea Reich. Aspectul a fost reținut și de istoricul german Andreas Hillgruber care arăta că „Antonescu nu a renunțat niciodată la ideea unei revizuiri a arbitrajului (dictatului fascist – n.n.) de la Viena și nu vedea în recucerirea Basarabiei și a Nordului Bucovinei și în ocuparea Odessei nici-o compensație pentru teritoriul cedat Ungariei”²⁰.

Avertismentul adresat de Mihai Antonescu administrației S.U.A. în legătură cu pericolul ce-l reprezenta U.R.S.S. viza sensuri și conotații mai profunde, ținând de însăși esența imperială, cu veleități de dominație mondială, a statului totalitar sovietic. Din acest considerent, problema rusă nu trebuia să fie privită exclusiv pe planul echilibrului politic mondial și antigerman. Prin tendințele sale de expansiune comunistă în Europa centrală și în Balcani, ca și prin pregătirea militară pentru un atac împotriva țărilor occidentale, U.R.S.S. era „o amenințare gravă a ordinei europene și a civilizației, în general, în fața căreia credem că Statele Unite nu pot rămâne indiferente, chiar în interesul echilibrului”²¹. Mihai Antonescu arăta, în continuare, că eliberarea Basarabiei și a Nordului Bucovinei reprezintă un act de „legitimă apărare” pentru poporul român, care „și-a îndeplinit din nou misiunea lui seculară, împiedicând slavizarea și comunizarea Europei”²².

Obiectivul războiului României pentru eliberarea teritoriilor cotropite de sovietici a fost atins la sfârșitul lunii iulie 1941, odată cu restabilirea vechii frontiere de pe Nistru și Ceremuș²³. Pentru basarabeni și pentru români, în general, Ion Antonescu devenea – așa cum avea să evoce, mai târziu, părintele Vasile Țepordei – „mareșalul dezrobitor”²⁴.

Din punct de vedere militar, oprirea pe aliniamentul Nistrului era imposibilă, iar din punct de vedere politic acest fapt ar fi însemnat practic o sinucidere²⁵. „A mă fi oprit la Nistru – scria Ion Antonescu lui C.I.C. Brătianu, la 29 octombrie  1942 – înseamnă, pentru un om care mai poate încă judeca, a anihila dintr-o dată totul, toate sacrificiile făcute de la trecerea Prutului, acțiune în contra căreia nu v-ați pronunțat public; însemnează a ne dezonora pentru vecie ca popor; însemnează a crea țării, în cazul victoriei germane, condiții dezastruoase, fără a ne asigura, în cazul victoriei ruse, nici provinciile pentru care luptăm și avem datoria sacră să luptăm, nici granițele care vor voi să ni le mai lase rușii, nici libertățile noastre și nici măcar viața familiilor și copiilor noștri; în sfârșit, însemnează, din cauza nestabilității și feloniei pe care mă sfătuiți să o practic – și aceasta este cea mai mare crimă – a asigura țării, în viitoarea comunitate europeană, o poziție morală care îi va ridica drepturile idealurilor sale și ar putea să-i fie chiar fatală...”²⁶. De asemenea, la procesul înscenat de autoritățile comuniste în 1946, mareșalul Ion Antonescu avea să explice : „Când o țară se angajează într-un război, armata acestei țări trebuie să meargă până la fundul pământului ca să distrugă forțele inamice, să câștige războiul. Este un principiu capital de conducere strategică a operațiunilor militare, care s-a aplicat de la romani și până astăzi. Căutați în istoria secolelor și veți vedea că niciuna nu s-a oprit la frontiere și a mers acolo unde a putut să distrugă armatele (...)  Și răspunsul cel mai bun care vi-l dau este că atunci când s-a intrat în a doua fază a războiului, pentru cucerirea Transilvaniei de Nord, (a) Ardealului de Nord (septembrie 1944 – n.n.), armatele române nu s-au oprit la frontieră, au mers în inima Europei, până la Viena, mi se pare, și până la Budapesta”²⁷.

Deși participarea României la campania din Est, dincolo de Nistru, a fost dezavuată de unii oameni politici care ignorau rațiunile de ordin strategico-militar ce se impuneau pentru evaluarea corectă a unui asemenea act, Ion Antonescu a apreciat că trebuie luptat până când adversarul ar fi recunoscut drepturile României asupra Basarabiei, Nordului Bucovinei și ținutului Herța, atunci dispărând și motivația războiului cu U.R.S.S. Pornind de la acest considerent, prin scrisoarea din 31 iulie 1941, Ion Antonescu va confirma lui Hitler hotărârea sa de a „merge până la capăt în acțiunea ce am pornit la răsărit”²⁸.

La sfârșitul lunii iulie 1941, trupele române treceau Nistrul, pentru a consolida frontiera, a distruge fortificațiile sovietice făcute de-a lungul acesteia și a proteja populația românească aflată peste râu. Pe 27 iulie, Hitler îi cerea lui Antonescu să administreze teritoriul încă necucerit dintre Nistru și Bug, cunoscut sub numele de Transnistria²⁹. Conștient că se încerca subminarea scopurilor pentru care România intrase în război și forțarea sa de a accepta un teritoriu pe care nu intenționa să și-l adjudece, Antonescu a acceptat misiunea ținând să atragă atenția că o făcea „fără să ceară nimic și fără să propună condiții”, arătând, însă, că partea română nu are propuneri pentru „extinderea acestei colaborări militare într-o altă zonă”³⁰. 

Cu prilejul întrevederii ce a avut-o în ziua de 9 august 1941 cu ambasadorul german, Manfred von Killinger, Mihai Antonescu arăta că prezența românească peste Nistru este menită „să garanteze mai bine soluțiile păcii la granițele de mâine ale țării, cât și ca din punct de vedere economic acest gaj să poată duce la despăgubirea României pentru pagubele suferite de la ruși, începând cu tezaurul evacuat la 1917 la Moscova și până la ultimele distrugeri”³¹. Vicepreședintele Consiliului de Miniștri atrăgea atenția reprezentantului Reichului că nu trebuie să se facă vreo legătură între acțiunea militară românească peste Nistru și teritoriile care vor fi ocupate prin efectul ei, pe de-o parte și între poziția pe plan diplomatic a României până în acel moment și unele revendicări de ordin politic și teritorial ale țării noastre, care „nu vor fi cu nimic modificate prin noua situațiune”³².

În cursul convorbirii din 25 august 1941 cu ambasadorul german, Mihai Antonescu explica și mai clar faptul că este vorba despre „drepturile românești față de Ungaria, la care niciodată națiunea română nu va renunța. Târguri nu se pot face pe drepturi sfinte și nici compensație între drepturile care ne aparțin. În orice caz, nimic nu poate să scoată Națiunea română din arcul Carpatic și nici o satisfacție dată peste Nistru nu poate să echivaleze dreptul pe care-l avem de a ne câștiga Ardealul”³³. Într-o scrisoare din 10 octombrie 1941, adresată unor oficialități ale Reichului, vicepreședintele Consiliului de Miniștri al României va evoca, în vibrante cuvinte, că „Ardealul nu este pentru noi un teritoriu. Ardealul este cetatea în care am trăit și am suferit două mii de ani. În Carpații Ardealului ne-am zidit viața și am păstrat-o împotriva năvălirilor hoardelor slave, ieri ca și azi... Carpații sunt pentru noi leagănul trecutului nostru, al mitologiei și al credinței noastre de care nu ne poate despărți nimeni, cum nimeni n-ar putea să scoată Nibelungii...din pământurile Rinului”³⁴. Aceleași idei răzbat dintr-un memorandum prezentat de mareșalul Antonescu lui Hitler, cu prilejul vizitei în Germania, în februarie 1942. „Poporul român luptă azi contra slavismului și a comunismului, iar mâine va trebui să lupte în contra acelora care i-au luat pământul fără luptă - anticipa conducătorul statului. Transilvania este datoria noastră față de noi înșine, și nu va fi un singur român care să nu moară pentru ea. Mai bine să ne prăbușim într-o luptă dreaptă decât să trăim veacuri în rușinea nedreptății”³⁵.

Guvernul român încă de la început nu a făcut vreo revendicare teritorială dincolo de Nistru, ținând cont de faptul că Transnistria n-a făcut parte din granițele statornicite prin actul unirii Basarabiei cu România la 27 martie 1918 și recunoscute internațional prin Tratatul de la 28 octombrie 1920.

Deși elementul românesc era preponderent în Transnistria, România nu putea avea drept de suveranitate asupra unui teritoriu care nu-i aparținuse. Prin urmare, regimul administrației în Transnistria nu putea fi același ca în Basarabia și Nordul Bucovinei. Acest regim a fost instituit prin decretul dat la 19 august 1941 de mareșalul Ion Antonescu, în funcția de guvernator civil pe lângă Comandamentul Militar al trupelor de ocupație din Transnistria fiind numit profesorul universitar Gheorghe Alexianu³⁶. Specificația „civil” din titulatura oficială a noului guvernator s-a făcut la intervenția expresă a lui Mihai Antonescu, reprezentând „un act de prudență, ca să nu deschid proces grav cu Rusia”³⁷.

Faptul că statul român nu intenționa să anexeze Transnistria este reflectat și de documente germane. Astfel, într-o telegramă a Ambasadei Reichului la București, din 24 octombrie 1941, se transmitea la Berlin: „Afirmația că măsurile luate în teritoriul ocupat din Uniunea Sovietică nu se referă la o anexare, ci sunt numai măsuri necesare pentru stabilirea unei administrații reglementare, aparține vicepreședintelui Consiliului de Miniștri, personal. El a accentuat că numirea unui guvernator civil în Transnistria nu a însemnat anexarea acestui teritoriu. Guvernatorul civil este subordonat celui militar. Întregul teritoriu rămâne și pe mai departe sub administrație militară. O eventuală decizie cu privire la soarta acestei regiuni, din punct de vedere al dreptului internațional, aparține de domeniul viitorului”³⁸.   

Caracterul provizoriu al administrației Transnistriei rezulta și din răspunsul dat de Mihai Antonescu ministrului italian la București, Bova Scopa, la solicitarea guvernului de la Roma de a acredita un consul la Odessa: Italia „poate trimite un agent pe lângă organele militare” și nu un consul, întrucât România nu poate face „acte de suveranitate pe un teritoriu aflat sub ocupație militară”³⁹. 

Pe 30 august 1941, România și Germania au semnat un aranjament militar interimar, intitulat oficial „Înțelegerea referitoare la securitatea, administrarea și exploatarea economică a teritoriilor dintre Nistru și Bug (Transnistria) și Bug-Nipru (regiunea Bug-Nipru)”, document cunoscut și sub numele de „Convenția Hauffe-Tătăranu” sau „Tratatul de la Tighina”⁴⁰. Acest tratat prevedea o delimitare vagă a teritoriului, granița de nord-vest rămânând nedefinită și le permitea germanilor să continue să-și exercite autoritatea în regiune prin controlul sistemului de transport și constituirea „Biroului de legătură al armatei germane la Odessa”, care era responsabil cu asigurarea proviziilor necesare din Transnistria în scopul „purtării normale a războiului”⁴¹.

Cercurile revizioniste și serviciile de informații ungare au acționat intens, încă din primele săptămâni ale războiului, pentru a folosi prilejul oferit de campania românească de eliberare a teritoriilor de la Est de Prut, în scopul lansării unor versiuni de dezinformare menite să favorizeze statornicirea dictatului de la Viena.

În contextul preocupărilor pentru prefigurarea atitudinii de urmat în problema Transnistriei, diplomații români luau în calcul importanța ca factor politico-militar ce putea reprezenta Ucraina în eventualitatea desprinderii din U.R.S.S. „Oricât de vasală a Germaniei ar fi o Ucraină nou înființată – spunea ambasadorul României la Roma, V. Grigorcea în raportul său din 14 august 1941 - ea ar avea desigur pretenția să-și întindă fruntariile la Vest cel puțin până la Nistru, ca și predecesoarea ei efemeră din 1918-1919 (...) Ucraina de pe atunci a avut revendicări asupra Basarabiei, sau cel puțin asupra unei părți dintr-însa, precum și asupra Nordului Bucovinei. Aceste pretenții, manifeste sau ascunse, ar deveni cu atât mai mari dacă am obține teritoriul așa-zisei Republici Moldovenești la stânga Nistrului, teritoriu de altfel cu fruntarii pur administrative și nestrategice. Dreptului nostru etnic, Ucraina ar opune dreptul ei etnic asupra părților din Bucovina și Basarabia locuite în mase compacte de ucraineni. Acest litigiu patent sau acoperit ar putea fi înlăturat printr-un schimb între populațiile aflate pe cele două maluri ale Nistrului. În felul acesta, suveranitatea noastră asupra Basarabiei și Nordului Bucovinei ar putea fi definitiv asigurată pentru toate timpurile viitoare. Ca să întrebuințez un termen popular, ar dispare «cuiul lui Pepelea» din casa noastră și relațiile cu Ucraina ar deveni sincere și cordiale”⁴².  

Principalii lideri ai partidelor istorice, P.N.Ț. și P.N.L., erau în dezacord cu decizia Conducătorului statului de continuare a războiului peste Nistru, cel mai vehement contestatar dovedindu-se atunci Iuliu Maniu, care încă de la 18 iulie îi trimisese lui Antonescu un lung memoriu, ale cărui idei, sistematizate, se prezintă astfel. Primul argument: „Nu este admisibil să ne prezentăm ca agresori față de Rusia, astăzi aliata Angliei, probabil învingătoare, pentru alt obiectiv decât Bucovina sau Basarabia, în tovărășie de arme cu Ungaria și cu Axa, care ne-au rupt, printr-un act neratificat de nimeni, o parte importantă a țării noastre”. Cel de al doilea argument: „Ar fi prea pretențios să credem că continuarea războiului germano-rus ar depinde de colaborarea noastră, precum este nu mai puțin pretențios să proclamăm noi, România, război sfânt contra Rusiei, pentru organizația ei internă, de stat și socială”. Ultimul argument: „Este adevărat că la nord și la est de Nistru avem foarte mulți frați români așezați acolo de veacuri, la care avem dreptul să aspirăm pentru integrare națională. Pe aceștia însă nu-i putem câștiga și, mai ales, nu-i putem păstra cu armele. Anexarea lor trebuie să se întâmple cu liberul lor consimțământ și cu aprobarea marilor puteri, atunci când se va stabili statutul teritorial definitiv al Europei”⁴³.

Astăzi, când rezultatul războiului este cunoscut, temelia strategiei lui Maniu pare de domeniul evidenței; în 1941, victoria Angliei nu era atât de clară și, cel puțin după opinia unor specialiști ai istoriei celui de al Doilea Război Mondial, nici chiar atât de sigură. Când, la sfârșitul lui septembrie 1941, Wehrmachtul - după ocuparea Ucrainei - a reluat ofensiva în direcția Moscovei, Stalin a crezut că Armata Roșie nu va putea salva capitala și la 7 octombrie dictatorul sovietic i-a mărturisit lui Jukov, în prezența lui Beria, că, întocmai ca în primul război mondial, va fi necesară „o pauză militară nu în mai mică măsură decât în anul 1918, când fusese încheiată pacea de la Brest”⁴⁴.

Într-o situație fluidă pe plan militar, ambele opțiuni – cu Germania sau cu Anglia – păreau la fel de fundamentate. Și Antonescu, și Maniu erau convinși că au, fiecare, percepția corectă a interesului național, pe care erau hotărâți să-l slujească până la capăt, peste orice obstacole.

La 19 decembrie 1941, după ce România ajunsese în stare de război și cu SUA și Marea Britanie, Iuliu Maniu și C.I.C. Brătianu adresau un nou Memoriu mareșalului Ion Antonescu prin care arătau: „Continuarea războiului în condițiile de azi nu poate duce la întregirea țării, ci numai la uzarea completă a țării, expusă la pericolul maghiar. Prin urmare, cât mai este timp, trebuie să arătați Germaniei ce ați făcut până acum în cadrul alianței, ce ați contractat cu dânșii, tot ceea ce putea face România fără a se expune le dezastru; că am făcut sacrificii pe care Ungaria și Bulgaria nu le-au făcut, că suntem siliți să retragem trupele noastre de pe Nistru ca să ne constituim forța noastră și să organizăm situația noastră internă, care nu poate suporta o prelungire a războiului”⁴⁵. La rândul său, Grigore Gafencu aprecia, la 3 august 1941: „Războiul nostru național se oprește la Nistru. Deoarece țelurile militare nu pot fi tot atât de precis limitate ca țelurile politice, trecerea Nistrului se poate impune din motive tactice și strategice. Țelurile politice nu trebuie însă să depășească vechiul hotar românesc (...) Tot ce trece dincolo de Nistru este o provocare față de un vecin puternic, mai ușor, poate, de învins decât de înlăturat și împotriva reacțiunilor căruia nu vom mai putea ridica nicio îndreptățire și nicio stavilă, în cazul unei prăbușiri germane sau a unei păci de compromis”⁴⁶.

Atitudine față de continuarea războiului dincolo de Nistru au luat și unele cadre (puține, ce-i drept) de conducere ale armatei, precum generalul Nicolae Ciupercă și, într-o oarecare măsură, generalul Iosif Iacobici, ambii fiind înlocuiți din funcțiile ce le dețineau, respectiv de șef al Armatei a 4-a, iar cel din urmă șef al Marelui Stat Major. Referindu-se la acțiunile de luptă pentru ocuparea Odessei, la care a participat, generalul I. Iacobici avea să declare că „în 1941, din punct de vedere strategic, acest lucru era necesar, deoarece principiile strategice rămân valabile și în fața tribunalelor”⁴⁷.

După cum aprecia istoricul Florin Constantiniu, decizia lui Ion Antonescu de a continua participarea la război dincolo de Nistru a fost una „politică, națională, dramatică, costisitoare și inevitabilă”⁴⁸, ea fiind aprobată și contestată în epocă de diferite personalități politice și militare, rămânând discutabilă și în deceniile următoare, chiar și astăzi.

Note:

¹ Grigore Gafencu, Jurnal 1941-1944, vol. I, loc. cit., p. 92.

² Ibidem.

³ Ibidem.

⁴ Ioan Scurtu și colectiv, Istoria Basarabiei de la începuturi până in 1994, Editura Europa Nova & Tempus, București, 1994, p. 319.

⁵ Alesandru D. Duțu, Mihai Retegan, Ostași vă ordon: Treceți Prutul!, Editura Globus, București, 1993, p. 244.

⁶ Ibidem, p. 245.

⁷ Alesandru Duțu, Armata română, p. 115.

⁸ Relații militare româno-germane. 1939 – 1944. Documente, Editura Europa Nova, București, 2000, p. 112; Vasile Sturza, op. cit., p. 65. Ceva mai târziu, la sfârșitul lunii septembrie 1941, însuși Hitler aprecia că, „după ce „fugiseră nebunește din fața bolșevicilor” în timpul retragerii din Basarabia din anul 1940, era „minunat de văzut cum, într-un timp foarte scurt, Antonescu a fost capabil să obțină atât cât obținuse de la trupele sale”. (H.R. Trevor – Roper (ed.), Hitler`s Secret Conversations 1941 – 1944, New York, 1973, p. 41; Larry L. Watts, Aliați incompatibili..., p. 181.). După război, șeful Statului-Major al N.A.T.O. și fost ofițer al Wehrmachtului, generalul Hans Speidel, întrebat de un jurnalist american „care dintre trupele aliate fuseseră cei mai buni combatanți: finlandezii, croații sau maghiari?”, a răspuns, spre surprinderea jurnalistului: „Niciunii! Românii au fost cei mai buni. Dă-le combatanți capabili și nu vei găsi soldați mai buni”. (Apud Larry L. Watts, op. cit., pp. 181-182).  La rândul său, feldmareșalul Erich von Manstein nota în memoriile sale că românii erau „cei mai buni aliați ai Germaniei și au luptat cu mult curaj în multe locuri”. (Ibidem, p. 335). Și generalul Heinrich Kreipe, care a luptat cu români pe frontul din Kuban, răspunzând unui ofițer britanic referitor la cei mai buni aliați, a subliniat: „A, românii, desigur! Au fost neînfricați în atac și dacă trebuiau să apere o poziție erau ca niște câini de pază! Rezistau până la ultima suflare”. (Ibidem). 

⁹ Larry L. Watts, op. cit., p. 121.

¹⁰ Arh. M.A.E. , fond 71/ U.R.S.S., 1941, vol. 137/ 3-Partea a IV-a, ff. 197-198.

¹¹ Ibidem, f. 192.

¹² Ibidem, f. 191.

¹³ Ibidem.

¹⁴ Biblioteca Națională, fond Al. Saint Georges, Arh. M. Antonescu,    pachet LV, dosar 7, f.3.

¹⁵ Arh. M.A.E. , fond 71/U.R.S.S., 1941, vol. 137/3-Partea a IV-a, f. 194.

¹⁶ „Reconstrucția rusă” însemna planul lui Hitler de reorganizare a teritoriului U.R.S.S., după scontata victorie germană.

¹⁷ Arh. M.A.E. , fond 71/U.R.S.S., 1941, vol. 137/3-Partea a IV-a, f. 194.

¹⁸ Ibidem.

¹⁹ Ibidem, f. 195.

²⁰ Andreas Hillgruber, op. cit., p. 114.

²¹ Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1941, vol. 137/3, Partea a IV-a, f. 195.

²² Ibidem.

²³ Antonescu, Mareșalul României și războaiele de reîntregire. Mărturii și documente coordonate și îngrijite de Iosif Constantin Drăgan, Fundația Europeană Drăgan, 1991, p. 267.

²⁴ Vasile Țepordei, Amintiri din Gulag,  București, 1992, p. 32.

²⁵ Adrian Pandea, Ion Pavelescu, Eftimie Ardeleanu, Românii la Stalingrad, București, 1992, p. 23.

²⁶ Mareșalul Ion Antonescu. Epistolarul Infernului ( ed. Mihai Pelin),Editura Viitorul Românesc, București, 1993, pp. 262-353.

²⁷ Gh. Buzatu, O farsă sinistră: Procesul Antonescu, în „Caietele Magazin Istoric”, nr. 1, 1993, p. 7.

²⁸ Arh. M.A.E., fond 71/ România, 1940-1944, vol. 10, p. 461.

²⁹ Larry L. Watts, Aliați incompatibili, p. 191.

³⁰ Ibidem, p. 191-192.

³¹ Arh. M.A.E., fond 71/ U.R.S.S., 1941-1947, vol. 127, ff. 41-42.

³² Ibidem, f. 42.

³³ Ibidem.

³⁴ A.N.I.C., București, fond Președ. Cons. de Min., dosar 95/1942, p. 42.

³⁵ Ibidem, p. 61.

³⁶ Arh. M.A.E., fond 71/U.R.S.S., 1941-1947, vol. 127, f. 116.

³⁷ Idem, vol. 131, f. 231.

³⁸ United Restitution Organisation: Dokument Entsammlung Rumänien, Frankfurt/Main, 1959, p. 490.

³⁹ A.N.I.C., București, fond Președ. Cons. de Min., Cabinetul militar, dosar 481/1942, p. 62.

⁴⁰ Arh. M.Ap.N., fond 26, dosar 974, ff. 115-122; Larry L. Watts, op. cit., p. 193.

⁴¹ Ibidem; Larry L. Watts, op. cit., p. 193.

⁴² Ibidem, ff. 42-43.

⁴³ Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, București, 1997, p. 408-409.

⁴⁴ Ibidem, p. 410.

⁴⁵ Alesandru Duțu, op. cit., pp. 122.

⁴⁶ Ibidem, p. 122-123. 

⁴⁷ Ibidem, p. 123. 

⁴⁸ Florin Constantiniu, Ilie Schipor, Trecerea Nistrului (1941). O decizie controversată,  Editura Albatros, București, 1995, p. 130.