Ăștia se dau de gol singuri

– Îl cunoști pe Cutăriță Cutărescu?, m-a întrebat la telefon un român din Göteborg, când locuiam acolo. Trebuie să fi auzit de el. Este un mare scriitor.

– Mare scriitor? „Îmi pare bine. La care minister?”, am zis eu citând dintr-o epigramă de Cincinat Pavelescu.

– Nu, nu! E un scriitor renumit. Cum să nu știi de el?

– Spune-mi titlul unei cărți de-a lui!

– Lasă asta! Ai auzit de el. E foarte cunoscut.

– Iar tu nu cunoști măcar un singur titlu al vreunei cărți de-a lui? N-ai citit nimic de el și spui că e mare. Pe ce îl consideri mare? 

– Hai, nu mă lua cu asta! Toți au auzit de el. Ce scriitor ești tu dacă nu ai auzit de el?

– Am zis eu vreodată că sunt scriitor? Ți-am mai spus că eu nu mă consider scriitor, deoarece eu nu am trăit din scris, ci din salariu. Îl știu. L-am cam cunoscut acum vreo două decenii, la Casa Scriitorilor de la Neptun. Dar nu știam că a devenit așa mare între timp.

Am stat la Neptun din 16 până în 31 iulie 1982 cu fosta soție și cu copilul. La Neptun, aveam balcon comun cu Cutărescu, cu Sorin Titel și cu încă o pereche, în vârstă, distinși, respectabili, îmbrăcați la patru ace, el cu părul alb, la costum și cravată, nu în blugi sau oricum, ca noi ăștilalți scriitori. Și nu coborau niciodată la plajă. Pe Sorin Titel îl cunoșteam de la Timișoara, așa că am schimbat câteva cuvinte, de politețe. Nici el nu cobora la plajă. El citea, scria. Eu coboram la plajă, uneori înotam chiar și doi metri sau aproape trei, dar nu citeam, nu scriam și nu vorbeam cu nimeni. Din principiu nu discut cu oameni pe care nu îi cunosc, iar eu nu cunoșteam pe nimeni altcineva acolo. Nici nu mă uitam la mutrele celorlalți. Eu venisem să privesc marea, nu mutrele oamenilor. Chiar dacă auzeam ce vorbeau ceilalți pe terasă, mă făceam că nu auzeam. I-o fi indispus prezența mea de taciturn, dar nu-mi păsa mie ce credeau ei despre mine. Cutărescu era la fel, cu soția și copilul. Ea ne-a spus că el tocmai primise încă un premiu literar. Se vedea pe el că i se urcase la cap. Nu i se putea ajunge cu prăjina la nas. Disprețul lui față de mine era total. Nu aveam cum să îl evit, pentru că balconul era comun, iar soțiile noastre conversau. Stăteam în fotoliile de pe balcon, împreună cu soțiile și beam cafea. El spunea bancuri tot timpul. N-am conversat nimic. Eu nu prea știu să fac conversație, dar știu să tac. El încerca să mă tragă de limbă. Mie mi se păreau întrebările lui cam nelalocul lor și mă eschivam, preferam să privesc valurile mării. Ce întrebare era asta la el: „Care mai e viața ta?”. Aceeași întrebare mi-o puneau unii colegi de șantier. Presupuneam că securistul întreprinderii le spusese: „Ia vezi, care mai e viața lui!” Iar ei de proști, repetau vorbele lui. La așa întrebare, dădeam din umeri. Nu venisem la Neptun ca să cunosc scriitori. N-aveau decât să mă socotească cum voiau. Nu depindeam de nimeni din lumea scriitorilor. Eu câștigam bine pe șantiere și nu depindeam de banii de la cărți. Mircea Sântimbreanu spunea că eram singurul membru al Uniunii Scriitorilor care lucra în industrie. Faptul că eram singurul de la Neptun care venisem cu mașina, iar nu cu trenul, nu fumam, stăteam pe terasă fără vreo băutură în mână și nu deschideam gura, îi făcea să se uite chiorâș la mine, ceea ce îmi convenea de minune. Fosta soție mă scutea de conversație pe terasă, pentru că ea conversa cu toată lumea și îi bătea la șah pe toți. În prima zi ea era soția scriitorului, iar după aceea eu eram soțul șahistei. Dar ce șahiști erau ăia, pe care până și fie-mea îi bătea la șah, când încă nu mergea la școală? Fosta soție mă certa că de ce nu îl salutam pe acel domn respectabil nevoie mare și nici pe soția lui. I-am răspuns că nu avusesem onoarea să le fiu prezentat și nu îi cunoșteam.

Într-o zi, nu erau locuri la mese, la prânz. Mulți așteptau în picioare, deși erau două locuri libere la masa respectabilei perechi. Fosta soție zicea să ne așezăm la masa ălora doi și să aduc un scaun pentru fata noastră, că era mică și să stea pe colț. Am refuzat. Nu eram de acord să ne așezăm la masa lor, ca să nu fiu nevoit să intru în conversație cu ei, fără să îi fi cunoscut în condiții adecvate. Și cum să stăm înghesuiți cinci la o masă? Și de ce să stea fata pe colț și să nu stea ea? Am așteptat în picioare, cum mai așteptau și alții, până s-au eliberat mese. Am fost bine inspirat să nu ne așezăm la masa ălora. La fel cum nici alții nu se așezau, dar încă nu știam de ce îi evitau. Încă nu știam că m-aș fi compromis definitiv, dacă m-aș fi așezat la masa lor.

Nu mai știu care scriitor a venit de la București și ne-a speriat. Cică Ceaușescu se întorsese de la Kiev, unde fusese chemat de urgență. Noi văzuserăm că Ceaușescu plecase fără fiștigoi de la Neptun, dar nu știam din ce cauză și unde se ducea așa val-vârtej. Acum știam că se dusese la Kiev, unde fusese muștruluit și i se dăduseră porunci. Se întorsese și a făcut imediat mari schimbări în cultură, așa, peste noapte. L-a dat jos pe ministrul învățământului Nistor și l-a pus în locul lui pe un rusofil. A dat-o jos pe Suzana Gâdea de la Consiliul Culturii, că nu era suficient de răuvoitoare, și a pus pe nu mai știu cine. La Academie l-a pus președinte pe Iorgu Iordan, care fusese ambasador la Moscova și ne adusese de la Kremlin reforma ortografică, cu directivele de slavizare a limbii române. Alții tot așa au fost înlocuiți, la „Scânteia”, la „România literară”, la „Contemporanul”, la „Luceafărul” și pe la principalele edituri, cu niște necunoscuți, desigur rusofili. Președintele Uniunii Scriitorilor D.R. Popescu a fost dat jos și l-au pus în locul lui pe Mihail Novicov. Asta era un dezastru pentru Uniune, pentru scriitori și pentru toată țara. Eu învățasem la Facultatea de Filologie despre Novicov. El era teoreticianul de frunte al realismului socialist, adusese de la Moscova proletcultismul și îl impusese în România. Novicov căzuse în dizgrație după Declarația din Aprilie 1964 a lui Dej. Toți ne-am îngrozit auzind că Ceaușescu fusese chemat la ruși, fusese pus în genunchi și bătut la fund de către un slujbaș mărunt, un secretar de partid de la Kiev. Oricât nu îl iubea nimeni pe Ceaușescu, umilirea lui era, simbolic, umilirea României și a noastră, a tuturor. Orice român ținea cu Ceaușescu, nu cu rușii. Bătea crivățul de la răsărit peste țara noastră. Ce păcat că la Casa Scriitorilor de la Neptun nu veneau niciun fel de ziare, nici măcar literare și nu era televizor. Așa fusese stabilit de pe vremea lui Zaharia Stancu.

Spre seară, am ieșit pe balcon. Cele două fotolii ale noastre, cât și ale lui Cutărescu, nu mai erau acolo. Ni le luaseră niște scriitori și stăteau în picioare pe ele, în afara ușii de la camera perechii respectabile, la care era o petrecere. Se înghesuiau toți în camera aceea, ca în tramvaiul 17 și nu încăpeau. Veniseră cu o sticlă de șampanie, made in Algeria, greu procurată de Axim, responsabilul Casei Scriitorilor, și cu ce sticle mai veniseră. Cinsteau în onoarea ăluia, respectabilul. Așa am aflat că respectabilul era Mihail Novicov. Așadar, de aceea venise Novicov la Neptun, el care până atunci nu cutezase să vină acolo, unde erau unii scriitori colțoși, cu limba ascuțită și cu gura mare după trei pahare, iar Fănuș Neagu, campion la pahare, era corifeul principal, cu gura slobodă și avea o voce de clănțăneau geamurile și răsuna până la vapoarele de la orizont. Deci Novicov știuse dinainte de a fi fost chemat Ceaușescu la Kiev, că o să fie pus președinte la Uniune. Mulți dădeau din coate și se împingeau să ajungă cât mai aproape de Novicov, ca să îl felicite pentru noua funcție. Așadar Novicov venise la Neptun să își selecționeze echipa. Fosta mea soție insista să ne ducem și noi, însă acum, când știam că era Novicov, am refuzat cu înverșunare. Vecinul de balcon Cutărescu era acolo și se înfigea să fie cât mai în fața celorlalți, să vorbească cu Novicov, să-i capteze atenția, să se facă remarcat și ținut minte. Ca să își asigure un loc în echipa nouă de la Uniune. Novicov își manifesta nedumerirea, nu înțelegea de ce veniseră ăia cu șampania la el. „Lăsați, maestre, nu mai faceți pe modestul, că mai știm și noi câte ceva!”

A doua zi, am aflat că scriitorul care venise de la București cu vestea că Ceaușescu fusese chemat la Kiev și i se dăduseră acolo porunci, jucase o farsă. Mințise, ca Mitică al lui Caragiale. Ceaușescu nu fusese la Kiev și nu făcuse niciun fel de schimbări la cultură sau altundeva. D.R. Popescu nu fusese dat jos. Scriitorul venit de la București cu vestea falsă își bătuse joc de Novicov și de toți proștii. Presupun că măcar vreunul era inteligent printre cei ce se înghesuiau acolo – deși nu în mod necesar scriitor. Vreunul a fost pe fază și a notat toate numele celor ce se gudurau pe lângă Novicov. Într-un stat, puterea, pentru a se exercita, are nevoie de informații despre tot și despre toți. Securitatea nu mai avea nevoie de calomnii, ca pe vremea lui Drăghici. Presupun că tocmai Securitatea pusese la cale farsa asta, ca un test de profil psihologic, cu scopul să culeagă informațiile necesare: cam ce fel de oameni erau scriitorii veniți la Neptun, ce aveau în străfundurile inimii lor și să le completeze fișa de la dosar. Comunismul, în totalitatea lui, a fost o farsă a istoriei. O farsă care a durat 72 de ani, din 7 noiembrie 1917 până în 9 noiembrie 1989, când a căzut Zidul Berlinului. Atât cât îi trebuie soarelui să parcurgă un grad pe cercul de precesie a echinocțiilor, o clipă în veșnicie. Iar în România, unde nici măcar comuniștii nu credeau în comunism, a fost o farsă a unora, jucată altora. Greu de spus cine a fost farsorul cel mai mare: sistemul sau lumea? Sistemul s-a folosit de oameni, iar oamenii s-au folosit de sistem, care cum a putut. Unii au suferit, alții au profitat. Așa o fi legea compensației în societate: unii câștigă pe seama păgubașilor.

– Mda, îl cam cunosc oarecum. I-am ascultat bancurile, am schimbat câteva vorbe fără importanță, însă nu știu nimic despre el. Dar de ce mă întrebi?

– Mă, eu nu mai rezist. Ia-l tu, la tine! Găzduiește-l tu, că noi nu mai rezistăm! Nevastă-mea îmi zice să-l dau afară. Dar eu nu pot, pentru că, totuși, este un mare scriitor.

– Ce ai citit de el? Ce ți-a plăcut așa mult, de zici că e mare? Eu n-am citit nimic de el.

– Mă, nici eu n-am citit nimic, dar toată lumea știe că e un mare scriitor. Nu mai am trai cu nevasta. Sunt între ciocan și nicovală. Ia-l la tine! Ia-l de pe capul nostru! Fă asta pentru mine!

Cutărescu venise în vizită la românul din Göteborg încă de pe toamnă, a stat toată iarna, se făcuse primăvară și nu mai pleca. Românul și soția sa se duceau dimineața la muncă, nu aveau timp pentru micul dejun, beau la servici cafea cu ceva biscuiți sau ciocolată de la un automat și trebuiau să-i lase musafirului pe masă micul dejun pregătit. Că ăla se trezea după ce plecau ei la muncă. Trebuiau să-i lase și mâncare gătită pentru la prânz. Ei mâncau în pauza de masă la un restaurant, ce servea așa numitul „bufet suedez” sau smörgåsbord, după care s-au luat și alte țări occidentale. Am văzut în Germania că nemții au preluat atât bufetul suedez, cât și cuvântul, dar îl scriau greșit. Într-un restaurant tipic suedez, îți alegi din sumedenie de felurite feluri de mâncăruri tot ce vrei să mănânci, cât vrei. Îți pui cu toptanul în două farfurii, pe o tavă și plătești la casierie un tarif fix. Dacă nu ai crăpat, vii cu farfuriile și poți să îți mai iei completare de mâncare. Îți mai iei și cafea, cât vrei. După așa prânz copios, cuplul de români, seara, mâncau vreo fructă sau ceva ușor, la televizor. Cutărescu ședea lungit pe canapea – între cele două fotolii în care stătea cuplul – și avea pretenția să îi traducă ce spuneau suedezii la televizor. Numai de tradus nu le ardea lor, după o zi de muncă. Ei munceau și în weekend. Rareori își puteau permite luxul cu vreo zi liberă. Plăteau rate la două mașini, că făceau naveta unul într-o parte, celălalt într-altă parte. Trebuiau să facă cumpărături de „halimente”, ca să îi gătească lui Cutărescu, seara, când veneau frânți de la servici. El își exprima nemulțumirea că nu îl duceau să îl plimbe cu mașina, să îi arate Suedia. Voia să vadă Stockholm, în cealaltă parte a Suediei și să-l ducă să vadă aurorele boreale. Alea sunt tocmai în nordul Suediei, apar foarte rar și marea majoritate a suedezilor n-au văzut niciodată vreo auroră boreală. De la Göteborg până în nord e aceeași distanță ca până la Marea Mediterană, dar prin Suedia nu sunt autostrăzile fără limită de viteză din Germania și ia mai multe zile cu mașina. Păi cum să nu vadă el nici măcar Stockholmul? Atunci de ce a mai venit în Suedia? Cutărescu le reproșa că se plictisea la ei. În lipsa lor, se uita la televizor, unde nu pricepea nimic. Și totuși nu mai avea de gând să plece de la ei. Voia să prindă nopțile albe, vara, că de aia venise încă din toamna anului precedent. Ei nu știau cum să scape de el. Voiau să-l iau eu la mine. De aceea mă întrebaseră dacă îl cunoșteam. Dacă aș fi știut în ce scop mă întrebaseră, le-aș fi răspuns scurt, că nu îl cunoșteam.

– Îl cunosc, dar nu am posibilitatea să-l găzduiesc. Eu am o cameră mică, e clasată nu ca locuință, ci ca local, cu un singur pat, de o persoană. Și nu am bucătărie. N-am nici măcar aparat de cafea. N-am cum să-i gătesc mâncare. Nu am nici televizor, nici mașină. Dacă se plictisește la voi, de ce nu se întoarce în țară?

Cică el le spusese la început că vrea să stea la ei două-trei zile, iar apoi să se ducă pe la cât mai mulți români din Suedia. Încercaseră să îl plaseze pe la alți români, însă aceia, mai pățiți decât mine, mirosiseră întrebarea și nu îl cunoșteau, nu auziseră de el. Refuzau să îl primească. Nu voiau să se bage slugă la un parazit, un incapabil de a munci, care vrea să trăiască pe spinarea altora.

– De ce nu îl plasați la un hotel? Hotelul îi poate pune la dispoziție o mașină cu șofer, care să-l ducă să vadă toată Suedia. La hotel o să locuiască confortabil, nu ca la voi pe canapea în sufragerie și o să-i servească mâncarea la pat, nu ca la voi, în bucătărie.

– Nu face glume proaste!

– Scuze, nu știam că v-ați transformat în hotel și restaurant gratuit. Îi oferi și nevasta?

Cică, barim să-l scot în oraș la un restaurant, ca să scape ei de corvoada asta, măcar o zi. Să răsufle, că nu mai rezistau. Bine, îl iau cu mine la restaurantul unde mănânc eu în pauza de prânz, bufet suedez. A, uitasem. Cică le-a spus că nu mă cunoștea. Asta e o banală tactică de manipulare și dominație. Când un scriitor nu a auzit de un alt scriitor, de obicei vrea să dea impresia că el e un prea mare scriitor, ca să fi auzit de scriitorii mici. În felul acesta stabilește proporțiile lui față de lumea înconjurătoare și își impune respectul, ca să i se acorde o importanță mai mare decât scriitorului despre care a fost întrebat.

Ne-am întâlnit în oraș, într-o stație de tramvai. Am ajuns acolo ceva mai înainte de ora fixată, așa cum am fost educat, iar el era deja acolo. Mi-am cerut scuze că m-a așteptat. N-a priceput aluzia. M-a privit cu dispreț și abia a mormăit ceva neinteligibil, în loc de răspuns la salut. I-am întins mâna și m-a lăsat cu mâna întinsă. Ca și cum nu vedea că voiam să dau mâna cu el. Nu știu ce o fi avut de era așa încruntat și bosumflat. I-am respectat tăcerea. L-am dus la restaurantul unde mâncam eu. Ne-am ales fiecare ce am vrut, ne-am pus fiecare câte două farfurii cu vârf. Într-una mâncare cu carne, într-alta salată macedoneană, cu de toate, încât ar fi ajuns ca o porție sănătoasă pentru vegetarieni. Ne-am pus pe tavă o farfurie cu prăjituri și câte o cană de cafea. Eu am ales o sticlă de apă minerală, iar el una de coca-cola. Restaurantul nu servea vin sau bere la ora prânzului, ci numai seara, probabil ca să nu fie oamenii tentați să bea în timpul programului. Am plătit eu, bineînțeles, și ne-am așezat la masă. El nu avea chef de vorbă. Mânca cu nasul în farfurie. Nu zicea nimic. Tăcea chitic. Am apreciat faptul că mă lăsa să mănânc în tihnă, deși atmosfera era apăsătoare și înghițeam cu un nod în gât. Regretam că acceptasem să-l invit la restaurant. El era atât de hămesit, încât înghițea ca un aspirator. Am presupus că familia de români care îl găzduiau îl înfometau, ca să îl facă să plece de la ei. L-am întrebat dacă îi plăcea mâncarea suedeză și a mormăit ceva, fără să înțeleg dacă era o mormăială afirmativă sau negativă. Presupun că i-a plăcut, pentru că s-a dus să își pună completare, cum îi spusesem de la început că poate să completeze cât vrea. Gazdele îl înfometaseră bine de tot. Se cam vedea pe el că era flămând din cauza subalimentației. M-am salutat la o altă masă cu o suedeză, care preda la Universitate. Ea scrisese o teză de doctorat despre politica externă a României moderne, o publicase și voia să scrie volumul doi. Mă gândeam să îi fac cunoștință lui Cutărescu cu ea. L-am întrebat ce limbă cunoaște mai bine, engleza sau franceza. Da, le cunoștea pe amândouă.

– Cât de bine?

– Foarte bine.

– Atunci îți fac cunoștință cu suedeza de la masa aia, să-i traduci niște texte de politică externă din română în engleză sau în franceză. Pe bani. Sau eventual cu plata în natură. Te orientezi tu. E celibatară. Am auzit că are o vilă splendidă, pe o insulă din arhipelag și locuiește singură. Așa e cu femeile intelectuale, e greu să-și găsească un bărbat inteligent pe măsura lor. Are și o casă de vară, aproape de cercul polar, la aurorele boreale. În vacanță vor fi nopțile albe.

– De ce nu-i traduci tu?

– Mi-a propus, dar n-am când. Am deja mai multe munci, în diferite locuri.

Cutărescu mi-a răspuns cu un dispreț suveran că este sub demnitatea lui de scriitor să facă traduceri pe bani sau cu plata în natură. Am ajuns la cafea. L-am întrebat ce mai era prin țară. Cică nimic nou. Ce bancuri mai știa? Mi-a răspuns că el era om serios și că numai oamenii de nimic, nulitățile, spun bancuri fiindcă nu au nimic altceva de spus. Nu i-am amintit că el, la Neptun, numai bancuri spunea și nu mai avea în cap nimic altceva. Ce zicea soția lui, că el era plecat de acasă de o jumătate de an? A dat din umeri. Ce mai face băiatul lui? Nu știa. În cele din urmă a spus că nu mai avea nicio legătură cu băiatul, de când divorțase. L-am întrebat cine a dat divorțul, el sau ea? Parcă nici nu ar fi auzit întrebarea. A tăcut chitic. Și ce a mai scris, ce mai scria acum? S-a făcut că nu aude. A tăcut chitic.

– Și din ce trăiești?

– Am o firmă a mea.

– Cu ce profil?

– Cu profil multiplu.

– Și cum merge firma, dacă nu ești acolo?

– Merge bine. Am salariați la firmă. Eu sunt patron. Ăia muncesc, că altfel îi ia mama dracului.

– Și nu te fură în absența ta?

– Nu, pentru că frica păzește bostănăria.

Am ieșit de la restaurant și îmi pretindea să-l duc cu mașina, înapoi la românii găzduitori.

– Eu nu am mașină, merg cu transportul în comun. M-ai văzut că am coborât din tramvai.

– Păi atunci eu cum o să ajung acasă? Cheamă un taxi, că văd că ai telefon!

– Nu știu ce număr au ăia la taxi. Eu nu merg cu taxiul.

M-am abținut să nu-l întreb, unde era „acasă” pentru el. Acasă la București sau la românii care îl găzduiau? I-am dat un cupon de mers cu tramvaiul și l-am dus în stația de tramvai. I-am spus să urce prin față și cum să composteze cuponul. A venit tramvaiul. A urcat și am scăpat de el.

Mi-a dat telefon din nou românul care îl găzduia și mi-a spus că musiu Cutărescu m-a înjurat.

– Da? Interesant.

– Da. Te-a înjurat. Cică l-ai ofensat, l-ai jignit, ai fost un măgar.

– Cu ce l-am ofensat?

– Zice că l-ai dus la o autoservire împuțită, la „împinge tava”, în loc să îl fi dus la un restaurant corespunzător. Și cică, ce putea să se aștepte el de la un dobitoc ca tine?

– Nu înțeleg. Corespunzător cu ce? Cu ce să corespundă restaurantul?

Și românul găzduitor fusese șocat să audă expresia „autoservire împuțită”. În Suedia până și veceurile publice sunt curate ca o farmacie. Nu au cuier pentru palton sau pentru altceva, îți pui hainele pe podeaua veceului. Presupun, ca să te invite să ții curat.

– A mai zis că nu l-ai dus cu mașina. Cică l-ai mințit că nu aveai mașină. Cică te-a văzut că aveai o rablă ruginită, care scotea fum ca o locomotivă. Înseamnă că m-ai mințit și pe mine că nu ai mașină.

– Tu chiar ai văzut în Suedia circulând vreo rablă ruginită sau vreo mașină care scoate fum?

– Nu. Dar oricum, cică ești un prăpădit, un ratat, cu o jagardea de mașină ca milogii și un zgârcit. Cică ți-a cerut o țigară și nu ai vrut să îi dai.

– Da, mi-a cerut și i-am spus că eu nu fumez. Tu știi că nu fumez.

– Mă, tu trebuie să fii înțelegător. El e în țară străină și nu are bani de țigări. Trebuia să îi dai bani de țigări.

– Dar eu nu sunt tot în țară străină? Tu îi dai bani de țigări?

– Nu. Mi le fuma pe ale mele. Așa m-am lăsat de fumat. Și cică tu nu îți dai seama de valoarea lui și ce înseamnă el pentru istoria literaturii române. Și l-ai lăsat să se întoarcă pe jos atâția kilometri. Asta nu ți-o poate ierta. O să te aranjeze el când se întoarce în țară. O să-ți iei pedeapsa.

– Să mă aranjeze cum? Ce poate el să îmi facă mie, când eu nu depind de nimeni în țară? Eu depind numai de salariul meu aici în Suedia.

Epilog. Văd în Wikipedia că a fost laureat al Premiului Uniunii Scriitorilor la vârsta de 22 de ani. Văd și că, după demascarea lingăilor de la Neptun, nu a mai publicat nimic. Așadar, farsa aceea fusese pusă la cale de către Securitate ca să testeze profilul psihologic al unora sau altora. Așa se explică venirea lui Novicov acolo, probabil trimis de Securitate sub vreun pretext oarecare și fără ca el să știe că în realitate avea misiunea de a fi o momeală, care să atragă muștele. Iar lingăii au căzut în capcană. Așa se explică și vestea falsă cu vizita lui Ceaușescu la Kiev și cu înlocuirile de ștabi în cultură. Un simplu test, ca să știe Securitatea ce hramuri poartă fiecare scriitor. Când și-au dat seama securiștii că protejatul lor, Cutărescu, era un oportunist și un cameleon, care la primul zvon fals s-a dat de partea rusă, nu l-au mai umflat cu pompa de bicicletă, să-l propulseze drept mare scriitor și l-au lăsat în plata Domnului. Nu a mai scris nici după căderea regimului. Cât timp a hălăduit în Suedia nu a scris nimic și se uita toată ziua la un televizor unde nu înțelegea limba. Ce o fi fost în creierii lui? Cum se poate explica faptul că el, care la 22 de ani fusese lansat ca o mare promisiune în literatura română și mereu primea premii literare, după vârsta de 38 de ani, după demascarea de la Neptun, nu a mai scris niciodată nimic? A murit înainte de a ajunge la vârsta de pensie. Dar ce a făcut el pentru societate ca să primească pensie?

Când am aflat din Wikipedia că a murit, am înțeles că el, la acei români din Suedia, își trăia puținul cât mai avea de trăit. Își căuta un loc unde să moară și nimeni nu pricepea asta? Mi s-a făcut milă de el, milă pentru golul din existența lui fără rost. Nici măcar băiatul lui, care acum trebuia să aibă vreo treizeci de ani și probabil avea o situație, nu voia să știe de el. Iar el nu mai știa nimic de băiatul său. S-ar părea că Judecata de Apoi sau pedeapsa eternă uneori vine ca un mic aperitiv, încă de pe când suntem în viață.