Ecuația eternității

Artist plastic de mare talent, director al Școlii de Arte Frumoase din Chișinău, Alexandru Plămădeală a colindat nu numai Basarabia și România, descoperind frumusețea mănăstirilor și bisericilor de pe plaiul Moldovei, dar a călătorit prin țări străine: Rusia, Finlanda, Italia, Franța, Grecia și Austria, citind istoria artei pe originalele expuse prin muzee, savurând aroma trecutului și admirând talentul marilor maeștri europeni.

Crearea monumentului lui Ștefan cel Mare nu este un accident, este finalizarea logică a unui proces de șlefuire intelectuală, de cristalizare spirituală.

Alexandru Plămădeală e personalitatea asemănătoare cu un diamant, care are zeci și zeci de nebănuite fațete ale vocației.

În 1919, din cauza războiului civil care învăluise Rusia, a rămas acasă, nemaiputând călători spre Monetăria din Petrograd, unde era angajat. El acceptă propunerea fostului său dascăl, Vladimir Okușko, și preia direcția Școlii de Desen pe care autoritățile românești au reanimat-o ca Școala de Belle-Arte din Chișinău și pe care el a condus-o până în 1938, când a fost pensionat.

Biografia lui în formulă enciclopedică arată astfel:

Plămădeală, Alexandru (22.X.1888, Buiucani, Chișinău – 15.VI.1940, Chișinău), sculptor.

Studii: Școala Duhovnicească din Chișinău (1898-1904), Seminarul Teologic din Chișinău (1904-1911), Școala de Desen din Chișinău (1907-1911), Școala Superioară de Pictură, Sculptură și Arhitectură din Moscova (1912-1916). După absolvirea școlii urmează studii de specializare în atelierele de sculptură ale școlii.

Activitate profesională: gravor la Monetăria din Petrograd (1916-1918). Este numit în funcția de profesor de desen la Școala Spirituală din Chișinău (1918-1919), director al Școlii de Desen, transformată în Școală de Arte Plastice (în prezent Colegiul Republican de Arte Plastice Alexandru Plămădeală) (1919-1938). În 1921 creează Societatea de Arte Frumoase din Basarabia, devenind conducătorul ei. Organizează 11 expoziții în diferite localități ale României. Din inițiativa lui, în 1939 este fondată Pinacoteca Municipală.

Distincții: Steaua României în grad de ofițer (1923), Coroana României în grad de ofițer (1927). În Chișinău fosta stradelă a Livezilor din sectorul Buiucani îi poartă numele.

Din 1919 până în 1933 Școala de Artă a fost absolvită de un număr de 58 de persoane dintre care 40 de absolvenți au fost admiși în școli superioare de arte din România și de peste hotare.

În acești ani, în momentele grele destinul școlii a fost legat direct de numele lui Ion Teodorescu-Sion (1882, Ianca, jud. Brăila – 1939, București), distins artist plastic român, prieten cu Alexandru Plămădeală. A fost unul dintre marii artiști români, care a avut o contribuție deosebită la salvarea Școlii de Arte Frumoase din Chișinău. În luna octombrie 1922 pentru prima oară basarabenii au fost invitați să participe la Expoziția artiștilor plastici basarabeni la București. Întâmplarea a făcut ca Ion Teodorescu-Sion să vadă lucrarea lui Alexandru Plămădeală Disperarea. Profund impresionat, el i-a întrebat pe cei doi bărbați care stăteau în preajma lucrării și care, după părerea lui, erau niște muncitori, hamali, cine este autorul lucrării, la care unul dintre ei a răspuns: „Eu.”

Alexandru Plămădeală nu arăta ca un artist în viziunea pictorului bucureștean, dar prietenia lor s-a înfiripat pe loc și a durat până la moarte; și n-a fost prieten mai fidel decât Ion Teodorescu-Sion. De câte ori încerca Ministerul Cultelor și Artelor ori Primăria Chișinău să atenteze la spațiul școlii, la bugetul ei, la suveranitatea instituției, acest artist, pe atunci funcționar de stat, intervenea prompt și într-un fel sau altul își ajuta prietenul și școala.

În anul 1925 această frumoasă prietenie a dat Școlii de Artă din Chișinău posibilități financiare nebănuite. El a reușit să obțină sporirea finanțării din partea statului și în felul acesta au început să fie salarizați profesorii ciclurilor teoretice și chiar studenții să primească burse.

I. Teodorescu-Sion era un spirit vesel, inventiv, câteodată pășind chiar peste limitele bunului-simț. Alexandru Plămădeală plecase într-o excursie la Paris, lăsând acasă mama bolnavă. Pictorul bucureștean, sosind la Chișinău și negăsindu-și prietenul, l-a obligat pe inginerul Gheorghe Levițchi să dea o telegramă la Paris, făcându-l pe Plămădeală să nu-și mai termine excursia, din simplul capriciu că voia să-l vadă. La oameni de asemenea calibru astfel de lucruri sunt de iertat.

A. Plămădeală în mai multe rânduri a executat câteva portrete ale prietenului său: Portretul pictorului Ion Tedorescu-Sion (miniatură, fildeș, 1930), Portretul pictorului Ion Teodorescu-Sion (hârtie, cărbune,1932).

 Moartea ilustrului pictor l-a marcat profund, fiindcă în atmosfera românească înainte de război, pentru Alexandru Plămădeală, această prietenie valora cât o rază de lumină pură. Memoria atinge lucrurile și ele învie.

Din acea derulare a amintirilor vom reține o serie scurtă de momente, care au vărsat mai multă lumină asupra a două mari personalități – Ion Minulescu (6.I.1881 – 11.IV.1944; poet, prozator și dramaturg) și Alexandru Plămădeală.

Au avut norocul să se întâlnească în Chișinăul mic și lâncezit din anii interbelici. Ion Minulescu a condus mai mulți ani Direcția de arte a Ministerului Culturii. Era în obligațiile lui să cunoască artiștii și școlile de artă, care activau pe atunci. Școala de Arte Frumoase din Chișinău, cunoscută și sub numele de Școala de arte plastice a lui Plămădeală, nu era pentru el o necunoscută. Faima acestui așezământ de învățământ era dublă. Inspectorul din Ministerul Culturii și tot el minunatul pictor Ion Teodorescu-Sion a propus în anii ’20 ca Academia de Arte din București să fie reformată după modelul acestei școli. Aceasta era concluzia lui făcută în urma inspectării modestului așezământ de învățământ. Propunerea a stârnit mare vâlvă în capitală și a generat destule neplăceri directorului Alexandru Plămădeală. Adversarii lansează chiar ideea lichidării școlii, care, de fapt, li se părea un focar al bolșevismului.

Siguranța română era de aceeași părere și, din când în când, aducea dovezi la acest capitol, ceea ce era, de fapt, reversul medaliei…

Fără să țină cont de laude, fără să țină cont de critică, școala, sclipuind anumite surse, continua să existe. Ministerul, mirat de o asemenea vitalitate, hotărăște în 1931 s-o înscrie în rândul școlilor subvenționate de stat. Pentru a face acest lucru, la Chișinău a sosit Ion Minulescu. Misiunea lui era de a trece Școala de arte din subordinea primăriei în subordinea Ministerului Culturii. Problema era destul de complicată. Dar în fața unei vedete literare de primă-mărime chiar și birocrația locală s-a făcut mai indulgentă.

Cu atât mai mult că nici poetul nu era dintre persoanele care să dea indicații și să aștepte ca ele să fie discutate… Primăria a acceptat toate condițiile puse, și-a luat obligația să subvenționeze parțial școala și s-o asigure cu cărbuni pentru iarnă. Probleme pentru a căror rezolvare Plămădeală ar fi cheltuit luni, sau poate chiar ani de zile, s-au limpezit în câteva clipe.

Era și firesc ca un asemenea mag să fie invitat în atelierul sculptorului, pus în capul mesei și tratat ca un oaspete foarte drag. Cât timp au discutat, Plămădeală s-a folosit de prilej și i-a trecut profilul pe hârtie, iar de pe hârtie l-a trecut pe os, obținând în felul acesta o miniatură excepțională. Olga Plămădeală, soția sculptorului și martora acestei întâlniri, a caracterizat lucrarea în cauză drept una dintre cele mai bune de acest gen.

Plămădeală, care însușise modelul de comportare a demnitarilor de mare calibru, folosește momentul pozării în scopul său și, făcând o reclamă deosebită, obține de la Minulescu promisiunea că două absolvente ale școlii din Chișinău își vor continua studiile în Belgia. Poetul și-a onorat cuvântul dat: două absolvente, respectiv Claudia Cobizeva și Elisabeth Ivanovsky, plecând în străinătate aveau în buzunar subsidiile Ministerului Culturii. Ivanovskaia s-a căsătorit și a rămas să locuiască în Belgia, iar Cobizeva s-a întors și a atins un înalt nivel profesionist lucrând în tihnitul Chișinău.

Miniatura pe care Minulescu o luase cu sine la București a avut și ea parte de o soartă deosebită. Olga Plămădeală scrie în memoriile sale că scriitorul, fiind la un congres în Anglia, la Londra, a cedat insistențelor unui colecționar și i-a vândut miniatura.

În 1991 am vizitat casa poetului din București. Fiica lui, Mioara Minulescu, și-a amintit că în casa lor se vorbea despre Plămădeală, se vorbea despre Basarabia. Mi-a prezentat câteva miniaturi cioplite în os, executate cu măiestrie, dar cea pe care aș fi dorit s-o văd neapărat, lipsea…

În 1933 Ion Minulescu vizitează și inspectează din nou Școala de Arte din Chișinău; ministrul Aurel Vlad îi poruncise să închidă școala. Motivul oficial era lipsa de fonduri. Motivul neoficial îl constituiau rapoartele Siguranței. Necazul lui Plămădeală nu avea margini. Rodul muncii lui de ani de zile trebuia să piară într-o singură clipă. Indispus la culme, el arde o înjurătură. Soția lui scrie:
„...și a făcut-o atât de virtuos, încât l-a entuziasmat pe Minulescu, care se dădea în vânt după expresii originale. Îi era și lui ciudă pe ministru că l-a trimis într-o deplasare atât de dificilă”.

Chibzuind câteva zile, el găsește de cuviință să-i spună directo­rului următoarele cuvinte: „Ei vor să facă din mine călăul acestei școli, n-o să le reușească. Eu o să trec școala în subordinea primăriei, iar mai departe veți exista cum vă va duce capul”. Minulescu s-a ținut de cuvânt și de data aceasta. Școala lui Plămădeală a supraviețuit datorită subsidiilor locale.

S-au păstrat câteva fotografii din acea vreme. Cei ce pozează sunt triști și indispuși. Așa era culoarea epocii în care prevala motivul nesiguranței (Iurie Colesnic, Mitologia amintirii, în „Sfatul Țării”, nr. 220-224, anul 1992)...

În 1933 Ministerul Culturii din România emite o decizie despre închiderea Școlii de Artă, dar grație relațiilor pe care le avea Alexandru Plămădeală la București, această închidere a fost tărăgănată până în anul 1937, când la 1 iulie Școala de Arte a fost comasată cu Liceul Industrial, deși programele de studii au rămas neschimbate și chiar sediul școlii a rămas același.

În 1939, la 26 noiembrie s-a deschis, în incinta primăriei, Pinacoteca municipală, formată în baza unor donații ale Ministerului Culturii al României și ale artiștilor plastici basarabeni. În total pinacoteca inițial însuma 161 lucrări. Un rol deosebit la organizarea acestui Muzeu de Artă l-a avut scriitorul, avocatul, viceprimarul de Chișinău, membru fondator a Societății Artiștilor Basarabeni, Cezar Stoica.

Acesta a fost ultimul proiect de amploare realizat de Alexandru Plămădeală. Boala a pus definitiv stăpânire pe el, ca la numai câteva zile până la cedarea Basarabiei URSS-ului să se stingă din viață.

Nu este de mirare faptul că a fost un colaborator activ al revistei „Viața Basarabiei”. El a încercat să scrie un studiu de sinteză, care a stat la baza tuturor istoriilor scrise de criticii de artă ulterior. Scrisul pentru el nu era o necesitate, era una din formulele de exprimare, de comunicare cu contemporanii.

Important mi se pare momentul prezentării bibliografiei colaborărilor la revista „Viața Basarabiei”: Artiști plastici basarabeni. Un scurt istoric (1933, nr. 11). Lucrările lui au servit drept ilustrații pentru multe numere ale revistei: Portretul doamnei O. Plămădeală. Desen de Al. Plămădeală (1934, nr. 4.), de la salonul IX al societății de Belles-Arts din Basarabia; Atheneul Român: Desnădejde de Al. Plămădeală (1936, nr. 5-6); Brâu – motive moldovenești. Catedrala Tighina. Pictură de Al. Plămădeală (1935, nr. 3); Interior. Catedrala Tighina. Pictură de Al. Plămădeală. (1935, nr. 3); Învierea. Catedrala Tighina. Pictură de Al. Plămădeală (1935, nr. 3); Mănăstirea Curchi. Desen de Al. Plămădeală (1934. nr. 4.), pe copertă, de la Salonul IX de pictură și sculptură al societății de Belles-Arts din Basarabia; Pictorul I. Teodorescu-Sion. Desen de Al. Plămădeală (1939, nr. 1); Portretul domnișoarei T. Desen de Al. Plămădeală (1934, nr. 7-8); Revărsarea Nistrului, jud. Tighina de pictorul Al. Plămădeală (1939, nr. 5), pe copertă; Schiță pentru macheta monumentului Unirii (de Plămădeală) (1933, nr. 4-5.), pe copertă; Sf. Constantin. Pictură de Al. Plămădeală (Catedrala orașului Tighina) (1935, nr. 1); Sf. Elena. Pictură de Al. Plămădeală (Catedrala orașului Tighina) (1935, nr. 1); „Tors”. Imaginea lucrării sculptorului Al. Plămădeală, premiată cu Premiul Ministerului Cultelor și Artelor pentru sculptură (1938, nr. 4-5.), Salonul Oficial 1938, București.

La finele anilor ’80 ai sec. al XX-lea, Alexandru Plămădeală a revenit în actualitate prin lucrarea lui fundamentală Monumentul lui Ștefan cel Mare, care a devenit un simbol al mișcării de eliberare națională, metafora veritabilei eliberări, probabil cum doar artistul a știut să o intuiască. Animatorul ideii de înălțare a unui monument simbolic pentru Basarabia a fost generalul Vasile Rudeanu, comandatul Corpului III de armată din Chișinău.

În atelierul lui A. Plămădeală exista schița unui monument al domnitorului moldovean, lucrare pe care o văzuse mai multă lume. Și, firește, când a fost creat Comitetul de organizare pentru edificarea monumentului lui Ștefan cel Mare s-a ajuns și la numele lui.

Istoria făuririi monumentului a fost mărturisită chiar de soția artistului plastic Olga Plămădeală: „În vara anului 1924 Alexandru Mihailovici a fost înștiințat că, la Chișinău, s-a înființat un comitet pentru înălțarea unui monument al domnitorului Ștefan cel Mare. Președintele comitetului a încercat să-l convingă pe A.M. Plămădeală să facă machete sculpturii, fără a fi încheiat un contract, deoarece la acea oră comitetul nu dispunea de niciun ban. A.M. Plămădeală a căzut de acord să schițeze machete, dar a cerut să-i fie alocată măcar o sumă infimă de bani, pentru a vizita locurile istorice, pe unde Ștefan cel Mare a trecut biruitor cu sabia.

Ideea monumentului l-a captivat până într-atâta pe Alexandru Mihailovici, încât el trăia numai cu gândul la dânsa: nopți și zile la rând făcea schițele ansamblului general.

A.M. Plămădeală a plecat la mănăstirea Voroneț, pentru a lua cunoștință cu frescele pe care au fost înveșnicite chipurile domnitorului și ale membrilor familiei lui. În bibliotecile din Cernăuți și Iași el a consultat numeroase documente istorice.

În prima variantă a machetei marele Ștefan era înveșmântat într-o îmbrăcăminte specifică epocii, fiind sprijinit cu amândouă mâinile de sabie. Postamentul a fost conceput în formă de cetate din Moldova medievală.

Însă majoritatea membrilor comitetului, în frunte cu mitropolitul Gurie, a cerut ca Ștefan cel Mare, omul care a luptat cu păgânătatea musulmană, să țină într-o mână simbolurile creștinătății – crucea și prapurul.

Dar Alexandru Mihailovici n-a căzut de acord cu aceste propuneri. El știa, desigur, că în Evul Mediu lupta pentru libertate și independență se ducea sub semnul luptei pentru credință, însă nu voia nici în ruptul capului să pună în mâna luminatului domnitor «un buchet de lucruri netrebuincioase», după cum se exprima el.

Alexandru Mihailovici a hotărât să execute această variantă a machetei în mărime naturală, ca să se deprindă să lucreze pe scară largă.

Era necesar de căutat o încăpere, unde s-ar putea munci la statuia cu o înălțime de cinci metri. Alexandru Mihailovici își instală cele necesare în vestibulul școlii primare de pe strada Benderului (azi Comisariatul General de Poliție a municipiului Chișinău, str. Tighina, 6 – n.n.).

Directoarea acestei instituții era foarte bucuroasă că Alexandru Mihailovici și-a ales pentru lucru anume școala ei și a dat dispoziție ca intrarea în școală să fie mutată pe altă ușă. În felul acesta atelierul a devenit izolat de restul clădirii. Primăria a acceptat directiva și sculptorul putea să se apuce de lucru. La dispoziția lui se aflau doi soldați, pe nume Popa și Sidorușchin, care-i ajutau să care lutul și alte materiale grele.

În noua versiune Ștefan cel Mare era îmbrăcat în zale, iar pe cap purta coiful aducător de dreptate. În mâna dreaptă strângea paloșul cu vârful în pământ, iar în cea stângă – crucea și prapurul (asupra acestor elemente au stăruit membrii comitetului de înălțare a monumentului).

Luând cunoștință de noua lucrare, comitetul a recunoscut că greșise anterior și i-a permis sculptorului să continue căutările de rezolvare a temei.

Următoarea variantă a fost acceptată în unanimitate de membrii comitetului.

Toți cei prezenți au rămas uimiți, privind capul lui Ștefan: trăsături pur moldovenești, fața întristată și, totodată, plină de mânie. Se simte că domnul clocotește într-însul și e gata oricând să pornească cu foc și sabie asupra păgânătății și nedreptății.

Alexandru Mihailovici considera că statuia trebuia instaurată pe un postament special și a propus ca ea să-și afle locul la intersecția a două străzi principale cu una din magistralele centrale ale Grădinii publice orășenești.

Postamentul a fost conceput după motivele populare moldovenești și a fost executat în piatră de Cosăuți. Parametrii lui optimali trebuiau găsiți de E.A. Bernardazzi, arhitectul orașului, și inginerul G.A. Levițchi.

De la cariera din Cosăuți s-au adus trei blocuri de piatră.

Sub conducerea lui G.A. Levițchi monoliturile erau cioplite de meșterii populari, verii Șendilă, Maxim Andrievschi și Procop Zagaevschi (au mai lucrat și meșterii Alexei Drojdea și Teodor V. Cojocaru, vezi p.130 a cărții Alexandru Plămădeleală un promotor al frumuseții clasice, Chișinău, 2020, ediție îngrijită de Vasile Malanețchi), veniți la Chișinău odată cu blocurile aduse din satul lor…

Statuia lui Ștefan cel Mare a fost turnată în ghips de însuși Alexandru Mihailovici.

Turnarea statuii în bronz n-a fost posibilă la Chișinău, deoarece unica turnătorie din oraș, a lui Mocanu, nu dispunea de tehnologia necesară pentru a efectua această operație.

Sculptura fu expediată la București la turnătoria Râșcanu. Bronzul l-au primit de la conducerea arsenalului bucureștean – tunuri turcești, luate trofeu în timpul războiului ruso-turc din 1877…” (Sofia Bobernagă, Olga Plămădeală, Alexandru Plămădeală, Chișinău, 1981, p. 17-19).

La începutul anului 1926 a fost finalizată montarea blocurilor postamentului și statuia a fost fixată la locul ei.

Abia în 29 aprilie 1928, când s-au împlinit zece ani de la Unire, a avut loc inaugurarea oficială.

Și acest monument l-a consacrat pe Alexandru Plămădeală pentru eternitate...