Despre „universitatea modernă”. Câteva opinii românești din trecut

I. După unele voci, în epocile la care facem referire în această lucrare¹, coloanele ziarelor și revistelor românești conțineau foarte puține informații despre viața universitară de la noi, iar ceea ce se spunea, de cele mai multe ori, se pierdea în noianul de fapte mari şi mici². Publicațiile care aveau ca obiectiv declarat discutarea diverselor chestiuni privitoare la viața universitară din România nu se puteau lăuda că se bucură de vreun mare succes la public. Uneori, când anumite evenimente atrăgeau atenția cititorilor asupra studenților, presa acorda vieții universitare ceva mai mult spațiu în paginile ei³. Trebuie să recunoaștem că, nu de puține ori, textele jurnalistice în care erau discutate chestiuni referitoare la studentul, profesorul sau universitatea din România au ocupat pagini întregi de ziar sau de revistă.

II. Universitatea e a științei, iar știința are datoriile sale științifice. Universitatea are însă, spunea N. Iorga, și alte datorii, diferite de cele științifice, care se întind asupra întregului popor⁴. Într-un studiu⁵ publicat recent vorbeam despre cum „marele război” de la începutul secolului al XX-lea a schimbat aspectul societăţii româneşti. În acea lucrare, făceam referire, în mod special, la ideiile, furnizate publicului românesc de presa acelei epoci, idei care susțineau necesitatea schimbării modului în care școala, înțeleasă în întregul ei, educa spiritele tinere. Așadar, după încheierea „marelui măcel”, tot mai multe voci vorbeau despre nevoia țării de a-şi crea oameni noi, iar modelul indicat era cel al vechilor greci. Erau numeroși cei care susțineau în coloanele ziarelor de la noi că omul, pentru a ajunge la adevărata frumuseţe, trebuie să-şi îngrijească atât sufletul, cât şi trupul. Îmbinarea educaţiei fizice cu educaţia sufletească avea ca rezultat, spuneau aceleași voci, folosirea vieții de către oameni cu mai multă curăţenie şi mai multă frumuseţe. Mai exact, armonizarea moralului cu fizicul ar avea ca rezultat principal amorţirea pornirilor urâcioase, pe care omul le-a moştenit de la strămoşul său din caverne. Au existat însă și oameni care spuneau că, în anii interbelici, studentul care se pricepea la fotbal sau la box se bucura de respect mai mult decât studentul care alegea să-și îndrepte întreaga atenție asupra muncii științifice.

S-au mai spus și alte lucruri despre studentul nostru. În privința chestiunilor politice, de pildă, exista obiceiul, mai ales la sfârșitul secolului al XIX-lea, ca partidele politice aflate în opoziție să folosească studenții în luptele pe care le dădeau cu cei care conduceau țara, exemple în acest sens putând fi găsite cu ușurință în diferite volume sau ziare apărute în acea epocă⁶. În țara noastră s-au văzut numeroase manifestări studențești, dar, spunea N. Iorga, cele mai multe dintre acestea au fost determinate de interesele oamenilor politici⁷. Din acest motiv, unii autori susțineau în textele lor că implicarea studentului în viața politică trebuia să fie făcută într-o manieră diferită de cea înregistrată până atunci, profesorii universitari urmând să aibă un rol foarte important în această chestiune.

Într-un articol apărut în prima jumătate a epocii interbelice se arată că atitudinea pe care studentul trebuie să o aibă față de politica timpului său este o chestiune foarte gingașă. Acest fapt are o explicație foarte simplă. Calitatea de cetățean îi dă studentului dreptul la opinie în ceea ce privește politica țării. Calitatea de student îl obligă însă pe acesta să stea departe de frământările politice. Iată un prim fragment din textul la care facem referire aici: „Student şi politică... Pe oricine ai întreba îţi va răspunde: «Sunt două noţiuni care se exclud prin natura lor deosebită. Politica – cel puţin în principiu – e activitatea oamenilor desăvârşiţi pentru realizarea intereselor superioare de stat. Iar studentul? E abia la începutul desăvârşirii sale». De aici imperativul categoric: Studentul să nu se ocupe cu o chestiune ce nu o poate cunoaşte. Studentul la carte!”⁸ O astfel de atitudine față de student, se mai arată în text, nu poate fi decât dăunătoare, pentru întreaga țară. Azi, studentul e nedesăvârșit. Mâine însă, el va fi cel chemat să vegheze asupra intereselor statului. Mulți dintre studenți vor fi, fără niciun fel de pregătire în această direcție, persoane însemnate în viața socială și politică a țării. Iată ce mai spune autorul articolului citat: „Intrând în noua viaţă, fără ca s-o fi supus mai înainte criticii individuale, fără ca să aibă vreo conduită precisă, în mod fatal va trebui să se supună regulilor corespunzătoare nivelului vieţii politice. Iar după oarecare experienţă politică, de cele mai multe ori, ajunge în contrazicere cu părerile exprimate la început, formându-şi noi convingeri. […] Este, deci, neîndoielnic că educaţia politică a studentului trebuie făcută. Ea nu poate fi lăsată pe seama bunului simţ. Bunul simţ fără cunoştinţe şi fără o normă precisă de conduită progresează greu şi orbecăieşte prin întuneric. Şi ea trebuie făcută încă aci, la Universitate, când interesul material e predominat de înclinaţiile studentului spre idealism. Desigur, nu poate fi vorba de intrarea deosebitelor curente politice în sânul studenţimii. Din contră. O stare de izolare cât mai desăvârşită ar feri studenţimea de nenumărate suspicionări şi inconveniente. Curentele politice, odată intrate între studenţi, ar avea urmarea nefastă să producă dezbinări susţinute de patimă şi ură, ar ascuţi pasiuni violente, nimicind orice unitate de acţiune. Nivelul moral şi social al studenţimii s-ar prăbuşi fără scăpare în mlaştina politicianismului. Întreaga studenţime n-ar apărea decât [ca] un obiect în mâna partidelor duşmănoase”⁹.

Așadar, calea ce trebuie urmată de student „nu este aderarea la vreunul dintre partidele politice, ci îmbrăţişarea tuturor ideilor necesare progresului general”¹⁰. Studentul trebuie să lupte apoi, cu hotărâre, pentru a apăra aceste idei. Vom urmări în continuare un fragment, din același articol, în care se explică rolul pe care profesorul universitar îl are în pregătirea studentului pentru politica de mâine: „O influenţă hotărâtoare asupra studenţimii, în toate privinţele, deci şi în materie politică, are mediul social. El îşi impune moralitatea şi nivelul său fie prin educaţie, fie prin lipsa de voinţă a omului raţional de a urma calea ce o crede mai bună, fie prin contagiunea morală inconştientă rezultată din contactul zilnic cu acest mediu. Dacă mediul social, în afară de Universitate, ne-ar oferi o pervertire morală îngrijitoare, să ne creăm un nou mediu, aici, la Universitate, care să împrumute fiecărui membru al său forţa morală cuvenită, ca să poată rezista tentaţiunilor când va ieşi în viaţă. Este acesta un teren de muncă comun al profesorului desinteresat, împreună cu studentul său, pentru pregătirea unui viitor strălucit. Studentul nu este chemat să facă politica prezentului, e însă dator să facă toate pregătirile pentru politica viitorului. Din zbuciumările politicii de azi, să-şi formeze o părere despre ceea ce este şi să reţină în convingerea sa numai ceea ce trebuie să fie, adăugând la acestea cunoştinţele, acumulate prin studiu, despre diferitele chestiuni în materie politică. Numai astfel vom duce cu noi în lupta politică un capital moral suficient pentru a fi caractere ferme, elemente regeneratoare, capabile de muncă şi de sacrificii pentru ideile reclamate de interesul neamului. Numai astfel vom putea forma, din generaţie în generaţie, bariera răului de azi, pregătind calea binelui din viitor. Cu astfel de elemente vor câștiga partidele şi va câştiga o naţiune întreagă. Da! În acest sens studenţii să facă politică!”¹¹ Recomandări asemănătoare făcute studenților în ceea ce privește implicarea lor în viața politică au fost făcute și de alte voci. Semnalăm în acest sens articolul „Din îndemnurile sufletului. Studențimea și politica”¹², apărut, în 1908, în revista Țara noastră. Pentru o țară, rolul studenților este, se arată în unele surse, la fel de important ca rolul deținut de oamenii de stat. Studențimea nu poate trăi însă izolată, retranșată în dosul preocupărilor discrete și pur academice. Oriunde se discută sau se rezolvă chestiuni sociale, fără ca cineva să o invite, ea se consideră datoare să intervină, se crede obligată să-și spună cuvântul¹³. 

Referiri la adevăratul rol pe care studențimea română trebuie să-l aibă găsim și într-un articol¹⁴, publicat în 1912, din revista sibiană Luceafărul. Autorul textului are ca punct de plecare ideea, în care multă lume credea atunci, că studentul are drept misiune „purtarea steagului, cum s-ar zice, crearea de însuflețire”¹⁵. Așadar, potrivit spiritului începutului de secol al XX-lea, studentul trebuia să fie un om al studiului său, un specialist în materia științei lui, un om preocupat, în cea mai mare măsură, de progresele generale ale culturii umane și, în același timp, un însuflețit susținător al cauzei naționale. Studentului nu i se cereau nici manifestări violente, nici amestec direct în luptele naționale. Lui i se cerea „numai o perfectă întelegere a idealului național și o muncä serioasă în câștigarea culturii necesare neamului său”¹⁶. Într-o epocă în care luptele naționale nu pretind vărsare de sânge, studentul „trebuie să fie un stăruitor om al cărții lui, care nu urmărește altceva decât adevărul științific, pe care va trebui să-l pună în slujba neamului său”¹⁷. El trebuie să părăsească orice preocupare străină de specialitatea lui, iar singura lui țintă să fie desăvârșirea culturii noastre naționale¹⁸. Unele ziare îi cereau studentului ca, pe timpul vacanței, să se transforme din învățăcel în învățător pentru țărănime¹⁹.

III. O altă problemă serioasă care frământa viața universitară românească era reprezentată de lipsa de seriozitate ce se regăsea în modul în care unii dintre profesorii universitari înțelegeau să-și facă meseria. C. Bacalbașa povestește cum N. Iorga, pe când era la începutul carierei sale de profesor universitar, „a început o campanie împotriva celor mai mulți profesori de la Universitatea din București, acuzându-i că nu-și fac datoria, că nu vin la cursuri, că studenții nu-i pot prinde la examene etc., etc.”²⁰. Referiri la această chestiune face chiar și N. Iorga în lucrarea O viață de om – așa cum a fost ²¹. Mai spunem aici și că, în paginile în care N. Iorga vorbește despre unele neajunsuri ale vieții universitare de la noi, întâlnim și ideea că românilor le place să acționeze ca americanii, fără să țină cont însă de faptul că ei nu au calitățile americanilor²². Se face referire aici la faptul că, la anumite intervale de timp, românii schimbă, pripit și apucat, totul.

Într-un articol din ziarul arădean Românul, ce a fost publicat la începutul anului 1920, se vorbește despre eforturile pe care unii deputați la făceau la București, pentru schimbarea criteriilor pe baza cărora erau făcute numirile profesorilor universitari. Iată un prim fragment din acest text: „Într-una din şedinţele trecute ale Camerei, d[omnul] Mândrescu a propus un proiect de lege, din iniţiativă parlamentară, cu privire la modificarea legii învăţământului universitar şi în baza căruia ar urma ca numirile de profesori universitari să se facă pe viitor luându-se ca punct de plecare lucrările candidaţilor. Cu toate că propunerea d[omnu]lui Mândrescu nu a obţinut urgenţa – ceea ce de altminteri nu era absolut necesar – totuşi chestiunea prezintă un prea mare interes pentru ca să nu fie discutată”²³. Pentru a înlătura orice confuzie referitoare la pretenția ca profesorii universitari să fie aleşi pe bază de lucrări, autorul textului din ziarul arădean arată cum crede el că trebuie să fie, în realitate, un profesor universitar, din punct de vedere intelectual şi în ceea ce privește moralitatea şi educaţia sufletească. Iată ce spune acesta: „Profesorii universitari ocupă treapta cea mai înaltă în ierarhia învăţământului, în baza meritelor lor superioare, în baza titlurilor ce posedă şi în baza studiilor întinse, ce au avut posibilitatea să [le] facă în marile şcoli ale apusului. În consecinţă, profesorii universitari trebuie să formeze pătura cea mai cultă şi cea mai inteligent organizată sufleteşte a unei naţiuni. Această pătură socială trebuie să fie reazemul cel mai de seamă în împrejurările grele prin care trece un popor, trebuie să fie un izvor de lumină şi de cugetare, o forţă intelectuală în continuă mişcare, o vibraţie de lux a inteligenţei unui neam, o energie neobosită în formarea minţii şi a caracterului, o pregătitoare a aluatului fin din care vor fi plămădite generaţiile viitoare. Astfel fiind, profesorii universitari devin expresia sufletească şi intelectuală cea mai de elită şi e natural ca gândurile, ideile, concepţiile sau, în cel mai rău caz, bogăţia lor sistematizată de cunoştinţe să găsească la aceşti cărturari şi teoreticieni nevoia de a fi traduse în lucrări scrise şi în opere de cultură generală. Se înţelege lesne că oamenii cu o asemenea înaltă destinaţie nu ar mai putea avea timpul necesar să se ocupe cu chestii meschine de politică – mai ales aşa cum s-a practicat până acuma acest sport în România – şi cu mărunte consideraţii personale, nedemne de spiritele superioare”²⁴.

Așa ar fi trebuit să arate realitatea, dar, spune autorul urmărit de noi, lucrurile nu stăteau deloc așa.  Vom urmări, în acest sens, un alt fragment, din același articol: „Nu mai încape îndoială că printre profesorii noştri universitari există numeroase capacităţi, oameni de o reală valoare, apostoli închinaţi muncii şi dezinteresării şi că se găsesc şi ilustraţii ale culturii româneşti, a căror operă vastă, al căror talent şi al căror renume, au depăşit graniţele ţării, mergând să aşeze pe posesorii lor în rândul marilor cărturari ai Occidentului. Alăturea de aceştia, vechiul regat a avut însă şi numeroşi profesori universitari care nu au făcut decât politică, şi încă politică măruntă, profesori care se duceau rar la cursuri şi care nu aduceau niciun folos învăţământului, profesori, în fine, al căror nume nu s-a legat niciodată nu numai de o lucrare importantă, dar nici măcar de amintirea unei broşuri, cât de modeste. Arar, câte un articol de gazetă, şi acela redactat copilăreşte, venea să amintească numele şi calitatea autorului. Cum ar fi putut aceşti oameni să fie izvoare de energie şi lumină, îndrumători de conştiinţe, făuritori de caractere, apostoli ai unui ideal și propovăduitori de credinţe şi idei? Ajunşi prin favoritism, ei deveneau, la rândul lor, părtinitori în şcoală şi în activitatea lor socială, interesaţi numai de chestiunile producătoare de parale, ei deveneau, în fine, aspiranţi la onoruri şi distincţiuni nemeritate. Marile frământări ale războiului au pus în lumină multe neajunsuri ale organizaţiei noastre universitare şi au făcut proba sterilității sufleteşti şi intelectuale a unor oameni în privinţa cărora se făcuse o reclamă vinovată. În noua îndrumare a statului român, universitatea trebuie să rămână pură şi în cadrele ei să nu între decât spiritele de elită. Pentru aceasta, socotim că lucrările profesorilor universitari ar constitui cel mai nimerit criteriu al activităţii culturale a acestora. Or, cine e preocupat de marile probleme sociale, culturale şi artistice ale vremii simte şi nevoia de a exterioriza rodul preocupaţiilor sale”²⁵. Autorul își încheie articolul spunând că frică de condei nu au decât spiritele sterile. Despre existența unor profesori universitari care nu se puteau lăuda cu prea multe lucrări vorbește și N. Iorga în lucrarea menționată mai sus²⁶. De-a lungul anilor, au tot fost scrise articole despre modul în care ar trebuie acționat în sensul consolidării reale a învățământului universitar românesc. Amintim aici articolul „Planuri de reformă în învățământul superior”²⁷, care a fost publicat, în 1906, în Revista generală a învățământului. Textul pleacă de la ideea că întărirea universităților românești nu se poate face prin schimbarea în mod repetat a legii învățământului. Consolidarea învățământului universitar de la noi trebuia să vină, se arată în articol, din altă parte, fiind citată în acest sens lucrarea intitulată „Întărirea universităților”, a lui E.A. Pangrati²⁸.

IV. Un articol interesant era publicat și în 1939, în revista Cele trei Crișuri, sub semnătura lui Constantin Kirițescu. Textul poartă titlul „Universitatea tradiționalistă și universitatea modernă”²⁹. În el, autorul său își propune să răspundă la următoarele întrebări: Ce trebuie să înţelegem prin cuvântul „universitate”? Care sunt întinderea şi conţinutul acestei noţiuni? Instituţiile de învăţământ cu caracter practic au dreptul să trăiască şi să lupte pentru progresul cultural, sub steagul universităţii? Constantin Kirițescu își începe intervenția arătând că mulți dintre oamenii de cultură din acea epocă priveau „universitatea” dintr-o perspectivă greşită. Între universitatea de astăzi și universitatea veche există, spunea autorul deja menționat, o mare deosebire. Prima avea ca punct de plecare trebuinţele vieţii moderne, iar cea de-a doua a luat ființă din împrejurările culturiii medievale: „Timp de veacuri, universitatea a trăit o viaţă ermetic închisă în formele ei primitive, păzite de privilegiile ei corporatiste. Descătuşarea de jugul tradiţiei şi adaptarea la condiţiile noi, create de progresul culturii şi reclamate de exigenţele vieţii în societatea modernă, este opera secolului XIX”³⁰.

Noile instituții de învățământ superior din Apus au deschis pentru universitate, spunea Constantin Kirițescu, drumuri noi şi orizonturi largi: „Progresele uimitoare realizate de ştiinţele fizice, biologice şi sociale, de cuceririle civilizaţiei materiale ale omenirii, au transformat radical concepţiile vechi, impunând universităţii meniri şi ţeluri noi. Ştiinţa ocupă un loc din ce în ce mai însemnat în activitatea intelectuală; ea a devenit precumpănitoare în universitatea modernă, pe care a transformat-o”³¹. În secolul al XX-lea, universităţile închistate în forme vechi, păstrând cu gelozie tradiţia ştiinţelor abstracte, devin o raritate: „Sub presiunea nevoilor societăţii, în slujba cărora sunt puse, universităţile trebuie să dea oameni de acţiune, spirite dinamice, capabile să sporească bogăţia spirituală şi pe cea materială a ţării şi a naţiunii lor, să dea impuls progresului şi să asigure omenirii, prin munca lor, o viaţă din ce în ce mai bună, mai înaltă şi mai demnă. Iată de ce activitatea universitară, lărgindu-şi considerabil câmpul, căutând să cuprindă, aşa cum îi indică numele, universalitatea cunoştinţelor omeneşti, a admis între hotarele ei, pe lângă ştiinţele abstracte, tot mai multe ştiinţe cu aplicare practică. Este indiferent dacă unele au fost încorporate chiar în complexul administrativ al universităţii, sau dacă au rămas alături sub forma de instituţii independente. În ţările de mare cultură – Germania, Anglia, Statele Unite etc. – găsim numeroase universităţi care cuprind facultăţi sau institute tehnice agricole, de educaţie fizică etc.”³². Spre finalul textului său, Constantin Kirițescu subliniază acele elemente care fac ca învățământul universitar modern să fie superior celui tradiționalist: „Concepţia largă, pe care spiritul modern a împrumutat-o universităţii, îşi are sorgintea în adevărul că ceea ce dă unui învăţământ caracterul de «universitate» nu este felul cunoştinţelor ce se predă în ele, ci calitatea şi metoda: o instituţie universitară este un aşezământ de cultură, care cultivă, în acelaşi timp, cercetarea ştiinţifică, pentru a spori capitalul specialităţii prin lucrări originale executate în laboratoarele şi cabinetele de lucru, şi propagarea cunoştinţelor în rândurile generaţiilor tinere. Îndeplinind această aleasa funcţiune culturală, nu s-ar putea susţine că învăţământul superior al agronomiei, al mecanicii, al electrotehnicei, al educaţiei fizice, al arhitecturii, coroborând cercetarea ştiinţifică cu învățătura înaltă, ar fi lipsite de caracter universitar, acesta rămânând apanajul exclusiv al umanităţilor clasice şi al studiilor juridice. În realitate, universitatea de astăzi nu poate fi concepută, structural, decât ca o federalizare administrativă a mai multor unităţi de învăţământ superior, indiferent de numele lor convenţional, tradiţional ori întâmplător: facultate, academie, institut”³³. Dispreţul afișat de reprezentanţii unor specialităţi faţă de cei ai altora este, mai spunea Constantin Kirițescu, lipsit atât de fond, cât şi de ceea ce adevărata cultură superioară a pus în sufletul oamenilor de studii – eleganţa academică.

V. Sunt numeroase chestiunile universitare care și-au făcut loc în paginile presei românești³⁵. Dacă este să ne luăm după articolele publicate de unele ziare, în anii dintre cele două războaie mondiale, studentul și profesorul păreau că nu fac parte din aceeași tabără, fiecare dintre cei doi fiind nemulțumit de conduita celuilalt³⁶. O comunitate sufletească intimă între studenți și profesori nu există, spunea un student în 1925, decât foarte rar³⁷.

Note:

¹ Acest text a reprezentat, la bază, o comunicare susținută (la 25 noiembrie 2020) în cadrul Conferinței „Misiunea universității. Reflecții dinspre Ortega y Gasset” (organizată, la Universitatea „Danubius” din Galați, de Centrul de Hermeneutică „Simboluri și Texte” în parteneriat cu Centrul de Studii și Cercetări Danubiene).

² Lumea universitară, „Câteva cuvinte”, în Lumea universitară, anul I, nr. 1, Cluj, 1-15 februarie 1922, p. 1.

³ A se vedea Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925.

⁴ N. Iorga, Lupta pentru Limba Românească, București, Institutul de arte grafice și editură „Minerva”, 1906, p. 10.

⁵ Fănel Teodorașcu, “Scholars have no steel arms. On the „muscles education” in the past Romanian newspapers”, în Iulian Boldea, Cornel Sigmirean, Identities in globalisation. Intercultural perspectives. Section: Communication, Journalism, Education Sciences, Psycology and Sociology, Tîrgu-Mureș, “Arhipelag XXI” Press, 2020, pp. 142-151.

⁶ C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, volumul II, București, Editura ziarului „Universul”, 1928, p. 209.

⁷ N. Iorga, Lupta pentru Limba Românească..., p. 36.

⁸ Adam Popa, „Studenții și politica”, în Lumea universitară, anul I, nr. 1, Cluj, 1-15 februarie 1922, p. 10.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem.

¹¹ Ibidem, p. 10-11.

¹² H. Petra-Petrescu, „Din îndemnurile sufletului. Studențimea și politica”, în Țara noastră, anul II, nr. 27, Sibiu, 29 iunie (12 iulie) 1908, pp. 222-223.

¹³ Ion Dafin, Mișcarea studențimii în Iașii cultural și social. Amintiri și însemnări, Iași, Editura Viața Românească, 1929, pp. 150-172.

¹⁴ Mihail Ștefan Enescu, „Cercul și căminul studențesc brăilean”, în Analele Brăilei, anul III, nr. 3-4, iulie-decembrie 1931, p. 178.

¹⁵ Un student, „Studențimea noastră”, în Luceafărul, anul XI, nr. 16, vol. I, Sibiu, 15 aprilie 1912, p. 298-300.

¹⁶ Ibidem, p. 298.

¹⁷ Ibidem, p. 299.

¹⁸ Ibidem.

¹⁹ Ibidem.

²⁰ M.D., „La sfârșitul anului școlar”, în Clujul, anul III, nr. 25, 21 iunie 1925, p. 1.

²¹ C. Bacalbașa, Bucureștii de altădată, volumul II, București, Editura ziarului „Universul”, 1928, p. 271.

²² N. Iorga, O viață de om – așa cum a fost (I), București, Editura N. Stroilă, 1934, pp. 260-280.

²³ Ibidem, p. 271.

²⁴ *** „O chestiune culturală”, în Românul, anul IX, nr. 31, Arad, 15 februarie 1920, p. 1.

²⁵ Ibidem, p. 1.

²⁶ Ibidem, p. 1.

²⁷ N. Iorga, N. Iorga, O viață de om – așa cum a fost (I)..., pp. 262-263.

²⁸ Textul apare în trei părți, în numerele publicației Revista generală a învățământului din 1 ianuarie, 1 februarie și 1 mai 1906, la paginile 385-393, 468-482 și, respectiv, 728-751.

²⁹ V. Sion, „Planuri de reformă în învățământul superior” (I), în Revista generală a învățământului, anul I, nr. 6, 1 ianuarie 1906, p. 885.

³⁰ Const. Kirițescu, „Universitatea tradiționalistă și universitatea modernă”, în Cele trei Crișuri, anul XX, nr. 3-4, Oradea, martie-aprilie 1939, p. 50.

³¹ Ibidem.

³² Ibidem.

³³ Ibidem.

³⁴ Ibidem.

³⁵ Dimitrie Gusti, „Universitatea socială. Considerații asupra unei politici sociale studențești”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, p. 4-5; Ion Sân-Giorgiu, „Solidarismul universitar”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, p. 8; Dragoș Protopopescu, „Hypatia”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, pp. 9-10; Mihail Berceanu, „Un cartier universitar”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, p. 10; Alexandrina Suciu, „Studentele și Universitatea”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, p. 12; N.N. Vasiliu, „Bibliotecile”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, pp. 15-16; Petru Comarnescu, „Cetatea universitară”, în Arhiva pentru știință și reformă socială, anul XI, numerele 1-4, 1933, Editura Institutului Social Român, pp. 188-209; *** „Cetatea universitară din București”, în Arhiva pentru știință și reformă socială, anul XI, numerele 1-4, 1933, Editura Institutului Social Român, p. 319; Pamfil Șeicaru, „Cuvinte pentru studenți”, în Hiena, anul III, nr. 3, 29 octombrie 1922, pp. 2-3; Pamfil Șeicaru, „Se închid universitățile”, în Hiena, anul III, nr. 17, 4 februarie 1923, pp. 2-3.

³⁶ *** „O anchetă... în lumea universitară”, în Adevărul, anul 50, nr. 16234, 24 decembrie 1936, pp. 11-12, 14-15.

³⁷ Florian Ciurescu, „Profesori și studenți”, în Universul literar, anul XLI, nr. 42, 18 octombrie 1925, p. 10.