Elisabeta Ypsilanti (Safta Văcărescu) – Maica eteriștilor (Două secole de la Revoluția Greacă: 1821-2021)

Revoluția Greacă din 1821 își are începuturile sale în Principatele Române, iar pregătirea mișcării de emancipare elene avusese loc în Basarabia (anexată de Imperiul Rus la 1812). O dată marcantă este sărbătorirea celor 200 ani de la evenimentele legate de începutul revoluțiilor grecilor și românilor din 1821, care au zdruncinat „somnul împăraților Europei” și au schimbat mersul vieții sociale a popoarelor din Balcani. Pregătirea revoluției pentru eliberarea pământului Eladei asuprite s-a petrecut în Odessa și în Basarabia, iar începutul său mișcarea o avu „la Iași”, așa cum susținea și contemporanul Costache Negruzzi, în vestita-i scrisoare a VII-a (Calipso), din septembrie 1839¹.

Când Ypsilanths a bătut în clopotul trezirii!

Când grecii Prutul au trecut
Și Libertatea au cerut –
A fost un pas de început,
Deși, nu toți l-au priceput.

Când Ypsilanths a bătut în clopote: Trezirea!
 – Valahii mulți l-au susținut, croindu-și propria menire.
Strigând în glas toți – Propășire,
Purtau un gând – de izbăvire.

Aveau românii vis măreț,
Aveau un Tudor, îndrăzneț...
Ucis atunci, cu sânge rece –
În Țară jalea nu-i mai trece.

În anul cel de mari revolte
Nu s-au dezis de a lor pofte
Vecinii mari și hrăpăreți –
Ne-au pus lăcate și pereți.

Trecut-au două veacuri lungi...
Destulă vreme să ajungi
La o concluzie firească:
Pentru ca lupta strămoșească să aibă șorț, să izbutească –
Efortul neamului creștin urma urgent –
Să se unească!²

(Vlad Mischevca, 22.02.2021)

Într-o însemnare de pe un manuscris românesc, se menționează că: „La anul 1821, luna fevruarie în 21, zîoa marți, au trecut de peste Prutu Ipsilantu (Alexandru – n.n.) însoțitu numai de doă slugi. Până a nu veni ielu, începusă a să înscrie ostași toți arnăuțîi de la curte și acei de pe la boieri. Boierii, întrunindu-să la Mitropolie și sfătuindu-să, au socotitu de cuviință, și dimpreună cu mitropolitul s-au dusu la curte și au întrebatu pă domnul Mihai Suțu pentru ce să face această strîngere de oaste. Le s-au datu răspunsu că pentru a să trimete în Valahia, asupra lui Tudor Vladimirescu. Îndată după sosirea lui Ipsilantu, au poruncitu să puie sub sabie și să prade pe toți turcei din Ieși și tîrguri…”³. Tot despre aceasta ne relatează și o altă însemnare de pe un Miscelaneu, la 22 februarie 1821: „… când au venit Alexandru Ipsilant în orașul Ieșii de la Rosiia și au tăiet turcii din Ieși și din Galați și din toate tîrgurile Țării Moldaviei”⁴.

Începerea Revoluției se proclamase în ziua de 27 februarie 1821, în fața bisericii Trei Ierarhi. Implicarea Iașiului în mișcarea de eliberare a Greciei, organizată de Societatea Amicală a Prietenilor, numită pe grecește Philike-Hetairia („Eteria”), a avut și o fațetă sumbră, deoarece Țara Moldovei era prădată, locuitorii Iașiului plecau în pribegie, iar aproape întreaga cârmuire a Moldovei se adăpostise dincolo de Prut sau în Bucovina. Despre aceasta ne mărturisește și acea însemnare a martorului ocular, care consemnase: „…Atunci (eteriștii – n.n.) au începutu a prăda hanurile, dughenile și toate căsîle, fără cruțare, sub cuvîntu că caută arme și cai. Toți au începutu a-și părăsî locuințîle lor și a-și căuta scăpare, bieții, piste Prutu și Bocovina”⁵.  S-a mai scris că: „Boiarii din Moldova au fugit la Bucovina și la Țara Muschiciască”⁶.

Mulți se așteptau la declanșarea unui nou război ruso-turc, însă Alexandru I nu acceptase „să susțină răscoala grecilor” și ambasadorul rus de la Constantinopol, baronul Gr.A. Stroganov, declarase Porții Otomane că Imperiul Rus dezaprobă insurecția eteristă și respectă tratatul semnat cu ea, dând, astfel, din partea suveranului său, mână liberă turcilor în vederea înăbușirii rebeliunii⁷.

Este puțin probabil ca țarul să fi dat vreodată eteriștilor altceva decât astfel de asigurări de simpatie; aceștia le-au luat însă drept promisiuni de ajutor și le-au transmis astfel românilor. În acest fel, „întreaga ridicare de la 1821 era întemeiată pe speranțe ce nu aveau cum să se împlinească”; la 18 februarie, consulatul rus de la București îl dezavua public pe Tudor Vladimirescu, iar la 23 februarie Capodistria însuși îi retrăgea decorația și gradul de locotenent din armata rusă, toate obținute în timpul Războiului din 1806-1812⁸.

Țarul, având în vedere serviciile domnului fanariot Constantin Ypsilanti, aduse în trecut Rusiei, i-a dat de înțeles generalului Alexandru Ypsilanti că doar „dacă n-aș fi fost mulțumit de serviciile tatălui tău credincios, aș fi dat afară din hotarele mele, pentru acțiunea ta necugetată, familia ta”⁹.

Pe 28 februarie (12 martie) 1821 la Iași se aflase vestea că împăratul rus Alexandru I nu acceptă ca Rusia să fie antrenată în mișcare, așa cum dăduse de înțeles Ypsilanti și-i cerea acestuia să se întoarcă în Rusia. Represiunea otomanilor îi sperie și pe boierii ieșeni care își strâng în pripă catrafusele și pleacă spre zonele de carantină înființate de ruși la Sculeni, pe malul stâng al Prutului. Dimitrie Ypsilanti, „omul cel drept, suferind din cauză că nu putea să treacă altfel în Grecia, pornește împreună cu Anagnostopulos, la 13 aprilie, de la Chișinău, spunând că se duce la Kiev și sosește, după mari greutăți, în Cernăuți; apoi prin munți el a trecut în Ungaria, Croația și de acolo, prin Triest, în Grecia”¹⁰.

Totuși, în Moldova, Alexandru Ypsilanti a izbutit să-l atragă pentru cauza Eteriei pe domnul fanariot Mihai Suțu. Un alt Suțu – Alexandru, domnul Țării Românești, murise subit la începutul anului 1821. Iar întreaga căimăcămie a Țării Românești, de la 15 ianuarie 1821, a fost alcătuită, firește din îndemnul lui Ypsilanti, de către propriile sale rude dinspre mamă în frunte cu familia Văcărescu. Concluzia, ce o impune M. Romanescu, este: căimăcămia de la 15 ianuarie reprezenta nu numai o mafie a boierimii româno-grecești de la începutul veacului al XIX-lea, ci un adevărat pact de familie al rudeniilor dinspre mamă ale lui Ypsilanti, un grup compact de oameni avuți, influenți, mai toți foști mari bani, solidari prin interese de clasa și de neam, care au profitat de moartea lui Alexandru Voda Suțu (13.01.1821), ca sa uzurpeze puterea și să îndrume răscoala lui Tudor Vladimirescu în favoarea lor¹¹.

Este evident că, eteriștii nu și-au atins scopurile propuse pe teritoriul Principatelor Române (intrând în conflict cu dezideratul românesc, chiar dacă mulți români au participat în acțiunile Eteriei). Însă, până la urmă, a contat faptul că Revoluția a continuat, deja în Grecia insulară și în Pelopones, până la victoria independenței.

Mai mult decât atât – trebuie de avut în vedere că liderii revoluției elene au avut multiple legături cu românii, inclusiv cele de rudenie prin filiera mamei eroilor eteriști Ypsilanti – Elisabeta (Safta) Văcărescu.

Principele fanariot Constantin Ypsilanti (1760-1816) a fost căsătorit a doua oară, la 1789, cu Safta Văcărescu (1771?-1866). Cu această descendentă a familiei domnești a martirului Constantin Brâncoveanu (1654-1714) el a avut șapte copii¹². La acei cunoscuți cinci fii și două fiice ar trebui să mai adăugăm și pe cei morți din fragedă copilărie. Dintre acești urmași rămași necunoscuți poate fi menționat, cel puțin, un fiu minor – Ioan (precum reiese din hrisoavele lui C. Ypsilanti, din 10.06.1803 și 12.08.1803. Probabil, mort de mic copil la București ante decembrie 1805).

Spița genealogică a descendenților Brâncoveanu

(Ramura Ypsilanților):

Constantin Brîncoveanu 1654 - 15.VIII.1714. Domnul Țării Românești: 1688-1714.

=1673-1674 Maria (sin Neagoe Coconul al lui Antonie Vodă din Popești)

Safta n. cca 1686 - apr.1747

=19.V.1700 Iordache Crețulescu (n.1680-+1746 București), Mare logofăt (1717)¹³

Constantin Crețulescu, Mare ban (1755-1756)¹⁴ = Smaranda Caliarh - Florescu (fiica lui Antonache Caliarhi și a Ancuței Florescu)

Catrina (Safta) = Constantin R. Văcărescu, Mare aga, Mare paharnic 1781 (+1794)¹⁵

Elisabeta (Safta-Heraclia) 1771(?) - 20.X/2.XI.1866 (+Odessa) = 1789 Constantin Al. Ypsilanti (1760 - 1816 + Kiev) (II căsătorie)

1. Ecaterina (1792 - 9.III.1835, ‡ Chișinău)

2. Alexandru (13/24.XII.1792, Constantinopol - 19/31.I.1828, ‡ Viena)

3. Dimitrie (25.XII.1793 - 4/16.VIII.1832, ‡ Nauplia)

4. Gheorghe (1795 - 11/23.II.1846, ‡ București)

5. Nicolae (1796 - 3/15.IV.1833, ‡ Odessa)

6. Maria (1802 - 1862, ‡ ?)

7. Grigore (1805? 1807, București - 12.07.1835, ‡ Odessa)

Safta sau Elisabeta, soția lui Vodă Constantin Ypsilanti, era soră cu Smaranda, soția lui Mihail Iordache Mano (Manu), vel-vornic în Divan. La 25 mai 1796, Smaranda Văcărescu se măritase cu Mihalache Manu, ea de 15 ani, fiica unor mari boieri, el de 34 – venit de la Constantinopol pentru a se căpătui, ajungând Mare vornic și caimacan al Craiovei (1805) și chiar al Valahiei (1821). Aceste două strănepoate ale lui Constantin Vodă Brâncoveanu au rămas imortalizate de penelul artistului plastic Mihail Töpler (1780-1820), care realizase mai multe portrete ale protipendadei Principatelor Române la începutul secolului al XIX-lea. Töpler a fost un portretist solicitat atât la curtea domnească, cât și a boierilor, despre care se spune că a „exploatat” sensibilitățile feminine, excelând în redarea stofelor și a mătăsurilor, a bijuteriilor și a tot felul de podoabe, a coafurilor ori a gulerelor de dantelă (horbotă) purtate de clientele sale¹⁶.

Începând de la 1800 el a activat atât la Iași, cât și la București. Portretist de mare talent, el a onorat comenzile celor mai importante familii locale de domni și boieri, începând chiar cu cele ale caselor princiare Moruzi și Ypsilanti. Dintre aceste modele, care ne interesează, i-au fost soții Constantin și Safta Ypsilanti, precum și sora acesteia – Smaranda Mano. Sora cea mai mare – Safta era o doamnă frumoasă, îmbrăcată conform modei europene – care, de exemplu, în vara anului 1806, îmbrăcase o rochie de crep roșu special pentru audiența ce i-o acordase doamnei Christine Reinhard, soția consulului Franței la Iași¹⁷. Chiar dacă era vizibil acel melanj în vestimentație, din obiceiurile vechi orientale și cele noi occidentale, la curte se obișnuia încă a sta, ca și mai înainte, turcește pe divan: „Prințesa Ypsilanti a fost îmbrăcată într-o rochie roșie creponată franceză, iar aceasta în onoarea mea. Trebuie să fi fost foarte frumoasă (în tinerețe – n.n.). A venit la mine și m-a invitat să mă urc pe canapea cu ea și să mă ghemui după obiceiul turcesc”¹⁸.

Într-un alt tablou al lui Töpler (tot din colecția Muzeului de Arte din București)¹⁹, frumoasa doamnă a Țării Românești apare îmbrăcată după moda constantinopolitană a momentului, ușor contaminată de stilul antichizant empire: bluză albă de voal fin, cu decolteu oval și volan de dantelă, rochie cu talia foarte sus, din catifea cu broderii fitomorfe din fir de aur peste care are un biniș din mătase roz cu guler și manșete de samur; în jurul mijlocului este lejer înnodat un prețios șal de cașmir, iar pe creștet, lăsată puțin pe frunte, e așezată o calotă roșie, minusculă. În bogatul păr negru, lăsat în voie pe umeri, sunt prinse fastuoase bijuterii cu perle și nestemate. De altfel, în tratarea bijuteriilor Töpler era neîntrecut în epocă: irizarea mărgăritarelor, sclipirile diamantelor și a metalelor prețioase în care erau încastrate, roșul sticlos al rubinelor și luciul mat al peruzelelor sunt tot atâtea semne de identificare a picturilor sale. În aceeași măsură era și un maestru al tratării impecabile a texturilor: mătăsuri grele, blănuri scumpe, catifele bogate, postavuri aspre, voaluri și horbote delicate, carnația sidefie a personajelor, ochii strălucitori și vii sub sprâncenele elegant arcuite ale frumuseților din Fanar sau a celor autohtone²⁰.

De remarcat că toate aceste scumpe giuvaericale ce o împodobeau pe Safta Ypsilanti în ajunul Războiului ruso-turc din 1806-1812 ulterior au fost vândute pentru a susține cauza patriotică a fiilor săi în cadrul Revoluției din 1821.

Precum și alte doamne, sora Saftei, vorniceasa Manu, de asemenea și-a prezentat bogăția nestematelor din colier, cercei și inele pozând peste câțiva ani, în 1809, aceluiași vestit portretist, etalându-și bogăția nestematelor din costum și accesorii²¹. Bijuteriile purtate de ambele surori Văcărescu erau preponderent alcătuite din diamante și briliante, reprezentând o formă de tezaurizare a averii familiei, ușor de depozitat și transportat, fapt care le-a înlesnit familiei Ypsilanti fuga și retragerea lor în exilul rusesc în anii 1806, 1807. Bogatul colier cu briliante, cerceii lungi cu diamante – „cu tremurărele” – erau completate cu extraordinarele paftale, prinse lejer, coborâte peste șolduri, păstrând doar rolul de podoabă. Probabil, cum bine sugerează istoricul ieșean Sorin Iftimi, aceste paftale au fost moștenite de Smaranda (probabil, la fel ca și Safta) de la mama lor Safta Kretzulescu, din vița Brâncovenilor²².

G.N. Ionnescu-Gion, un remarcabil istoric al podoabelor – „Giuvaericalelor vremurilor bătrâne”, descriind bijuteriile purtate în secolul al XVIII-lea folosește ca argumente și reprezentările plastice, versificate ale „poetului popular”: jupânița are, zice dânsul, „veștmânt zugrăvit în spate și-n piept, și Pasă-i capul de parale, / Urechiuși / De cerceluși / Degețele / De inele / Iar la mână-i cu brățară / Cu pieptul bătut cu lei. / Și mai are / Mîndru brâu de aur / Semănat cu pietricele, / Ca câmpul cu floricele (…)”²³.

Astfel, datorită talentatului portretist Mihail Töpler, care era foarte atent la redarea detaliilor, precum bijuteriile sau accesoriile vestimentare, ni s-au păstrat portretele unor doamne din înalta societate de la începutul secolului al XIX-lea și care au lăsat urme în istoria națională a românilor și grecilor, precum cele ale Doamnei Safta Ypsilanti, Vornicesei Manu cu copilul ș.a.

Pictură lui Töpler Safta Ipsilanti (ulei pe pânză: 0,765x0,630 m; nesemnat, nedatat; Inventar 1544; verso: ștampila Saint-Georges pe traversa șasiului), făcând parte din vechea colecție Mano, în ședința din data de 24.04.2014 a Comisiei Naționale a Muzeelor și Colecțiilor a fost clasată în patrimoniul cultural național mobil, în categoria juridică Fond, aflate în patrimoniul Muzeului Național de Artă al României (București)²⁴.

N. Iorga menționează despre consemnările călătorilor străini, care remarcau că Safta „trecea în vremea ei drept întâia frumusețe din București”²⁵.

În general, Elisabeta Ypsilanti a fost numită de greci „Mama Eteriștilor” (Πρωτομάνα), întrucât în anii de pregătire a Revoluției ea a fost persoana care a organizat în salonul ei întâlnirile preliminare ale protagoniștilor evenimentelor, sub pretextul discuțiilor literare, care au condus în cele din urmă la înființarea Societății Filiki Etairia, din care a și făcut parte, fiind una dintre primele femei-membru. Contribuția morală și materială a doamnei Ypsilanti a fost atât de mare încât fiul ei Alexandru, liderul Eteriei le ceru emoționat celorlalți eretici: „Scrieți la sfârșitul declarației Sărut mâna mamei”²⁶. În ziarul „Ilios” citim expunerea acestui episod fulminant, într-un articol din 11 februarie 1859: „ Dimitrios cu Georgios și cei doi secretari, Kozanitis G. Lassanis și G. Typaldos au scris proclamația, care va elibera națiunea, de îndată ce va fi proclamată revoluția din Moldova. Proiectul se apropia de finalizare, dar înainte ca semnătura să poată fi pusă, Alexandru s-a ridicat și a intrat în camera alăturată a mamei sale, care era acolo cu fratele său mai mic Grigore, de paisprezece ani. «Mamă, i-a spus doamnei Elisabeta, mântuirea Patriei va necesita probabil sacrificiul moșiei noastre din Coșnița, care pentru încă patruzeci de ani ar putea să ne aducă anual câte cincizeci și patru de mii de ruble. Oferiți, mamă, acest imobil Patriei?» Stăpâna a plâns și a spus: «Îți ofer copiii mei și îmi va părea rău pentru cele două milioane de ruble?» După aceste cuvinte ale mamei sale, Alexandru Ypsilanti a semnat proclamația, ce declanșase revoluția la Iași, pe 21 februarie, adăugând la sfârșitul documentului: Sărut mâna mamei”.²⁷ Elisabeta și fiicele ei au donat la luptă toți banii pe care îi aveau, precum și bijuteriile lor prețioase, toate moștenirile familiei.

În istoriografia greacă această vestită doamnă, admirată în tinerețe pentru frumusețea sa și apreciată ulterior pentru sacrificiile și caracterul său puternic – manifestate în etate, fiind de origine română (din viță domnească a promotorului culturii bizantine Constantin Brâncoveanu) – s-a învrednicit de înalte aprecieri: „Una dintre cele mai impunătoare femei ale elenismului în vremurile revoluționare. Mama sfintei pentade. Maica Prietenilor (Πρωτομάνα των Φιλικών). Femeia care a dat totul, dar totul, pentru libertatea patriei și în schimb a primit marginalizarea și indiferența. Nicio femeie nu a oferit atât de mult în 1821, dar nimeni nu a fost uitat la fel de repede ca și ea”²⁸.

Elisabeta (Safta) Ypsilanti, trăind până la adânci bătrâneți (a trăit încă 50 de ani după moartea soțului său, atingând venerabila vârstă de nouăzeci și ceva de ani (1768 sau 1771? - 20.09 (2.10). 1866, Odessa)²⁹, va mai avea de îndurat încă multă durere și necaz pe viitor, deoarece va suferi cea mai mare tragedie pe care o poate avea o mamă, când va deplânge și moartea celor cinci fii ai săi. La fel au decedat, înaintea maicii lor, și cele două fiice – Ecaterina³⁰, la 9 martie 1835 și, respectiv, mezina Maria³¹, la 28 septembrie 1862. Sora ei – Smaranda Văcărescu-Mano, născută la 1778, moare la București – la 12.01.1859.

Doamna E. Ypsilanti, rămânând văduvă, a trebuit să facă față multiplelor probleme pe care le înaintează viața și să stea la cârma numeroasei sale familii – cerând și în continuare asistența autocrației ruse.

Ulterior, pe parcursul a mai mulți ani Elisabeta Ypsilanti a încercat să-și redobândească, cu ajutorul diplomației ruse, drepturile asupra proprietăților pierdute în Principatele Române și Imperiul Otoman, dar obținuse doar recunoașterea dreptului de proprietate asupra casei din Therapia și a terenului adiacent. De asemenea, apelase la diverse instanțe judecătorești în legătură și cu pretențiile asupra moștenirii soțului din partea spiței familiei Mano, adică a surorii lui Constantin Ypsilanti – Ralu, căsătorită la 1784 cu Alexandru Mano³².

Locuind mai mulți ani în casa lor mare din Kiev, văduva Ypsilanti a fost nevoită ulterior să o vândă (probabil la sfârșitul 1823) la un preț de doar 50 000 ruble,³³ mutându-se cu traiul când la Chișinău (unde locuia ginerele Constantin Antonovici Katakazi cu fiica sa mai mare Ecaterina),³⁴ când în moșia sa din gubernia Podolia sau Odessa...

Note:

¹ Negruzzi Costache, Scrisoarea VII (Calipso), septembrie 1839, în: C. Negruzzi, Nuvele, București, Erc Press, 2009, p. 138.

² Mischevca Vlad, Prutul în destinul neamului românesc (O antologie literară a râului), Ediția a II-a, revăzută și completată, Chişinău: Lexon-Prim, 2021, p. 126.

³ Însemnări de pe manuscrise şi cărţi vechi din Ţara Moldovei: un corpus, editat de: I. Caproşu, E. Chiaburu. Vol. III (1796-1828), Iaşi, Casa Editorială Demiurg, 2009, p. 492-493.

⁴ Ibidem, p. 493.

⁵ Ibidem.

⁶ Ibidem.

⁷ Заблоцкий-Десятовский А.П., Граф П.Д. Киселев и его время, С.-Петербург, 1882, том I, p. 147-151.

⁸ Cătălin Pena, Când Ipsilanti le-a garantat moldovenilor persoana și averea, iar țarul i-a lăsat baltă și pe el și pe Vladimirescu („Evenimentul Zilei”, 25 februarie 2021). [Disponibil: https://evenimentulistoric.ro/cand-ipsilanti-le-a-garantat-moldovenilor-persoana-si-averea-si-tarul-i-a-lasat-balta-si-pe-el-si-pe-vladimirescu.html]

⁹ Documente privind istoria României. Răscoala din 1821, Vol. IV, Bucureşti, 1960, p. 268.

¹⁰ Ibidem, p. 301.

¹¹ Romanescu M., Contribuții la cunoașterea lui Tudor Vladimirescu, în: Balcanica, V-1, p. 8.

¹² Vezi: Mischevca Vladimir (ed. Zavitsanos P.), Principele Constantin Ypsilanti, 1760-1816. Chișinău, CIVITAS, 1999, p. 156.

¹³ Vornicul Iordache Kretzulescu (1680-1746), boier însemnat, crescut la curtea lui Brâncoveanu; la 1717 e Mare logofăt în divanul domnesc. El era ginerele lui Vodă Brâncoveanu, care în 1700, când Kretzulescu era în vârstă de 20 de ani: „întorcându-se la București, primăvara a măritat-o pe Safta, fata sa, după postelnicul Iordache Kretzulescu”. După decapitarea socrului, fusese exilat cu văduva Brâncoveanului la Kiutai. Sub Mavrocordat (1717) e mare Vornic, demnitate ce avu până la moarte (1746), fiind înmormântat la Mitropolia din București. Împreună cu soția sa, Gheorghe Kretzulescu a zidit și înzestrat biserica Kretzulescu din București la 1722. Testamentul Saftei, datat din 3 aprilie 1747, e foarte interesant prin conținut: între altele lasă 1 050 taleri patriarhilor de Ierusalim, Antiohia și Alexandria. Au avut patru fii: Nicolae, Radu, Constantin, Toma. (Lecca O.-G., Familiile boierești române. Istoric și genealogie (După izvoare autentice), București, MDCCCXCIX, p. 303).

¹⁴ Banul Constantin Kretzulescu, fost Aga, Vornic, Ban (în 1755). Din căsătoria sa cu Smaranda, fiica lui Florescu, o avu pe Catrina (Ecaterina), soția Vistierului Constantin Văcărescu.

¹⁵ Este fiul lui Radu Văcărescu, Mare vornic la 1764 (+1778) și a Ancuței Băleanu; iar Radu Văcărescu este fiul lui Enache Văcărescu, Mare clucer la 1712 (+1714, ucis la Țarigrad) – însurat cu Stanca Cojescu.

¹⁶ Dan Rădulescu, Premisele apariției artei moderne în România. Partea I. De la Primitivi la pașoptiști, în: „Anuarul Institutului de Istorie «George Barițiu» din Cluj-Napoca”, t. LV, 2016, p. 334.

¹⁷ Charles-Frédéric, conte Reinhard (1761-1837), a fost ministru de externe al Franței în 1799.

¹⁸ Lettres de Madame Reinhard à sa mère, 1798-1815: une femme de diplomate, Paris, 1900, p. 201.

¹⁹ Angela Jianu, Women, Fashion, and Europeanization: The Romanian Principalities, 1750-1830, în: Buturovic Amila, and Irvin Cemil Schick, Women in the Ottoman Balkans: Gender, Culture and History, edited by I.C. Schick, 2007, p. 214-215 (figura 7.4: Portretul lui Safta Ipsilanti nu era disponibil pentru reproducere în volumul actual, dar acest portret al unei doamne anonime atribuite aceluiași artist are o asemănare strânsă cu acesta – Nota autoarei).

²⁰ Adrian-Silvan Ionescu, Mișcarea artistică oficială în România secolului al XIX-lea, București, 2008, p. 23-24.

²¹ Sorin Iftimi, Portretul Smarandei Manu de Mihail Töpler, aflat la Muzeul de Artă din Bacău, în: „Acta Bacoviensia”, X, 2015, p. 60-67.

²² Ibidem, p. 67.

²³ G.N. Ionnescu-Gion, Giuvaericalele vremurilor betrâne (la noi, în Bucureşti), în: „Literatură și artă română”, anul III, 1898, p. 228.

²⁴ http://clasate.cimec.ro/omc/OMC-2369-22-05-2014.PDF

²⁵ Iorga N., Istoria românilor prin călători (cap. VII: Călători după 1821), Ed. II, vol. III, București, 1929, p. 133. /Essai sur la Valachie et la Moldavie, théâtre de l‘insurrection dite Ypsilanti, Paris, 1821/.

²⁶ https://www.tanea.gr/2021/03/21/people/oi-gynaikes-pou-polemisan-iroika-stin-epanastasi-tou-1821/

²⁷ Κουτσονίκας Λάμπρος, Γενική Ιστορία της Ελληνικής Επαναστάσεως, εκδ. Δ. Καρακατζάνη, Αθήνα, 1863, γ’ τόμος, σελ.78; Λάππας Τάκης, Ελληνικά Ιστορικά Ανέκδοτα 1750-1862, εκδ. Μ. Πεχλιβανίδη, Αθήνα, 1971, σελ. 24, 135; https://www.schooltime.gr/2017/03/24/elisabet-ypsilanti-mia-ellinida/?fbclid=IwAR3HQlBnaXJNxcjyrKziseL3fEGLBUooWc3xpq_VHbJhEITY2ZIoVw5ec7Y

²⁸ Ξυραφάκι Κούλας, Γυναίκες στη Φιλική Εταιρία. Φαναριωτισσες. – Αθήνα, 1971, σ. 100; Διαμαντη Κ. Αθ., Ελισαβετ Υψηλάντη η πονεμένη μητέρα των πρωτεργατών της Επαναστάσεων του 1821, în: „Ηώς”. Αριθ. 44, (Αθήνα), Μάρτιος 1961, σ. 44-48. Αριθ. 45, σ. 39-41. Αριθ. 46, σ. 64-65.

²⁹ Vezi necrologul în ziarul «Αλητθεια», Αθηναι, 13 Οκτ. 1866·(Ιστορικη Ανθολογια, Αθιναι, 1927, σ. 6-7). Арш Г., Ипсиланти в России, în: „Вопросы истории”, 1985, № 3, с. 101.

³⁰ Ecaterina Ypsilanti, născută la 1792 (probabil la Constantinopol, la 8 martie) a fost căsătorită cu Constantin Antonovici Katakazi (Κατακαζης, 1786-1858, guvernatorul civil al Basarabiei între 1817-1825) şi a decedat la 9 martie 1835 (mormântul ei se află la Cimitirul Central din Chişinău).

³¹ Maria Ypsilanti (născută la 1802, probabil la Bucureşti, a decedat la 1862?), din 1816 era la Curtea din SPb şi s-a căsătorit la Chişinău (22.VI.1823) cu Al.D. Schina (Σχηνας, 1.02.1799 - 1844).

³² Alexandre Ypsilanti, Correspondance inédite: 1816 – 1828, Publiée par Gr. Arš et C. Svolopoulos. – Thessaloniki, 1985, p. 18-21: Sora lui C. Ypsilanti, Ralu Mano, cerea de la urmașii acestuia restituirea unei enorme sume de 300 000 piaştri şi a moşiei din Ţara Românească – Zimniţa, considerată zestrea ei.

³³ Ibidem, p. 99.

³⁴ Ibidem, p. 80.