Basarabia lui Nicolae Iorga

O viață așa de plină cum a fost aceea care începea acum 150 de ani o vedem astăzi luînd forma a trei trecuturi. Se desfășoară paralel vîrstele vieții omului „așa cum a fost” și vîrstele țării la care el a fost martor și factor activ. Al treilea șirag de vîrste este al acelui trecut românesc și universal pe care l-a reconstituit, creator, din vechime pînă în pragul propriei sale biografii. Imaginea anilor din care împlinise 64 și cărora le va pune capăt o moarte cumplită, după încă cinci, a vrut să o întipărească el însuși în memoria urmașilor. Privirea întoarsă spre sine, între biruințe și dezamăgiri, nu a fost de ajuns de cuprinzătoare. Din scrierile sale, unele se mai păstrează inedite (după șapte decenii): articole, conferințe, fragmente de însemnări zilnice. Amintiri ale contemporanilor săi, așa cum îl vedeau ei, încărcate de admirație sau de ostilitate, sînt risipite: a le culege laolaltă, atît în țară cît și în străinătate, ar îngădui o comparație sugestivă între ele. Dar a fost salvată o corespondență imensă, desfășurată pe o jumătate de veac. Mai rareori dus-întors, cînd și telefonul servea numai în condiții excepționale, dar scrisorile primite zi de zi reprezintă un material documentar colosal. Ele sînt prețioase pentru a sonda activitatea omului de știință, însă de obicei reflectă contactul neîntrerupt cu locuitorii țării, un pas după altul, pe măsură ce îmbătrînesc și el și oamenii care i se adresează de pretutindeni. Prin clasarea corespondenței, care e în curs, vom fi mai aproape de adevăratul Nicolae Iorga. Un loc aparte îl ocupă mărturisirile intime (Scrisori către Catinca, 1991). Cîndva, N. Iorga regreta că n-a descoperit „scrisorile de dragoste ale lui Ștefan cel Mare”, dar pe ale sale le avem, dezvăluind împărțirea zilnică a oricărei emoții cu cine i-a fost sprijinul neclintit, o viață întreagă. Un subiect diferit, deși inseparabil de cele precedente, va fi ceea ce am numit „viața postumă” a lui N. Iorga: reacțiile opiniei publice, binecuvîntate de autorități prin omagiul oficial sau, dimpotrivă, dacă puterea s-a schimbat, stîrpite pînă la a impune tăcerea. Fiindcă un om ca acesta nu moare o dată, ci de mai multe ori.

La aniversarea pentru a cărei celebrare stau să vină desigur participări din toată țara nu poate lipsi Moldova. A înșira și explica legăturile pe care, ca istoric și om politic, Iorga le-a avut cu Basarabia este o datorie, chiar dacă, din lipsă de spațiu, vor fi evocate aici doar cîteva momente.

Cu Studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe (1899) începe apropierea cercetărilor sale de trecutul de neșters al ținutului de care fuseseră legate atît Moldova cît și Țara Românească. Această lucrare fundamentală era, la data apariției, una din primele prin care oamenii de carte luau cunoștință de prezența tînărului profesor de la București. Investigațiile în arhive occidentale, cu care a fost deprins de timpuriu, aveau nevoie să fie întregite prin înțelegerea vieții contemporane pe care o va căuta în regiunile înstrăinate. Neamul românesc în Basarabia, în 1905, are ca pereche Neamul românesc din Bucovina, amîndouă fiind reportaje, cu impresiile de călătorie care l-au influențat definitiv. Același prilej i-a îngăduit să cunoască personalități românești ca Pavel Gore sau Flondorii, a căror poziție în politica vremii corespundea cu a lui. Întîlnirea cu Gore a dat naștere unei prietenii. La data drumeției prin Basarabia se desfășura războiul ruso-japonez, despre care de asemenea Iorga a informat, în 1904, publicul din România (Războiul din Extremul Orient. China, Iaponia, Rusia asiatică. Schițe). Insuccesul răsunător a creat în Rusia condițiile unei izbucniri a nemulțumirii populare înăbușită cu extremă violență. Pe de o parte Ohrana, pe de alta pogromurile chiar la Chișinău accentuau o lipsă de putere și de organizare a regimului țarist, făcînd să se presimtă apropierea crescîndă a revoluției. Întrebarea dacă, în declinul său, imperiul va mai fi în stare să păstreze toate regiunile pe care le acaparase se răspîndea și în România vecină. Aniversarea sărbătorită la Petrograd a prilejuit o carte-manifest a lui Iorga, Basarabia noastră. Scrisă după 100 de ani de la răpirea ei de către ruși. Încă din 1910, din mica tipografie de la Văleni ieșise culegerea lui de încercări literare, al căror merit era că susțineau zelos o viață culturală, Poeții Romîni de supt stăpînire rusească. În 1912 au mai apărut două broșuri, conectînd vocațiile între care acest om extraordinar își împărțea oxigenul. Ca istoric, el se grăbește să publice și să comenteze documentele pe care le-a găsit în călătoria din 1905 (Boieri și răzeși în Bucovina și Basarabia în cele dintîi decenii după anexare), la care arhivele prietenilor îi vor îngădui să continue în 1914 cu Nouă documente basarabene. Ca martor al realității pe care se simțea dator să o comunice și s-o schimbe, a scris Pagini despre Basarabia de astăzi. Dar vine războiul, în care vom fi aliați cu Rusia împotriva politicii pe care se străduise să o împiedice, de alăturare la Austro-Ungaria, responsabilă de situația Transilvaniei și Bucovinei. Alegerea avea nevoie să fie justificată: în refugiul de la Iași, în 1917, în timp ce adresa Franței și Angliei expuneri istorice ale relațiilor întreținute de români cu aceste țări, ca o legitimare a parteneriatului prin tradiție, sarcina pe care a îndeplinit-o prin Histoire des Relations Russo-Roumaines era mult mai grea. Îndrăznea să imagineze un schimb de civilizații între vecini, începînd din veacul al XIV-lea, la hotarul răsăritean al lui Alexandru cel Bun. Strămutările de granițe din 1812 și din 1878 sînt explicate prin oscilările politicii europene, sub egida căreia diplomația Rusiei își realizase la minimum intențiile anexioniste. Convergența româno-rusă își primea îndreptățirea prin îmbrățișarea pacificatoare, de natură dinastică, între Nicolae II și Carol I (Constanța 1914). Acest raport destinat unei opinii publice internaționale îl va rescrie din alt punct de vedere, mai cuprinzător ca viziune istorică: le-a oferit cititorilor români după război o panoramă de conflicte, emigrații și exiluri: Scurtă istorie a slavilor răsăriteni, Rusia și Polonia. Simple linii de orientare. Se deschidea astfel solidaritatea cu acțiunea de refacere a statului polonez dezmembrat, paralelă cu aceea care întregea România. Chiar de la Iași, în 1918, în aceeași atmosferă regeneratoare, Iorga scrie Românii de peste Nistru. Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor. La traducerea lor în franțuzește, aceste articole de ziar își arată un scop nou, de a combate „Republica moldovenească” înființată de Stalin în 1924. Dezvoltarea grabnică a sovietizării în regiune fusese prevăzută de Iorga încă din 1912, cînd avertizase: „N-ar putea să rămîie mult timp în mîinile noastre. Cum s-a mai refăcut și altădată, după războiul Crimeii, tot așa s-ar reface Rusia și acuma. Și ea ar întrebuința toate silințile sale pentru a căpăta înapoi cu dobîndă ceea ce i s-a luat în ceasul trecătoarei slăbiciuni”.

Fără să fi fost implicat direct în frămîntarea basarabeană din timpul războiului, N. Iorga urmărea evenimentele de acolo prin participanți care-l informau despre activitatea lor de răspîndire a ideii Unirii: Gh. M. Murgoci, D. Munteanu-Rîmnic și Onisifor Ghibu. Mai tîrziu, în cursul anilor îndelungați de viață parlamentară, ecourile din Basarabia pe care le notează în Memorii revin. Vizitele din 1926 (august și septembrie), ca și broșura Trei zile în Basarabia, nu reflectă numai interesul său pentru monumentele istorice, ci voința cu care dorea supravegheate integrarea și asimilarea. Preocuparea de a educa, în fața unor probleme etnico-sociale și politice, este cel mai puternic afirmată în discursul său de la Chișinău în 1931. „Luarea în primire a guvernului” i-a dat prilejul să-și afirme hotărîrea de a întreprinde o reformă esențială: „Voi guverna pentru o țară care se face, ca România. Căci România nu este o țară făcută. România se face acum; se face prin fiecare dintre noi”. Dezamăgirile în căutarea mijloacelor instituționale le-a cunoscut ca prim-ministru, au devenit și mai inevitabile spre sfîrșitul regimului care l-a folosit ca înalt demnitar, dar l-a cenzurat ca ziarist. Zădărnicirea alegerii ca președinte al Senatului (trei zile în iunie 1939!) și experiența de consilier regal decorativ l-au dus la concluzia: „dece aș merge și mai departe, în conversație intimă, ca un complice, cu acest grup de oameni, în guvern și lîngă guvern, cari nu cred în țara lor?”

Asemenea mărturisiri, încredințate paginilor jurnalului din 1940, au rămas necunoscute pînă în 2019. La cunoștința lui Iorga nu ajungeau din Basarabia decît veștile despre epidemia de tifos exantematic, stăvilită cu greu la Prut, deoarece „tifosul e sămănat de agenți comuniști veniți de peste Nistru”. Centrul iradierii provocate ar fi fost la Tighina. O conspirație sovietică scuza, de fapt, incapacitatea autorităților românești de a face față unor „tulburări” produse „ici și colo”. Exemplul din 1924, Tatar-Bunar, furniza explicația și soluția: „Vinovații sînt escortați de jandarmi și împușcați pe drum, aruncîndu-se trupurile în Nistru”. Totuși, Iorga era reticent cu privire la pericolul unei invazii, fiindcă, după pierderile din Finlanda: „rușii nu par aplecați să atace Basarabia”. Consultîndu-se cu Gafencu, mai bine informat despre concentrări de trupe sovietice în sud-vest, a aflat de la el un ecou berlinez al pretențiilor, între care Cetatea-Albă, pe motivul poziției apropiate de Odessa: „Arăt că păstrarea ei ar fi pentru noi o chestie de prestigiu. Li s-ar putea restitui gura Chiliei cu orașul”, ceea ce lui îi pare prea mult”. Aceasta în mai, ca în curînd să se confirme că „rușii grămădesc trupe la Nistru”, 75 de divizii. Ca un trăsnet la 27 iunie: „Catastrofa Basarabiei, și în ce rușinoase condiții!”. Paginile următoare cuprind relatarea Consiliului de Coroană, înregistrînd cedările una după alta. Refuzul de a capitula, „o datorie de onoare, chiar cu siguranța că vom fi învinși”, l-a declarat Iorga însuși, cum numai el putea gîndi să i se răspundă lui Ribbentrop cu un citat din Luther! Inadecvare, vor fi apreciat ceilalți, pe cînd neînduplecați au mai rămas doi moldoveni și doi ardeleni. De Iorga va fi redactat și protestul parlamentar contra răpirii Basarabiei și Bucovinei de Nord. Reacția sa emotivă o cunoaștem și din mărturia celui care, atunci absolvent de bacalaureat și, peste două luni, rege, își va aminti toată viața cum, la ieșirea din dramaticul consiliu, bătrînul profesor i-a strigat „trădători” despre membrii majorității care se împrăștiau. Desfășurarea ulterioară a evenimentelor o cunoaștem: în aceleași însemnări se oglindește haosul care a izbucnit în provinciile părăsite, cu zvonurile care se întretaie sau se contrazic: lașități, dezertări, dar și dorința de a rezista prin care își fac drum tensiuni sociale. Izolării de Basarabia îi urmează  aceea din interiorul țării, unde va fi împiedicat să le vorbească românilor despre ce mai au de făcut. Amuțirea oracolului era un preț tragic de plătit pentru ce fusese credința sa în nevoile și potențialitățile poporului său.

După Unire, apucase să vadă cum erau ținuți la o parte „cei cari au creat România”. Basarabenii Pavel Gore și Zamfir Arbore se stinseseră uitați (Oameni cari au fost, III, 1936). Peste această nerecunoștință, el s-a îndărătnicit să dea tiparului în ultimele sale zile cîteva pagini din 1919, probabil cenzurate, despre „Moldova încă neliberă” pe care o străbătuse pe vremuri: „Mai era nevoie să-mi spuie cineva ce țară era aceasta?” – adăuga el: „O cunoșteam din rădiurile Botoșanilor, din codrii Vasluiului, din măgurile dunărene, o cunoșteam din adîncurile Ardealului și Bucovinei, din șesurile Banatului” (România cum era până la 1918, II, Moldova și Dobrogea, 1940).