Nicolae Iorga – creatorul național și universal

Încercarea de explicare sistematică sau de încadrare în canoane a lui Nicolae Iorga presupune de la început o ciocnire cu indefinitul și cu infinitul. A spune că a fost intelectual, profesor, om politic, luptător pentru cauza națională, academician, ministru, premier, patron etc. este, în același timp, mult și nimic. Poate că, totuși, meseria de profesor, înțeleasă ca misiune – în spiritul unui contemporan al său, lui Marc Bloch – să i se fi potrivit cel mai bine. Ca preocupări intelectuale, Nicolae Iorga a fost istoric (cel mai mare istoric român din toate timpurile), istoric literar, poet, dramaturg, eseist, publicist, jurnalist etc., dar, cu toate acestea, calificativul de istoric i-a rămas cel mai cuprinzător, mai adecvat. Ca studios al istoriei, marele savant a fost specialist în istorie universală, în istorie națională, filosof (teoretician) al istoriei, bizantinolog și promotor al studiilor sud-est europene, al istoriei istoriografiei, osmanist, romanist, medievist etc. Dar, dintre toate acestea, cea mai multă energie și pasiune a dedicat studiilor Evului de Mijloc. Dacă am lua acum doar acest din urmă univers al creației istorice a lui Nicolae Iorga, anume Evul Mediu, am putea proceda la fel, stabilind direcțiile majore ale cercetărilor sale de medievistică și ajungând la câteva esențe.

Dacă ne-am imagina toată activitatea de o viață a lui Nicolae Iorga ca o sferă imensă, formată din nenumărate sfere mai mici concentrice și am desfolia-o treptat, plecând de la suprafață (superficial) spre profunzime (nucleu), am tot îndepărta sferă după sferă, adică demnitățile politice, calitatea de luptător național, demnitățile științifice, întreprinderile culturale, și am ajunge la nucleul său de intelectual de marcă. Dacă dintre sferele acestea intelectuale am da la o parte ceea ce l-a făcut istoric literar, poet, dramaturg, eseist, jurnalist, am ajunge în final la calitatea (sfera) de profesor și cercetător în istorie. În istorie a fost medievist, romanist, slavist, istoric al artelor, teoretician al istoriei. În fine, dintre toate sferele istoriei frecventate de marele studios, am da în final tot de miezul cald al Evului Mediu.

S-au scris până acum, de mai bine de un secol încoace, încă de când savantul a început să publice, zeci de mii de recenzii, eseuri, articole, studii, cărți despre opera și viața celui care s-a definit, cu o zi înainte de moarte, drept „brad bătrân”. Cu excepția celor răuvoitoare și încrâncenate întru rău – sunt și din acestea –, copleșitoarea majoritate a acestor scrieri scot în evidență măcar câte o calitate excepțională a creatorului Nicolae Iorga, iar unele îi relevă, fără înconjur, genialitatea. Cei care au făcut acest din urmă lucru pornesc mai întotdeauna nu neapărat de la performanțele scriiturii lui Nicolae Iorga, ci de la capacitățile intelectuale ieșite din comun: precocitatea, învățarea și scriitura rapide, cuprinderea aproape instantanee a paginii de lectură, absolvirea în timp scurt a școlilor prin care a trecut, conceperea și dictarea concomitentă a mai multor materiale, limbile străine cunoscute, cele peste o mie de cărți (volume) și cele circa 20 000 de articole, studii, recenzii etc. S-a spus despre Nicolae Iorga că a scris mai mult decât ar putea citi un om obișnuit într-o viață, că a fost savantul român cel mai cunoscut – în viață fiind – în lumea erudită internațională din toate timpurile (47 de universități au arborat drapele în bernă la moartea sa năprasnică), s-a spus că a fost ultimul enciclopedist și ultimul polihistor din cultura română, un vulcan, un titan, precum eroii din mitologia greco-romană. Titanismul acesta se vede din numărul domeniilor de creație pe care le-a frecventat, dar și din numărul disciplinelor, direcțiilor și temelor din istorie abordate de creatorul numit Nicolae Iorga. În anii studenției, noi, cei din generația mea, am fost învățați o regulă de bază, într-o vreme când căutările bibliografiei nu se făceau pe cale digitală și presupuneau o adevărată investigație: înainte de a ne apuca de orice temă din istoria națională ori universală, trebuia în chip obligatoriu să vedem dacă subiectul nu a fost abordat cumva de Nicolae Iorga. Și, de cele mai multe ori, găseam la Iorga adevărate grăunțe de aur, fiindcă – parafrazându-l pe Terențiu – lui Iorga nimic din ceea ce este istorie nu i-a fost și nu i-a rămas străin. Oricine se apropie de anumite teme ale creației lui Nicolae Iorga (căci de întreaga operă nu se poate ocupa nimeni), dacă este un om onest, rămâne copleșit ca de o forță intelectuală ieșită din comun.

Dincolo de superlativele acestea, neacordate vreunui alt creator, Nicolae Iorga a fost, totuși, un om. Azi el este un „om care a fost”, dar rămâne „un om între oameni”. Oamenii au cu toții felurite afilieri în viață, fiindcă ei nu trăiesc izolați, ci în grupuri. Iar traiul în grup creează anumite solidarități și generează spirit comunitar. Comunitățile spațiale sau geografice principale care l-au marcat pe istoric au fost, în copilăria nu prea fericită, Botoșanii natali, apoi la adolescență Iașii cu școlile cele înalte, la maturitate și senectute Bucureștii, Vechiul Regat, România Întregită, Europa și Planeta Pământ. Iorga s-a simțit la fel de confortabil ca moldovean, ca român, ca european sau ca cetățean al universului. Este natural ca, uneori, să fi tratat aceste apartenențe cu subiectivism, fiindcă obiectivitatea absolută este apanaj nu uman, ci divin. Apartenența firească „la locul nașterii sale” – după o expresie consacrată de Ion Creangă – adică la molcoma Țară a Moldovei și la România în general, i-a prilejuit copilului-minune născut la Botoșani și format la Iași și apoi personalității numite Nicolae Iorga forme vulcanice de manifestare și i-a pricinuit și destule neajunsuri, în timpul vieții și în posteritate.

Iată ce scrie istoricul despre capitala Moldovei: „Sunt români care n-au fost niciodată la Iași, deși n-ar trebui să fie niciunul, căci cine n-a fost aici nu poate să străbată cu înțelegere foile celor mai frumoase cronici, nu se poate pătrunde după cuviință de spiritul trecutului nostru care trăiește în acest loc mai viu și mai bogat decât oriunde aiurea [...]. În conștiința lui națională ar fi o lipsă dacă el n-ar fi văzut orașul care a fost și-și zice încă astăzi, cu mândrie, capitala Moldovei”. Pentru Nicolae Iorga, cine nu a vizitat Iașii nu poate înțelege pe deplin cronicile, nu poate pătrunde bine trecutul, nu ar putea avea o conștiință națională întreagă. Ca să poată scrie despre țară în toată rotunjimea ei, Iorga a peregrinat prin toate ținuturile locuite de români, a bătut cu pasul locurile care urmau să alcătuiască România unită, fiind convins de un adevăr drag lui: „Fiecare loc pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi, și trebuie și un dram de iubire ca s-o înțelegi”. Ca și în viață, în reconstituirile istoricului rațiunea trebuia să meargă mână în mână cu sentimentul.

La fel, când este vorba despre țara toată, cuvintele lui Nicolae Iorga nu sunt mai puțin patetice. La începutul secolului al XX-lea, ca să-i însuflețească pe românii deznădăjduiți din Năsăud, Nicolae Iorga le spunea următoarele: „În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care le locuiau; pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia, și Moldova, și Ardealul, și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos, de Țară Românească”. Atunci, prin Nicolae Iorga, cuvântul care zidește a trecut dinspre Țară (Vechiul Regat) spre Transilvania, dinspre Transilvania spre Moldova (toată) și dinspre Moldova și Muntenia spre Transilvania din nou, ducând cu el speranța și convingerea că mântuirea constă în națiune. Iorga credea chiar că „Țara Românească a avut odinioară un sens pe care foarte mulți l-au uitat și unii nu l-au înțeles niciodată; ea însemna – spune istoricul – tot pământul locuit etnograficeşte de români”. Se vede ușor că spusele acestea sunt înflăcărate de un ideal politic, care era atunci și idealul poporului român în ansamblul său.

Nicolae Iorga a trăit într-o perioadă postromantică, într-un fel de romantism întârziat care acorda națiunilor rolul fundamental în istorie. De altminteri, cu tinerețea și maturitatea lui Iorga ne situăm în epoca destrămării imperiilor multinaționale și a formării statelor naționale în Europa Centrală și de Sud-Est. Cea mai răspândită și mai avansată idee a popoarelor, ghidate de elitele secolului al XIX-lea lung (circa 1789-1918), era atunci emanciparea colectivă, lupta pentru libertate națională, pentru zdrobirea imperiilor acaparatoare și formarea statelor naționale. Prin urmare, Nicolae Iorga s-a declarat singur un „naționalist”, în rând cu toate spiritele luminate animate de ideea de libertate națională. Mai întâi trebuie subliniat că „naționalist” însemna, la cumpăna secolelor al XIX-lea și al XX-lea și în primele decenii ale secolului al XX-lea (până spre al Doilea Război Mondial), un adept al curentului național, adică al propășirii poporului din care făceai parte. Dacă acest popor coincidea și cu țara din care el făcea parte, era cu atât mai semnificativ. „Naționalismul” exprima dragostea pentru identitatea popoarelor, pentru limbă, obârșie (origine), credință, tradiții, folclor etc. Această identificare a intelectualilor, a elitei educate cu propriile popoare (devenite națiuni moderne) a cultivat-o, a susținut-o și a teoretizat-o romantismul, începând cu Johann Gottfried Herder. De aceea, pentru Nicolae Iorga, romantismul este aproape sinonim cu „naționalismul”: „M-am gândit să presint subiectul într-un chip mai larg, începând cu primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru a se vedea dacă a existat în România o școală romantică; căci se vorbește acum de înlocuirea unei școli romantice. Dacă totuși a fost până în zilele de astăzi o școală naționalistă, capabilă de a transforma adevărul istoric, am crezut ca e mai bine să încep cu primii ani ai secolului al XIX-lea, pentru a arăta dacă în trecut, și în ce sens, a existat o activitate istorică de caracter romantic, activitate consacrată înainte de toate unor scopuri naționaliste, și dacă, prin însăși influența Școlii de Înalte Studii, acest curent romantic, care a dat totuși resultate – căci nu există curent după care să nu fie o recoltă de cules –, dacă acest curent naționalist a fost înlocuit de o metodă foarte severă și strictă, de dorința de a avea o informație mai amplă, de o critică ce se oprește mai mult asupra mărturiei documentelor și de o interpretare care ar putea să nu însemne neapărat ceva alături de document sau contra documentului”. După cum se vede din acest citat, Nicolae Iorga pune semnul egalității între „școala romantică” și „școala naționalistă”, consideră că „activitatea istorică de caracter romantic” este consacrată unor „scopuri naționaliste” și pretinde că la Școala de Înalte Studii de la Paris a deprins cum să înlocuiască acest curent romantic, adică acest „curent naționalist”, cu „metoda severă și strictă” a mărturiei documentelor. Astăzi noi spunem că prin romantism s-a deșteptat spiritul național, adică interesul pentru identitatea, pentru specificul popoarelor, pe când în alte epoci și alți istorici – inclusiv Nicolae Iorga – foloseau în loc de adjectivul „național” pe acela de „naționalist”.

Poporul, prin care Iorga înțelegea țărănimea (să nu uităm că, pe la 1900, cam 90% dintre români erau țărani) era creatorul tuturor valorilor naționale, el întruchipează națiunea care nu este altceva decât o altă ipostază a țărănimii. Pentru marele istoric, „națiunea este o ființă naturală și organică”, iar în cadrul ei toate mădularele (clasele) sunt concepute ca un singur corp. Astfel, naționalismul era, în concepția lui Nicolae Iorga, cea mai înaltă formă de democrație, fiindcă exprimă concepția și interesele poporului, iar acestea nu pot să fie decât naționale. Etimologic vorbind, termenii latinești și grecești care exprimă noțiunea de popor, adică populus, respectiv, demos, sunt sinonimi. Iar dacă naționalismul întruchipează forma superioară de solidaritate a poporului, atunci el nu poate să fie decât democrație. Acesta era naționalismul în concepția lui Nicolae Iorga.

Ulterior, acest cuvânt, contaminat de alte „-isme”, a ajuns să desemneze o exacerbare a sentimentului național și nu numai atât, ci chiar o asimilare a sa cu xenofobia și cu șovinismul. Astăzi, în limbajul curent, naționalismul semnifică exagerarea sentimentului național și nu este de bun augur în cercurile „corectitudinii politice”. Oricine îndrăznește să-și prețuiască propria națiune este catalogat drept naționalist. Nicolae Iorga nu avea cum să scape de această acuzație, din moment ce s-a afirmat și a creat în epoca luptelor de emancipare națională și de formare a statului național unitar român. Ca să se poată formula o astfel de acuzație la adresa marelui istoric, este nevoie de transpunerea unor convingeri, atitudini și realități de astăzi cu peste un secol în urmă, când existau cu totul alte convingeri, atitudini și realități. Or, unul dintre cei mai avizați analiști ai vieții și operei lui Nicolae Iorga – anume Mihai Berza – avertiza în urmă cu multe decenii: „O tentație căreia se cuvine să știm a-i rezista este aceea de a transpune în trecut realități ale unor timpuri mai noi, dar care nu au putut prinde viață decât în anumite condiții sociale, politice și culturale. Oricât ne-ar fi acestea de scumpe, nu avem dreptul să atribuim unor oameni de altădată gânduri-atitudini și mobiluri de fapte pe care circumstanțele obiective ale existenței lor nu le îngăduiau să le aibă. Trebuie să ne ferim de modernizarea trecutului tocmai pentru că el reprezintă un îndelung și anevoios proces de naștere a societăților moderne, după cum legitima noastră dorință – și obligație – de a-i limpezi liniile de evoluție nu se poate confunda cu excesiva lor simplificare. Nu avem nici a înnobila trecutul, pentru că, cu câtă muncă și suferință omenească a cuprins, – și dincolo de tot răul ce a cunoscut, dar pentru binele către care a tins totdeauna – este și așa suficient de nobil”. În vremea lui Nicolae Iorga și alți termeni, precum „rasă”, „imperialism”, „popor barbar” etc., aveau alt înțeles decât urmau acestea să primească mai târziu.

Nicolae Iorga nu a fost un om perfect, dar nu a exprimat răul care avea să vină, ci binele și răul epocii în care a trăit. A sprijinit inițial tineretul legionar și a formulat, în anumite împrejurări, idei antisemite, ceea ce reprezintă chiar și pentru acele vremuri fapte reprobabile, condamnate și atunci în cercurile democratice și condamnate de istorie. Dar a revenit asupra unora dintre atitudinile sale de acest fel, s-a înscris pe o traiectorie de condamnare a legionarilor și a plătit, în chip năprasnic, cu propria viață.

Nicolae Iorga face parte din generația făurarilor României întregite și de afirmare europeană de natură să stârnească multe controverse. Opera sa imensă este inegală. George Călinescu afirmă că Iorga este masiv privit de departe, dar „minor” în fiecare dintre activitățile sale luate separat. Criticii săi i-au găsit destule lipsuri, inadvertențe, idei greu sustenabile și în creația sa de căpătâi, istoriografia. O lucrare intelectuală de asemenea amplitudine nemaiîntâlnită nu putea să fie mereu egală cu sine și nici menținută mereu la nivelul cel mai înalt. Iorga a fost un om concret și a aparținut unei epoci. A fost inclus de exegeți în trinitatea Ioan Bogdan – Dimitre Onciul – Nicolae Iorga, menită să înscrie istoriografia română pe traiectorie europeană și în circuit european. În ciuda deosebirilor individuale, pe cei trei i-au caracterizat spiritul critic, cultul izvoarelor (pozitivismul) și patriotismul luminat, toate particularități ale unei școli istorice noi. Spre finalul carierei și vieții, Nicolae Iorga a încadrat istoria națiunilor într-o viziune largă, general umană, întemeiată pe „unicitatea absolută a vieții omenești, în orice margine de spațiu și de timp”. Această concepție de „istoriologie umană” – prin care, precum titanii Renașterii, plasa omul ca măsură a tuturor lucrurilor – urma să producă, prin mintea și pana savantului, o nouă istorie universală, primenită de noianul de evenimente cotidiene și construită din faptul caracteristic, expresiv și comentat de istoric, „magistrul vieții”.

Iorga a creat și condus reviste (de la „Sămănătorul” și „Neamul Românesc” la „Revista Istorică”, „Revue Historique du Sud-Est Européen”, „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice” etc.), mișcări (sămănătorismul), instituții (de la Școala Română din Paris și Casa Română din Veneția la Universitatea Populară de Vară de la Vălenii de Munte), până când a devenit el însuși o instituție. Viața și opera sa l-au determinat pe un critic destul de sever al său – George Călinescu – să-l declare drept „Voltaire al României”, ceea ce nu este deloc măgulitor, ci realist și concordant cu adevărul. Dincolo de contingent și de cotidian, opera lui Nicolae Iorga străbate timpul, adică demonstrează la modul sublim cum „arta este lungă, iar viața este scurtă” (Ars longa, vita brevis).