Perenitatea operei lui Nicolae Iorga

În urmă cu circa un sfert de veac, având privilegiul de a lucra preț de câteva luni la Institutul de Bizantinologie „Dumbarton Oaks” de la Washington DC, l-am cunoscut acolo pe marele bizantinolog rus Alexander Kashdan, angajat la faimoasa instituție de mai mult timp, unde devenise, dat fiind copleșitoarea sa erudiție, un adevărat spiritus rector al bizantinisticii americane. Într-una din zile savantul m-a chestionat în legătură cu receptarea operei lui Iorga în România și dacă aceasta se mai bucură de prețuirea necomplezentă a istoricilor contemporani. Această întrebare m-a obsedat multă vreme și mi-am pus-o și atunci când am fost în postura de editor al unor opere capitale ale ilustrului polihistor. Cu prilejul respectiv am formulat câteva opinii în acest sens și aș dori să le reiterez sumar și acum, în ceas aniversar, când sărbătorim cu venerație 150 de ani de la nașterea sa.

Despre grandioasa, deconcertanta și polivalenta operă a lui Nicolae Iorga s-a scris enorm, încât este întrucâtva riscantă formularea unor considerații având nimbul originalității, pasibile a se sustrage prejudecăților paralizante și clișeelor încorsetate în stereotipii retorice.

Elaborarea numeroaselor sale lucrări de sinteză a fost precedată de o intensă și rodnică activitate de publicare a unui imens fond de izvoare, selectat din arhivele românești sau străine și din diverse colecții apărute în ediții greu accesibile specialiștilor din țară. Foarte multe dintre aceste izvoare privesc în mod direct Evul Mediu românesc, raporturile românilor cu popoarele învecinate ori cu elementele alogene pătrunse temporar sau durabil în spațiul carpato-dunărean. Unele nu au fost tipărite potrivit celor mai riguroase norme de editare, ceea ce i-a atras, de altfel, reproșurile detractorilor. Fără să respingă respectiva incriminare, neobositul istoric preciza că, în absența eforturilor sale, ar fi fost cu neputință să se alcătuiască o autentică lucrare de sinteză: „Ei bine, dacă n-ar fi fost documentele, bine, rău, tipărite de mine – arăta acesta – astăzi nu s-ar putea face Istoria românilor”¹.

Firea sa iscoditoare, dorința de a cunoaște în mod nemijlocit realitatea palpabilă, îndeletnicirile și atribuțiile multiple cumulate în ierarhia politică și profesională ori numai hazardul l-au condus de-a lungul și de-a latul țării, l-au familiarizat cu oamenii, peisajul, localitățile și monumentele, ceea ce i-a facilitat considerabil înțelegerea unor resorturi intime ale trecutului românesc, savantul neconcepând să se izoleze în liniștea cabinetului de lucru, baricadat de puzderia de tomuri vechi sau noi și de fișe alcătuite în arhivele și bibliotecile din țară și din străinătate.

Pentru reconstituirea veridică a trecutului, „cu trăsăturile și colorile” sale, istoricul socotea că nu este suficientă numai aprofundarea izvoarelor, ci și o largă experiență umană, nelimitată „numai la pământ, la rasă, la drumuri”, fiind necesară o practică de viață, „a vieții politice în general” și cunoștințe în domeniul economic și social².

Fervoarea implacabilă de a spori până la limitele incalculabilului produsele tiparului a reprezentat totuși o sabie cu două tăișuri. Dacă latura pozitivă a acestei practici constante rezidă în asigurarea consemnării abundenței descumpănitoare a ideilor zămislite de spiritul său vulcanic, în schimb aspectul ei pernicios constă în carențele de exactitate, ca și formulările amalgamate și prolixe, ce se surprind uneori în scrisul excesiv de grăbit al savantului, fără o gestație adecvată, prețul greu plătit pentru avântul abuziv spre cantitate și multilateralitate. Productivitatea fabuloasă nu a antrenat în chip firesc și o receptare corespunzătoare, fapt deplâns, de altfel, în mai multe rânduri, cu vădită dezamăgire și mâhnire, chiar de prolificul autor, care, cu toate că făcea mari eforturi pentru a-și asigura tipărirea lucrărilor, constata că vânzarea lor întâmpina greutăți³.

Nicolae Iorga se implicase activ în viața politică, fiind convins că acuitatea în perceperea și explicarea trecutului poate sluji la înțelegerea și îndrumarea cursului diplomației românești, aflate în fața unor responsabilități de însemnătate crucială pentru destinul neamului. În ultimii săi ani de viață, după ce dobândise o vastă experiență, prin acumularea celor mai înalte funcții în structurile parlamentare și guvernamentale, savantul avertiza asupra prejudiciilor grave pe care le pot cauza în timp deciziile politicienilor lipsiți de cunoștințe istorice⁴, iar, pe de altă parte, își manifesta scepticismul că un istoric nerutinat în practica politică ar fi capabil să reușească decodificarea anumitor evenimente din trecut⁵.

Laborioasa lui activitate științifică a dobândit recunoaștere cvasigenerală în țară și străinătate, elocvente în acest sens fiind recenziile și prezentările făcute operelor sale de către istorici de prestigiu, ca și alegerea sa ca membru corespondent al Academiei Române în anul 1898, când avea doar 27 de ani, și ca membru activ în 1910, întârziere cauzată în chip hotărâtor de conflictele acute intervenite cu câteva personalități din înaltul for cultural și științific.

Așa cum, pe bună dreptate, a remarcat Dimitrie Gusti, „cine ar cunoaște numai opera sa ar crede că este vorba de muncă de secole și nu produsul unei singure vieți, ci al unei sume de personalități diferite, cu activități, gânduri și simțiri diferite”⁶. Referindu-se la producția științifică extrem de abundentă a lui N. Iorga, Mircea Eliade – singurul român în afară de polihistor care a fost distins cu titlul de doctor honoris causa la Sorbonna – nota nu lipsit de umor: „Firește, nimeni dintre noi nu poate ști exact care este ultima lucrare a d-lui Iorga. Înainte de a prinde de veste de apariția unei cărți, observi că d. Iorga a publicat alta nouă sau altele noi”⁷.

Multilateralitatea preocupărilor sale este admirabil surprinsă de George Călinescu, la care, în nota specifică, juxtapunerea carențelor și meritelor autorilor analizați se derulează întotdeauna în mod trepidant: „Nu este cu putință să-ți alegi un domeniu oricât de îngust și umbrit din istoria română fără să constați că N. Iorga a trecut pe acolo și a tratat tema în fundamentul ei. Multă vreme istoricul următor va fi osândit să corecteze, să sporească sintezele lui N. Iorga […], plăcerea de a intra într-o pădure virgină îi va fi refuzată”⁸.

Abordând vasta temă a devenirii istorice a poporului român din cele mai vechi timpuri până în contemporaneitatea imediată, Iorga nu înțelegea să o trateze detașat de evenimentele dintr-un larg spațiu înconjurător, fiind conștient că istoria românească se împletește cu aceea a popoarelor din jur, vecinătate a cărei ignorare ar lăsa neelucidate mai multe dintre aspectele sale cardinale. Așa cum singur teoretiza, „pentru a studia istoria românilor trebuie să cunoști mai întâi nu numai istoria tuturor vecinilor lor, ci și istoria întregii jumătăți orientale a Europei și, cum asupra acestei Europe orientale s-au exercitat la diferite epoci toate curentele de civilizație ale Occidentului, cum Orientul acesta a trăit de la un anumit moment cu tradiții, cu idei noi, care începând de la anumite date i-au venit din Occident, ești dator să studiezi în același timp o largă parte, o întreagă latură a Occidentului. Așa că, pentru a da o bună relatare a istoriei acestei națiuni [...], trebuie să cunoști în același timp istoria multor națiuni și a multor teritorii”⁹. Cu un alt prilej marele cărturar postula extinderea preocupărilor la scară planetară, vizând multiplele conexiuni ale fenomenelor atât spațial, cât și temporal: „eu când zic istorie, nu înțeleg istoria cutărui oraș, cutăror provincii, stat sau națiune, ci înțeleg istoria în totalitatea ei, cu legăturile ei infinite, care merg de la o latură la alta și trec peste milenii, – istoria aceasta este totuși un mare tribunal, în care se judecă popoarele și națiunile”¹⁰.

Din acest punct de vedere, Nicolae Iorga se apropia de alte mari spirite ale istoriografiei continentale, pentru care receptarea deplină a trecutului nu se poate face prin limitarea la perimetre regionale înguste, ci în corelație cu evenimentele de pe plan universal. Într-o lucrare apărută la scurtă vreme după Primul Război Mondial, istoricul opina tranșant: „Pentru istoria universală, din viața unui popor interesează numai ceea ce influențează viața celorlalte popoare; restul e istoria locală”¹¹.

Cu tot prețul pe care îl punea pe dezideratul acumulării unui vast arsenal informativ, pentru N. Iorga calitatea de istoric cu vocație nu este conferită numai de cuantumul cunoștințelor deținute: „Erudiția nu este încă istoria”, atrăgea el atenția la o lecție de deschidere, susținută la Universitatea din capitala țării¹². Cu un alt prilej, ținea să adauge: „A ști carte nu înseamnă a ști <că ai> înțelepciune”¹³. Dincolo de investigarea critică a izvoarelor, magistrul recomanda încercarea de a se decripta ființa omenească reflectată în vechile documente, paralel cu urmărirea cursului principal al evenimentelor istorice. El prevenea asupra complexității fenomenelor și a iluziei că se poate tinde spre cunoașterea lor exhaustivă¹⁴. Perenitatea operei sale rezidă, între altele, în rezultatele valide ale interpretărilor propuse și în deschiderea de noi orizonturi de investigații.

Disponibilitatea de a trece cu dezinvoltură de la bogatele achiziții de cunoaștere la proiecțiile concluzive viagere a fost surprinsă cu acuitate de marele lingvist și filolog Sextil Pușcariu: „Migala lucrului de amănunt nu l-a umplut niciodată cu nerăbdare, căci dincolo de documentul descifrat cu trudă el avea viziunea faptului în toată amploarea lui istorică și simțea totdeauna fiorii artistului creator. De aceea, operele lui Iorga, chiar cele mai încărcate de o excesivă bogăție de amănunt, cuprind pagini de sinteză trasată în linii mari și evocări grandioase ce aduc viață și înțelegere în epoci moarte și uitate demult”¹⁵. 

Conștient de limitele domeniului, Iorga și-a subsumat totuși întreaga energie și toate disponibilitățile intelectuale eforturilor de a acumula, clarifica, explica, încadra, cu o devoțiune exemplară pentru profesiune și pentru statutul său cărturăresc, cu o pasiune ardentă neostenită, întreținută obstinat de aspirația de a accede spre adevărul cel mai pur. Totodată, polihistoricul exprimase la un moment dat un îndreptățit postulat: „Un învățat are două datorii: să învețe el necontenit și să învețe necontenit pe alții”¹⁶.

În afara acestor aspecte particulare ale operei de extensie enciclopedică a lui Nicolae Iorga, în cea mai mare parte explorate de numeroșii ei exegeți, se cuvine a notifica faptul că niciunul din reprezentanții scrisului istoric românesc și poate nici al celui mondial nu a cumulat atâtea cunoștințe savante, niciunul nu a dispus de o forță de reverberație a ideilor și conceptelor asupra evoluției umanității atât de profundă și dinamică.

Mi-e cu neputință să-mi imaginez că se va naște cineva care să-i depășească harul și disponibilitățile intelectuale. De aceea, sunt pe deplin convins de perenitatea operei sale, chiar dacă până în prezent nu s-a elaborat încă o exegeză de amplitudine asupra acesteia.

Dincolo de această efuziune exteriorizată la moment aniversativ, izvorâtă din succinta cuantificare a unor împliniri prodigioase, mi-e greu să-mi refulez frustrarea că adesea marile valori românești nu și-au dobândit decât cu întârziere venerația din partea consângenilor. Personalități de excepție precum Dimitrie Cantemir, Constantin Brâncuși, Mircea Eliade, Eugen Coșeriu și mulți alții și-au găsit aprecierea preponderent dincolo de fruntarii decât pe meleagurile natale și, lucru mai grav încă, o adevărată pată pe istoria națională, unora dintre aceștia – Miron Costin, Nicolae Iorga, Gheorghe I. Brătianu – li s-a curmat prin violență firul vieții chiar în vatra strămoșească. Cu toate că și-au ridicat monumente din slova scrisă, adesea mai trainice și mai respectate decât cele din piatră, lucrurile rămân profund regretabile, îndemnându-ne la reflecții amare.

Aș încheia citând un aforism al lui N. Iorga, care ar putea reprezenta și un îndemn pentru urmași: „Pe morți nu-i căutați în morminte, ci în inima voastră”¹⁷.

Note:

¹ Cuvântarea d-lui profesor N. Iorga la deschiderea cursurilor de la Vălenii de Munte. În: „Neamul Românesc”, XXXIII, 155, 19.07.1938, p. 1.
² N. Iorga, Prefaţa la Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité. În: N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, ed. a IV-a, A. Pippidi, V. Durnea, Iaşi, 1999, p. 158-160.
³ N. Iorga, Italia pe care o vedem şi Italia pe care n-o vedem. În: N. Iorga, Conferinţe şi prelegeri, I, Bucureşti, 1943, p. 94.
⁴ N. Iorga, Tu, felix, Austria, nube. În: „Neamul Românesc”, XXXIII, 143, 7.07.1938, p. 1.
⁵ N. Iorga, Dezvoltarea imperialismului contemporan, I, Bucureşti, 1940, p. 27.
⁶ D. Gusti, Modele etice. Profiluri şi medalioane etice. Personalitatea socială. În: D. Gusti, Opere, II, ed. O. Bădina şi O. Neamţu, Bucureşti, 1969, p. 405.
⁷ M. Eliade, De la recenzie la critică. În: M. Eliade, Profetism românesc, 2, România în eternitate, ed. N. Georgescu, Bucureşti, 1990, p. 121.
⁸ G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, 1941, p. 542.
⁹ N. Iorga, Prefaţa la Essai de synthèse…, p. 160.
¹⁰ N. Iorga, Istoria, marea judecată, în sens moral, a statelor şi naţiunilor. În: N. Iorga, Generalităţi…, p. 319.
¹¹ N. Iorga, Desvoltarea aşezămintelor politice şi sociale ale Europei, I, Evul mediu, Bucureşti, 1920, p. 230. Cf. şi A. Pippidi, Introducere, la N. Iorga, Generalităţi…, p. 25-29.
¹² N. Iorga, Spiritul istoric. În: N. Iorga, Generalităţi…, p. 162.
¹³ N. Iorga, Cugetări, ed. B. Theodorescu, Bucureşti, f.a., p. 27.
¹⁴ N. Iorga, Spiritul istoric…, p. 163.
¹⁵ S. Puşcariu, Întâlniri cu N. Iorga. În: „Drumul nou”, Cluj, I, nr. 32, 19.06.1931, p. 1.
¹⁶ N. Iorga, Cugetări…, p. 73.
¹⁷ Ibidem, p. 51.