Istoricul Nicolae Iorga

N. Iorga a fost, înainte de toate, profesor. Profesor de istorie universală la Universitatea din București, dar și profesor – „dascăl” – al poporului său (a fost numit, chiar în timpul vieții sale, „apostolul neamului”). Pe cartea sa de vizită nu a scris niciodată academician, director, deputat, senator, președinte al Consiliului de Miniștri sau alte calități.

A fost și a rămas unul dintre cei mai mari istorici ai lumii. Câteva fapte concrete demonstrează această realitate.

A participat la dezbaterile de idei privind istoriografia. În 1911, N. Iorga aprecia că istoricul trebuia să fie un animator neobosit al tradițiilor naționale, un mărturisitor al unității neamului său peste hotarele politice și de clasă, un descoperitor de idealuri. În opinia sa, rolul dominant în evoluția omenirii îl aveau ideile, dar cercetarea istorică trebuia să cuprindă toate aspectele activității umane. Această concepție a fost expusă în 1913 la Congresul internațional de științe istorice, desfășurat la Londra, în comunicarea Les bases nécessaires d’une nouvelle histoire du Moyen Age. În cele două volume din Histoire et historiens depuis cinquante ans, publicate la Paris în 1927, N. Iorga făcea un bilanț al diverselor școli istoriografice, inclusiv al istoriografiei românești, pe care o integra în istoriografia europeană. La Congresul internațional de istorie desfășurat în Elveția (la Zürich) în 1938, N. Iorga a prezentat o comunicare de înaltă ținută teoretică privind „permanențele istoriei” care, în concepția sa, erau: pământul (mediul geografic), rasa (poporul) și ideea (rațiunea). Bucurându-se de o largă apreciere în lumea specialiștilor, N. Iorga a fost ales vicepreședintele Comitetului Internațional de Științe Istorice pe o perioadă de cinci ani.

N. Iorga s-a înscris în curentul înnoitor al istoriografiei mondiale, care-și propunea să reconstituie trecutul cu luminile și umbrele lui. Întemeindu-se pe documentele de arhivă, aprecia că atunci când acestea lipseau nu trebuia lăsat un loc gol, ci să se recurgă la alte izvoare, inclusiv orale, la folclor, să facă analogii, să-și pună în funcțiune imaginația și chiar fantezia pentru a oferi o operă coerentă și credibilă asupra evoluției omenirii din cele mai vechi timpuri până în actualitate. N. Iorga aprecia că „fiecare loc de pe pământ are o poveste a lui, dar trebuie să tragi bine cu urechea ca s-o auzi și trebuie un dram de iubire ca s-o înțelegi”. Tot N. Iorga scria: „Fiecare nație e o energie având izvoarele și împrejurările ei deosebite, caracterul și misiunea ei specială. Dar niciuna din aceste energii nu se poate izola absolut pentru studiu și nu trebuie să fie izolată pentru aceasta. Trăiesc doar în același aer și merg pe același pământ”. În viziunea sa, istoria universală nu era o suită de istorii naționale, ci un ansamblu de relații culturale, politice, economice, de transformări, potențări și slăbiri. Procesele istorice trebuiau analizate atât secvențial, cât și în procesul derulării lor. Astfel, istoricul român N. Iorga pregătea terenul pe care avea să se afirme Fernand Braudel, care a introdus conceptele de „durată scurtă” și „durată lungă” a istoriei, abordate într-o viziune globală.

Istoricul s-a preocupat de crearea unui cadru organizatoric adecvat pentru o activitate coerentă și substanțială. În acest scop a editat reviste cu o periodicitate stabilă. N. Iorga a fost inițiatorul primei reviste de istorie din România (până atunci problemele de istorie erau abordate în reviste culturale, cu un profil mozaicat). Aceasta a apărut în 1915 cu titlul „Revista Istorică” și publica studii cu o tematică diversă. Un spațiu consistent era acordat pentru note și recenzii aspra cărților publicate în țară și în străinătate. Din 1924, N. Iorga a editat „Revue historique du Sud-Est Européen”, iar începând cu 1938 a asigurat conducerea „Buletinului Comisiei Istorice a României”, editat de Ion Bogdan începând din 1916.

Pe lângă activitatea în cadrul catedrei universitare, N. Iorga a condus institute de cercetare științifică. A fondat, în 1914, Institutul de Studii Sud-Est Europene, iar după îndelungi stăruințe a reușit să înființeze, în 1937, Institutul de Istorie Universală pe care l-a condus până la moartea sa în noiembrie 1940.

Publicarea izvoarelor istorice s-a aflat în atenția lui N. Iorga. Înzestrat cu o uriașă putere de muncă și având multiple cunoștințe în domeniul paleografiei și al limbilor străine, N. Iorga a publicat, între 1901 și 1916, singur, 31 volume intitulate Studii și documente cu privire la istoria românilor, la care se adaugă alte patru volume din Colecția Hurmuzachi (1897-1917). Ulterior, marele istoric a editat alte câteva zeci de volume de documente istorice.

Cum era firesc, N. Iorga a acordat o atenție specială istoriei românilor. Cărțile sale din acest domeniu sunt de ordinul sutelor, ele privind personalități (Ștefan cel Mare, Mihai Viteazul, Constantin Brâncoveanu, Alexandru Ioan Cuza, Carol I, regele Ferdinand etc.), evenimente deosebite (războaiele cu turcii în Evul Mediu, Războiul de Independență din 1877, Războiul Unității Naționale din 1916-1919, încoronarea de la Alba Iulia din 1922), aspecte sociale și culturale (drumuri și orașe, sate și mănăstiri, chipuri și icoane) etc., etc. O încununare a acestui uriaș efort a fost monumentala lucrarea Istoria Românilor, în 11 volume, apărută în anii 1936-1939.

A publicat lucrări de istoria românilor în limbi de circulație internațională, oferind astfel străinilor posibilitatea de a cunoaște trecutul acestui popor. Încă din 1902, N. Iorga a publicat Scènes et histoire du passée Roumain. În 1905 a apărut la Gotha lucrarea sa în două volume Geschichte des rumänichen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen, tradusă apoi în limba română cu titlul Istoria poporului românesc, în patru volume. În 1911, N. Iorga a publicat în limba italiană Breve storia del Rumeni, iar în 1925 – în engleză A History of Romania.

N. Iorga s-a preocupat de încadrarea istoriei românilor în ansamblul istoriei universale. A fost prolific și în acest domeniu. În 1935-1936 a publicat lucrarea La place des Roumains dans l’histoire universelle, 3 volume, iar în anii 1937-1945 i-a apărut în limba franceză Histoire des Roumains et de la roumanité orientale.

Se cuvine subliniat faptul că N. Iorga a fost primul istoric român care s-a încumentat să abordeze o multitudine de teme privind istoria universală. Din inițiativa profesorului s-a editat „Bulletin de l’Institut pour l’Etude de l’Europe Sud-Orientale” (1914-1922) și apoi „Revue Historique du Sud-Est Européen” (1924-1940). În România s-a desfășurat cel dintâi Congres de studii sud-est europene (1924), prima mare reuniune internațională pe teme de istorie organizată de țara noastră.

Cu lucrarea The Byzantine Empire, publicată în 1907, N. Iorga s-a impus ca unul dintre cei mai reputați specialiști în istoria acestui imperiu, beneficiind de aprecieri elogioase din parte reputatului istoric Charles Diehl. În 1934, Iorga a tipărit Histoire de la vie Byzantine Empire (3 volume), iar în 1940 Etudes Byzantines. De un larg interes s-a bucurat lucrarea, devenită clasică, Byzance après Byzance, în care a argumentat ideea că, după cucerirea Constantinopolului de către otomani, Țările Române au asigurat supraviețuirea elementelor de civilizație bizantină.

Profesorul Iorga a acordat o atenție specială istoriei Imperiului Otoman, publicând, între 1908 și 1913, lucrarea Geshichte des osmanischen Reiches (5 volume), în care a lansat ideea că Țările Române au asigurat supraviețuirea elementelor de civilizație bizantină după cucerirea Constantinopolului de către otomani. A publicat, în limba franceză, mai multe cărți consacrate cruciadelor, începând cu Philippe de Mézières, care a constituit subiectul tezei sale de doctorat. N. Iorga s-a preocupat și de istoria popoarelor din Peninsula Balcanică, subliniind unitatea acestei zone, ca arie de civilizație. În 1913 a publicat Istoria statelor balcanice în epoca modernă, tradusă în 1914 în limba franceză. În 1925 a apărut, la Paris, Histoire des Etats Balcaniques jusqu’a 1924.

N. Iorga nu a ezitat să cerceteze și să publice lucrări privind istoria unor țări, popoare și personalități din centrul și vestul Europei, concurându-i, într-o manieră pozitivă, pe colegii săi de la Universități cu renume. Menționăm Istoria poporului francez (1919), Cugetare și faptă germană (1918), Originea și dezvoltarea statului austriac (1918), precum și istorii ale Spaniei, Italiei, Portugaliei, Angliei, Poloniei, Rusiei, Ungariei, Elveției, Albaniei.

În 1921-1922 a publicat trei volume intitulate: Papi și împărați; State și dinastii; Revoluții politice și întregiri naționale.

Pe N. Iorga l-a interesat istoria oamenilor care locuiau în preajma apelor, drept care a publicat Chestiunea Rinului (1912), Chestiunea Dunării (1913), Chestiunea Mării Mediterane (1914), Chestiunea oceanelor (1919), subliniind de fiecare dată impactul mediului geografic asupra existenței umane. În aria sa de cercetare s-au aflat instituțiile și evoluția lor, astfel că în anii 1920-1922 a tipărit lucrarea Dezvoltarea așezămintelor politice și sociale în Europa (3 volume).

În 1926-1928, N. Iorga a publicat o sinteză de istorie universală cu titlul Essai de synthèse de l’histoire de l’humanité (4 volume). Spre sfârșitul vieții, el și-a propus să scrie o masivă istorie universală, intitulată Istoriologie umană, anunțată în 1937, în cuvântul de deschidere a Institutului de Istorie Universală. După o viață de om în care adunase un material documentar uriaș, N. Iorga își punea problema modului cum va realiza o asemenea operă, surprinzând liniile generale de evoluție a umanității. În prefața lucrării, pe care se pregătea să o scrie, nota: „Aș fi vrut, din partea mea, să am mai mult talent <poetic> pentru a fi mai aproape de adevăr”. Cu alte cuvinte, își propunea să scrie o istorie frumoasă, clară și accesibilă. O istorie în care accentul să fie pus pe evoluția civilizației și a stărilor de spirit. Din păcate, N. Iorga nu a apucat să scrie decât prefața, introducerea, câteva considerații privind metoda și fragmente din primul volum, suficiente totuși, pentru a deschide noi orizonturi istoriografiei românești, europene și universale.

Profesorul și istoricul român a beneficiat de o largă recunoaștere internațională. O activitate atât de prodigioasă i-a atras lui Iorga laurii meritați, primind titlul de doctor honoris causa al Universităților din Strasbourg, Lyon, Geneva, Vilnius, Oxford, Paris, Bratislava, Roma, Alger, de membru al Academiilor din Veneția, Cracovia, Lisabona, Roma, Varșovia, Santiago de Chile etc., etc. Istoricul român a fost o prezență activă și prestigioasă la Universitățile și Academiile menționate, dar și la multe altele, fiind receptat ca una dintre cele mai ilustre personalități ale acelor timpuri.

Bibliografie selectivă:

Berza Mihail, Nicolae Iorga, București, 1965

Braudel Fernand, Ecrits sur l’histoire, Paris, 1969

Cristian Vasile, Istoriografia generală, București, 1979

Iorga Nicolae, Două concepții istorice, București, 1911

Iorga Nicolae, Generalități cu privire la studiile istorice, ediția a II-a, București, 1944

Râpeanu Valeriu, N. Iorga. Omul, opera, prietenii, București, 1993

Rusu Dorina N., Membrii Academiei române. 1866-2003. Dicționar, București, 2003

Scurtu Ioan, N. Iorga – personalitate marcantă a științei și culturii românești și universale. În: „Pro Saeculum”,
nr. 7-8/2015

Scurtu Ioan, Nicolae Iorga și Gheorghe I. Brătianu – doi istorici români de talie mondială. În: „Zargidava”, Bacău, XIV, 2015

Teodor Pompiliu, Evoluția gândirii istorice românești, Cluj, 1970

Zub Alexandru, Istorie și istorici în România interbelică, Iași, 1989.