Nicolae Iorga despre izvoarele Istoriei

Pentru cel mai de seamă istoric al românilor, trecutul a reprezentat un imens capital național. Unul deopotrivă material și imaterial. Cunoașterea, explicarea și valorificarea acestui capital l-a preocupat pe savant în toate câte a făcut, punând în acest scop o energie inepuizabilă. Ca nimeni altul, a știut să intuiască, să cerceteze, să găsească și să interpreteze genial dovezile despre acest trecut. A făcut-o fără odihnă, găsindu-le în satele și orașele țării, dar și-n străinătate, identificându-le în arhive, biblioteci și în muzee, descoperindu-le în formele vestigiilor arheologice, ale unor importante edificii istorice, dar și sub cele ale unor modeste case țărănești sau ale folclorului și artei naive. Ca învățat iubitor necondiționat de Neam și de Țară, Nicolae Iorga le-a dedicat lor opera rezultată din truda căutărilor sale. A îndemnat cu orice prilej ca mărturiile istoriei naționale să fie considerate bunuri de cel mai mare preț, să fie respectate și apărate în numele identității românești.

În jurul anului 1900, Nicolae Iorga devenise un simbol național, ale cărui cărți și ieșiri publice depășiseră cu mult granițele regatului, iar românii din afara acestuia îl considerau stindard al năzuințelor unioniste. Drumurile sale prin satele provinciilor istorice, articolele din presă, conferințele ținute în numeroase locuri i-au garantat o poziție de nezdruncinat. Personalitatea sa prodigioasă și curajul opiniei l-au ridicat foarte sus în aprecierile semenilor, tinerii intelectuali români și studențimea aclamându-l ca lider național. La Blaj, Sibiu ori la Brașov, Suceava, la Cernăuți ori la Lugoj, la Iași, Craiova sau la Curtea de Argeș, la Sighet ori la Chișinău, la Mangalia, la Putna, Sarmizegetusa ori la Orăștie, Cozia, Săliște și la Tismana, Roman ori la Cetatea Albă, vizitele învățatului adunau mulțimi, iar cuvintele sale au înflăcărat speranțele.

A pledat în scris, cu vorba și cu fapta de un altruism convingător, pentru conservarea și restaurarea mărturiilor trecutului, iar după ideile și proiectele sale – exprimate în forme de mare impact public – s-au edificat instituții de cercetare și tezaurizare culturală și s-a sedimentat o filozofie a protejării patrimoniului cultural. Învățatul istoric este singurul în generația sa care, avansat în cele mai înalte demnități publice, dar eșuat în politică, a ridicat glasul, răspicat și fără menajamente, în sprijinul necondiționat al avuției culturale, atât în presa vremii, dar și în Parlament, în viața politică și culturală, la catedră și la Academia Română¹.

Pentru marele istoric, renașterea națională în afara simbolurilor și a tradiției, a mărturiilor istorice și a unei credințe ferme nu se poate face. Și reușește doar atunci când masele populare, cei mulți sunt bine îndrumați de lideri pregătiți, având vocația slujirii alor lor și îndrăzneți în fapte. Nu oriunde și oricând și nici oricum reușita împlinirilor este sigură. Și-n cazul românilor au trecut multe veacuri, iar sacrificiile și suferințele pentru unire deplină mărturisesc asupra obstacolelor și multiplelor dificultăți ce au stat în calea acesteia. Ceea ce trebuia să se împlinească în anul fast 1918 a fost îndelung pregătit de multe generații. În rândul întâi al generației unioniste s-au aflat fruntași de seamă, dăruiți cu calități excepționale, predestinați să încheie un lung proces istoric având în centrul său idealul unirii. Calitățile Generației Unirii pot fi explicate de acumulări succesive și de valoarea excepțională a liderilor, remarcați prin voință, stăruință, spirit de jertfă și neclintită credință. Acestea toate – exprimate în împrejurări deosebite de ordin diplomatic, juridic, militar, politic, religios, economic și cultural – au asigurat răgazul prea scurt numit, după Unire, miracol interbelic sau Renaștere națională. Un răgaz  scurt, dacă-l privim în perspectiva duratei lungi, și a limitelor vârstei semenilor, dar cu astfel de realizări încât a rămas o referință peste care politica și ideologiile nu au putut trece.

Dar renașterea a fost posibilă și clar condiționată de calitatea și vizionarismul liderilor, capabili să transfere idealuri, proiecte și programe semenilor. Unul dintre acești lideri – referință națională dar și de valoare universală – a fost istoricul Nicolae Iorga. Nu opera  sa istorică, copleșitoare, nici gazetărească sau politică, ori cea universitară, și nici demersurile academice, parlamentare le reținem în evaluarea noastră – au făcut-o mari personalități dedicându-i ca niciunui alt român numeroase cărți și studii –, noi oprindu-ne doar la câteva reflexii pe seama contribuțiilor sale, mereu valabile, la susținerea atât de modernă a patrimoniului cultural național, iar prin acesta a românității și românismului².

Despre savant a scris cu îndrăzneală și viziune un distins emul, colaborator și continuator, Alexandru Lapedatu, la momentul dispariției sale dramatice: „cu cât vremea va trece, cu atât personalitatea lui Nicolae Iorga se va reliefa mai tare și ne va aureola mai strălucitor în lumina pe care spiritul său a răspândit-o, cu iubire și profunzime, în mijlocul nostru, al contemporanilor săi, iar urmașii vor simți trebuința să o evoce cât mai des, spre a o prezenta generațiilor viitoare ca pe una din cele mai curate glorii ale spiritualității românești”³.

Opera sa a fost apreciată drept „neprețuit tezaur de înaltele gânduri și profunde simțiri ce au frământat neîncetat mintea și sufletul autorului, la întocmirea ei”⁴. S-a spus, pe bună dreptate, că acest „minunat geniu și grandioasa sa operă” a stăpânit ca un pontif, aproape o jumătate de veac, viața culturii noastre naționale⁵.

Am ales mărturiile lui Al. Lapedatu pentru nedezmințita sa loialitate pe seama lui Nicolae Iorga, dar și din remarcarea mai multor similitudini biografice: iubirea izvoarelor istoriei, legătura directă cu Comisiunea Monumentelor Istorice, susținerea cercetării și a protejării avuției culturale. De altfel, Nicolae Iorga și-a sprijinit mereu urmașul, recunoscând că i se datora „în mare parte inițiativa celui dintâi album (al monumentelor istorice, compl. n.), îngrijirea așa de aproape și făcută cu atâta iubire a «Buletinului»”⁶.

Complexe și multiplu direcționate, lucrările științifice – cărți, monografii, culegeri de documente, sinteze cu scop de popularizare, dar și studii ori articole – ce-i aparțin lui Nicolae Iorga au fost inițiate frecvent din perspectiva prezentării izvoarelor istorice. Fie aceste monumente sau locuri istorice, vestigii arheologice, exemplare comune de arhitectură vernaculară ori maiestuoase ansambluri rezidențiale (civile, militare, ecleziale) – urbane sau rurale – toate au generat atitudini. Cele care domină preocupările și interpretarea învățatului sunt, la rândul lor, dominate de un declarat scop educativ, în care sens istoria lor, ca izvoare, ajunge pledoarie pentru a schimba în bine prejudecăți, neglijențe sau practici greșite. Cel mai adesea, autorul a folosit izvorul istoric ca un pretext de a pleda spre îndreptarea acestora, în care situație apelează la comparații sau analogii. Ne oprim la câteva exemple – modele de judecată – oferite de monumentele istorice din cuprinsul României; a celor „care se găsesc aici în preajma noastră, și pe care nu le cunoaștem”⁷(subl. n.).

Îndemnul savantului s-a adresat direct cercetașilor – a căror îndrumare era încredințată principelui moștenitor, Carol –, dar și tuturor excursioniștilor de toate vârstele. Citim în subtext, corect, credem, chemarea de a sprijini cunoașterea începând cu ceea ce ne stă la îndemână, este de-al nostru și ne va ajuta să evaluăm și să comparăm cu ce au alții cât mai obiectiv cu putință. În demersul său pedagogic, pentru o înțelegere largă, variată, și nu simplistă, istoricul apelează la explicații convingătoare care să corecteze neînțelegerile. Astfel, monumentul istoric se poate defini ca „mare întâiu, imposant, de dimensiuni extraordinare” ori „unul în împrejurimile căruia s-au petrecut lucruri foarte importante într-un lung curs de ani”⁸. Și completează pe seama monumentelor „neobișnuite, mai rare”, prețuite „nu pentru valoarea lor intrinsecă, ci pentru lucruri care s-au săvârșit în apropierea sau în cuprinsul lor”⁹. Ca să justifice definiția, a oferit exemplele curților și palatelor de la Potlogi și Târgoviște, unde dominante erau faptele petrecute și personalitățile care le-au săvârșit, întrecând aspectele edilitare și formele estetice. Recomandând nuanțe în apreciere, învățatul a îndreptat atenția spre reevaluarea importanței, prin sublinierea interpretării „modestiei” casei în care a trăit – la mănăstirea Țigănești – poetul Costache Conachi, „un om care a încercat să ridice, în vremuri puțin potrivite pentru aceasta, poezia noastră la nivelul celei din Europa” – sau a casei Cuza – de la Iași – „pentru că pe acolo și-a purtat gândurile bune prielnice țării”¹⁰.

Fondator de instituții de cercetare a istoriei naționale, dar și de cuplare a acesteia cu istoria universală¹¹, Nicolae Iorga a îndemnat la înființarea de muzee și case memoriale, așa cum văzuse în străinătate. Lăudând practica germană (în cazul caselor memoriale dedicate lui Goethe și Schiller), explică rațiunea demersului: „a face să dăinuiască pentru urmași, fără vreo schimbare, locul în care a gândit un erou, al faptei sau gândului, a-l preface într-un fel de mic templu al aceluia care și-a sălășluit trecătorul timp acolo e și o datorie morală și un excelent mijloc de învățătură istorică pentru tineret”¹². Acestei lecții de morală pe care o conțineau memorialele Occidentului – exemplificată și prin plăcile memoriale din Italia, unde a observat că „nu se lasă inscripția la inspirația cine știe cărui necunoscător de sensul vieții celui pomenit”, ci se organiza concurs „cu cei dintâi scriitori ai țării”, cu „specialitate în aceste epigrafe”¹³ – le-au opus la noi starea precară a multora din casele legate de memoria unor mari personalități: palatul de la Ruginoasa, casă „prădată, golită, dărăpănată și părăsită în sama haidăilor de curte”¹⁴.

Patriot și spirit european deopotrivă, istoricul a înțeles modernitatea și modernizarea în total acord cu tradiția, opunându-se cosmopoliților și imitatorilor. A perceput Occidentul „cu anumite dezvoltări artistice, plecate fiecare dintr-un izvor deosebit”, evaluând cronologic și stilistic, potrivit propriilor caracteristici, pe când la români, în cazul arhitecturii „s-a construit patriarhal, sentimental, poetic, într-o arhitectură după datina cea veche, până mai deunăzi”¹⁵. Surprinde cu dreptate că românii au „trăit în atmosfera trecutului până în pragul zilelor actuale și de aceea simțul de frumusețe a fost nedespărțit de ființa noastră, un instinct strămoșesc de care nimeni nu s-a putut lepăda”¹⁶. Rapelul acestor constatări l-a făcut cu lucrările de zisă restaurare executate sub conducerea arhitectului Lecomte du Noüy, pe care le-a criticat aspru și pentru că aveau totalul suport regal, dar și pentru clamarea lor în numele modernizării; nu s-a oprit însă la calitatea acestora, care s-a dovedit totuși durabilă. A amplificat evaluarea istorică asupra zestrei edilitare rezistentă (ridicată din veacul al XV-lea până la 1850), datorată „aceluiași curent, plecat din același izvor și curgând în aceeași albie neschimbată a dezvoltării noastre”¹⁷. Istoric de amplitudine, Nicolae Iorga a considerat că românii, nefăcând revoluții și având „o înceată evoluție, ba, în cele mai multe cazuri, o simplă continuare”, au rămas profund tradiționaliști, așa că după „cum treceau generațiile unele după altele în aceeași şubă, așa o generație după alta trăia în aceeași atmosferă morală”¹⁸. De aici a rezultat concluzia explicativă pe seama limitei cronologice fixată pentru clasarea monumentelor istorice: anul 1850; concluzia învățatului a prins contur în legislația de profil: „la noi, orice zidire anterioară anului 1850 este din punct de vedere istoric-artistic, un monument”¹⁹.

Convins că valoarea o asigura „unitatea organică a monumentului”, dar și că acesta a fost „conceput organic, însă el trebuie păstrat tot organic”²⁰, savantul a privit în ansamblu construcția, împrejmuirea, anexele și inventarul interior, fiind cel dintâi istoric care a pledat pentru păstrarea ansamblului. Dintr-o astfel de perspectivă a condamnat demolările împrejurimilor – ca la biserica Trei Ierarhi din Iași sau la bisericile Crețulescu, Stavropolus și Doamnei din capitală, chiar și-n cazul Curții de Argeș – operate în numele unor reguli de urbanism prost înțelese, ca și a altora afectate de restaurarea estetizantă.

El spune: „monumentul istoric trebuie să rămâie vechiu la înfățișare; de îndată ce apare ca nou, nu mai este același; poți să lași chiar aceiași piatră, dar dacă ai distrus suprafața, s-a împrăștiat și sfințenia  monumentului însuși”²¹. Din atari perspective cerea spațiu verde în jurul edificiilor istorice, zone de protecție, spunem azi; propunea o mare atenție, la biserici, în ceea ce privea modernizarea interiorului, ironizând: „nu știu să fie spus undeva că Raiul ar fi împodobit cu covoare de Persia și că s-a introdus de curând acolo electricitatea și caloriferul”²². Lăudând modelul italian în privința restaurării bisericilor, a propus „un mic muzeu”, „în care elemente ce cad la reparație și nu se mai pot pune la loc, se păstrează cu pietate”²³. Condamnând risipirea zestrei bisericești, a judecat drastic pe acel preot care se credea „stăpân al odăjdiilor și odoarelor și face ce vrea cu ele”; le dăruiește din amabilitate „la cine nu trebuie să dea, ca și la cine nu trebuie să primească”²⁴. Ca remediu imediat, N. Iorga a propus „o statistică totală a acestor biserici până la ultima bisericuță de sat”, ceea ce, era sigur, „numai atunci o să vedem ce avem”²⁵ și astfel s-ar fi revizuit atitudinile față de moștenirea culturală. Acest deziderat – adică „o bancă de date”! – a rămas valabil și-n prezent, dovedind viziunea pe termen lung a proiectării strategiilor de conservare-restaurare în temeiul unei cunoașteri aprofundate.

Cuprinzător și vizionar, Nicolae Iorga a extins înțelesul de monument istoric la „locuințele profane pentru oameni cu mijloace și pretenții mai puține, prin vechile centre răzlețe, pe care modernizarea încă nu le-a trivializat cu totul”²⁶. Adică în târgurile și orașele provinciilor mai puțin atinse de urbanizare.

„Casa de la 1820-30 – scria istoricul – aceasta trebuie să fie un îndreptariu sigur pentru arhitecții din timpurile noastre: casa bine împărțită, caldă iarna, răcoroasă vara, plină de lumină și de veselie senină totdeauna”²⁷. I-a îndemnat pe arhitecți să se inspire din grafica unor artiști străini și din notațiile unor călători prin țările române, ba chiar a cerut executarea de caiete de schițe cu asemenea case, „fiindcă felul cum se așază fereștile, ușile, cum se introduce scara, cum se deschide pivnița, cum se așază pridvorul, cum se mlădie acoperișul sunt atât de originale, atât de spontane, încât nu afli două case care să semene cu desăvârșire”²⁸. A insistat pe casa țărănească datată între 1850 și 1860 și pe care o apreciază ca „reducțiunea, în ce privește planul și podoaba, a locuințelor boierești, lemnul înlocuind cărămida și piatra”²⁹.

În viziunea iorghistă, nici fântânile, troițele, podurile (îndeosebi cele de lemn), cârciumile cu pivnițele boltite nu trebuie excluse din categoria monumentelor, dimpotrivă, ocrotite și apreciate pentru multiplele lor semnificații.

Sprijinind specificul național, savantul și-a asociat arhitecții deschizători de drum în reevaluarea tradiției constructive, ca și a abordării restaurării monumentelor. Pe Grigore Cerchez îl lăuda pentru pionierat: „Pe când monumentele noastre erau lăsate capriciului unor străini, nepricepuți și neînțelegători, reparând prin dărâmare și adăugând elemente ieșite din închipuirile lor, el a afirmat cu hotărâre principiul că datoria noastră este numai de a conserva consolidând”³⁰ (subl. n.). Lui Gheorghe Balș i-a recunoscut, pe lângă „modestia aristocratică” apartenența onorantă „în rândul părinților istoriei arhitecturii balcanice”³¹. Iar lui Petre Antonescu i-a remarcat contribuția esențială de a fi adus „cel dintâi strigăt de bun simț al unui om priceput” în alegerea metodologiilor de restaurare³².

Pleiada de arhitecți pe care i-a asociat Comisiunii Monumentelor Istorice – cu lideri de o hărnicie și devoțiune exemplare – a beneficiat de concursul direct al șefului de școală, istoricul Nicolae Iorga. Pe aceștia i-a recrutat dintre cei mai buni, le-a înlesnit obținerea de burse de specializare în Franța și Italia, le-a încredințat lucrări excepționale³³. Și în cazul arheologilor și istoricilor, savantul a înlesnit unor valoroși tineri specializarea în străinătate, de preferință în Italia și Franța; la fel și pentru restauratorii de frescă, Italia și Grecia au constituit spațiile preferate, unde CMI a trimis bursieri.

Atacând direct năravuri și prejudecăți – și la cei mari, mireni ori clerici, dar și la cei mici, oameni obișnuiți lipsiți de o educație superioară –, Nicolae Iorga a constatat că „românul caută un responsabil la starea rea, dar nu se întreabă ce a făcut el pentru ca monumentul să se găsească în această stare”, iar cei care ar trebui să-l orienteze n-o fac și nici presa vremii nu distingea cauzele și vinovații³⁴. Ca să îndrepte acele lipsuri, învățatul a îndemnat: „unde le veți vedea (monumentele, compl. n.), să le recunoașteți și să le ridicați, dacă aveți putere, din ruină și părăsirea lor”³⁵.

Susținător fără limite a întregirii țării, patriotul Nicolae Iorga a fost deopotrivă și un militant fervent pentru unificarea religioasă. Demersul său în Parlament la Legea și statutul de organizare a Bisericii Ortodoxe Române (1925) și la Legea privind regimul cultelor (1928) a contat hotărâtor pentru aprobarea lor. La dezbaterile din Senat, la ultima lege, învățatul i-a îndemnat pe ierarhi: „Uniți-vă spre binele acestei țări!”³⁶. Suportul istoric al patrimoniului cultural l-a constituit pentru învățat zestrea bogată a edificiilor religioase; așa că a fost firesc să militeze pentru o atenție sporită – și în legislație – pe seama a ceea ce a reprezentat – și continuă să dețină fondul construit din rațiuni religioase, inclusiv inventarul așezămintelor de cult.

Istoricul Nicolae Iorga a evaluat unirile împlinite în anul 1918 drept înfăptuiri populare care nu ar fi putut fi oprite. În cazul Basarabiei el a refuzat sintagma „Unirea Basarabiei cu țara-mamă”, preferând „refacerea unui corp național sfărâmat de politica îngustă, a monarhiilor de împărțire a bucăților de pământ și a capetelor de oameni fără a ține seamă de niciun drept, nici de viața sufletelor omenești”; la un deceniu după împlinirea acelor reparații, în 1928, a explicat că „nu e o creație de diplomație nouă, ci ștergerea unei crime a vechii diplomații”³⁷. Cum altfel, când pământul moldovenesc al Basarabiei, ca tot pământul întregii Românii, este înzestrat cu monumente care oglindesc în ele tot trecutul neamului nostru!³⁸ Or, savantul Iorga a fost cel care a semnalat, la început de veac, mulțimea monumentelor istorice și a dovezilor documentare românești din această provincie, iar cercetările sale postbelice au condus la protejarea multora dintre acestea³⁹.

Atenția deosebită acordată acestei provincii o desprindem din enumerarea câtorva intervenții aparținându-i lui Nicolae Iorga: inițierea, prin CMI, de cercetări la Tighina și Varnița (1923) – unde i-a trimis pe arhitecții N. Ghica-Budești și N. Gabrielescu să întocmească documentațiile necesare conservării; lucrări de restaurare la Hotin, Chilia, Soroca și Cetatea Albă (începute în 1924), la care au fost implicați V. Drăghiceanu, E. Costescu, Șt. Balș, susținând propunerea secției basarabene; alte lucrări la biserica Mazarachi de la Chișinău (1929-35, cu implicarea lui Oreste Tafrali, N. Ghika-Budești, Ștefan Balș). Amintim și demersul istoricului de a declara monument istoric, între altele, casa lui Bogdan Petriceicu-Hasdeu de la Cristinești (jud. Hotin), prin Înalt Decret regal nr. 887/13 martie 1940⁴⁰.

Tot ca lider național, Nicolae Iorga era informat, prin telegramă, la încheierea lucrărilor Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia din 1 decembrie 1918 că „ne gândim cu dragoste la pregătitorul sufletesc pentru Unirea tuturor românilor”⁴¹.

Da, pregătitor important, cu numeroși discipoli ai Marii Uniri!

Când revizionismul interbelic s-a acutizat pe seama României unite, istoricul a numit cauze și vinovați, identificând pe cei care, neținând cont de argumentele istorice, au contestat Unirea. Chiar dacă, între aceștia l-a găsit pe generalul american Banholtz, care – dezinformat de bună seamă – s-a poziționat contestatar ofensator al Armatei Române, generalilor acesteia și a regelui Ferdinand⁴².

Pentru istoricul Nicolae Iorga, muzeele au reprezentat adevărate sinteze rezultate din combinații iscusite de izvoare scrise și nescrise. Așa că le-a cultivat, le-a frecventat și le-a recomandat, deslușind din cuprinsul lor nesfârșite învățăminte. A fost martor onorat la inaugurarea Muzeului ASTREI de la Sibiu (1905), i-a lăudat lui Alexandru Tzigara-Samurcaș strădaniile încununate cu deschiderea Muzeului de Artă Națională și Etnografie din capitala României (1906) și i-a adus elogii lui Romulus Vuia pentru fondarea Muzeului Etnografic al Transilvaniei (1922). În anul 1928 a participat direct la inaugurarea Muzeului de la Cetatea Albă (27 aprilie), iar în 1930 a susținut Înaltul decret regal de înființare a Muzeului Regional al Basarabiei la Chișinău. Datorită susținerii sale, în 1936, autoritățile ecleziale de la Ismail au dat numele savantului Muzeului Eparhial, și tot stăruințelor sale s-a datorat organizarea Muzeului de Artă Religioasă (la București, 1936), ca și  restaurarea și muzeificarea Casei lui Aron Pumnul de la Cernăuți.

Principala lege organică – a muzeelor și bibliotecilor publice – votată de Parlamentul României (1932) are sorgintea în încurajarea neabătută a lui Nicolae Iorga. Muzeul „Cuza Vodă” de la Iași (inaugurat la 16 octombrie 1938) și Muzeul dedicat domnitorului de la Galați (inaugurat la 24 ianuarie 1939) datorează direct stăruințelor savantului. Vorbind la Iași, la Muzeul „Cuza Vodă”, savantul-fondator arăta că „muzeele sunt rău înțelese în ce privește scopul lor” și nu pregeta să-i critice pe cei care, ca reprezentanți aleși ai statului, nu găsiseră o soluție pentru Muzeul Național de Artă, ale cărui colecții fabuloase erau „găzduite” în subsolul Ateneului⁴³. Asemenea lipsuri de neiertat le-a găsit și-n forma expunerilor muzeale, pe care le-a taxat a nu avea „atingere cu viața”⁴⁴.

Încurajarea pe care a dat-o muzeelor și colecțiilor religioase s-a resimțit după 1930, când inițiative locale au finalizat asemenea așezăminte în orașe și pe lângă marile centre eparhiale și mănăstiri⁴⁵.

Învățatul a instituit în sprijinul izvoarelor istoriei o adevărată strategie de cercetare și valorificare. Prin Comisiunea Monumentelor Istorice și Comisia Istorică a României a patronat identificarea și publicarea de documente, inscripții, manuscrise, acte, note și comentarii utilizate în opera de conservare-restaurare. A salvat de la pieire prin valoroșii săi colaboratori numeroase valori de care suntem acum mândri că pot fi văzute. A inițiat și susținut prezentarea acestora în străinătate – debutul l-a făcut o primă expoziție de artă românească, înlesnită de prietenul său Charles Diehl, la Paris și Geneva (1925), – iar de câte ori savanții străini s-au aflat în România le-a condus vizitele făcute [ca a participanților la primul congres de studii bizantine (1924) ori cei de la IX-lea Congres al Comitetului Internațional de Istorie (1936)] .

În jurul lui Nicolae Iorga s-a cristalizat o mișcare culturală susținută de numeroșii săi discipoli și colaboratori. Ideile și faptele sale au dăinuit și după ce soarta năprasnică a făcut să cadă promotorul acesteia, tezele emise de savant fiind însușite în ciuda unor obstrucționări politice.

Iată, așadar, cum un OM de valoare universală, un ISTORIC român recunoscut pentru excepționalitatea operei și a faptelor, continuă și astăzi să ofere de lucru istoricilor, în primul rând, iar prin aceștia să țină trează conștiința identitară a semenilor.

Note și referințe bibliografice:

¹ Între abordările sale teoretice de politică culturală ar trebui reținute câteva magistrale: Nicolae Iorga, Cum s-au restaurat vechile monumente („Sămănătorul”, III, 1904, nr. 43, p. 673-676); idem, Cum s-ar cuveni să se îngrijească monumentele istorice, idem, p. 721-723; idem, Cu privire la monumentele noastre istorice. În: „Neamul Românesc”, VIII, 1913, nr. 28-28; idem, Ce este un monument istoric. În: „An. CMI”, 1914, p. 128-140; idem, Apărarea monumentelor istorice. În: „Drum drept”, X, 1915, nr. 25, p. 393-399; idem, În chestiunea monumentelor istorice. În: „Neamul Românesc”, XXIV, 1925, nr. 168; idem, Rolul Comisiunii Monumentelor Istorice. Comunicare la Cameră. În: „Neamul Românesc”, XXV, 1930, nr. 264; idem, Mai vechi apărători ai stilului monumentelor istorice, în BCMI, XXVII, 80, 1934, p. 9-10; idem, Guide historique de la Roumanie, București, 1935; idem,  Trei conferințe de orientare. Ce este un muzeu de artă. În:  BCMI, 1938, p. 72-77; idem, Ce este un muzeu istoric. În: BCMI, 1938, p. 65-70.

² În ceea ce ne privește, vezi articolul Vizionarism cultural genial la Nicolae Iorga – rolul crucial al patrimoniului istoric. În: O viață în slujba istoriei artei. Ioan Scurtu la 75 de ani, București, Ștefadina, 2015, p. 242-265.

³ Vezi Alexandru Lapedati, Scrieri alese, ediție, îngrijire, introducere și note de Ioan Opriș, Cluj-Napoca, Dacia, 1985, p. 103.

⁴ Cf. răspunsul lui Alexandru Lapedatu la discursul de recepție a lui Gh. I. Brătianu pe tema „Nicolae Iorga, istoric al românilor”, publicat în Academia Română. Discursuri de recepțiune, LXXXI, București, 1943, p. 27-38.

⁵ Cf. același Al. Lapedatu, în scrisoarea trimisă la 29 noiembrie 1940 familiei savantului, în Al. Lapedatu, Scrieri alese, p. 251.

⁶ Cf. Nicolae Iorga, Trei conferințe de orientare, I, p. 56.

⁷ Nicolae Iorga, Ce este un monument istoric?, conferință susținută la Casa Școalelor în 13 decembrie 1914, publicată în „Anuarul Comisiei Monumentelor Istorice” pe anul 1914, București, 1915, p. 127.

⁸ Ibidem, p. 130.

⁹ Ibidem.

¹⁰ Ibidem, p. 131-132.

¹¹ În acest sens, vezi, la București, Institutul de Studii Sud-Est Europene (f. 1914) și cel de Istorie Universală (1937), dar și încurajarea fondării Institutului de Istorie Națională a Universității clujene (1920), a Școlii române de la Fontenay aux Roses (Paris, 1919) sau a Institutului Român din Albania (1934) de la Santi Quranta, a Casei Române de la Veneția (1930).

¹² Ibidem.

¹³ Ibidem.

¹⁴ Ibidem.

¹⁵ Ibidem, p. 133.

¹⁶ Ibidem.

¹⁷ Ibidem.

¹⁸ Ibidem.

¹⁹ Ibidem, p. 134.

²⁰ Ibidem, p. 137.

²¹ Ibidem, p. 138.

²² Ibidem.

²³ Ibidem.

²⁴ Ibidem, p. 136-137. Respectiva practică a condus la spolierea multor biserici de bunurile lor identitare și a contribuit, în schimb, la împrăștierea acestora, în cel mai fericit caz la alcătuirea unor colecții private.

²⁵ Ibidem, p. 138.

²⁶ Cf. N. Iorga, Ce este un monument istoric, p. 139.

²⁷ Ibidem.

²⁸ Ibidem.

²⁹ Ibidem. Casele Hagi Prodan din Ploiești ori Vergu Mănăilă din Buzău le-a încadrat în rândul monumentelor istorice, remarcându-le valoarea de model.

³⁰ Vezi Necrolog, BCMI, XXII, 59, 1929, p. 42.

³¹ Vezi Necrolog, BCMI, XXVII, 81, 1934, p. 143.

³² Nicolae Iorga, Trei conferințe de orientare. I. Monumentele noastre în opera Comisiei Monumentelor Istorice, conferință ținută la Teatrul Ligii Culturale. În: BCMI, XXXI, 96, 1938, p. 55.

³³ Între cei mai merituoși arhitecți formați prin suportul CMI îi amintim pe Ștefan Balș, Horia Teodoru, Grigore Ionescu, Emanoil Costescu, Gh. Lupu, Sterie Becu, la care și-au adăugat talentul și devoțiunea I. L. Athanasescu, Gh. Sterian, V. Moisescu, A. Vincenz, Nicolae Țiganco, N. Gabrielescu, rămânând în istoria școlii de restaurare din România cu lucrări excepționale.

³⁴ Vezi Nicolae Iorga, Trei conferințe de orientare, I, p. 49.

³⁵ N. Iorga, Ce este un monument istoric, p. 140.

³⁶ Al. Lapedatu, consemnează intervenția din 5 aprilie 1928, cf. Ioan Opriș, Alexandru Lapedatu în cultura românească, București, Editura Științifică, p. 165.

³⁷ Cf. Ioan Opriș, Al. Lapedatu în cultura românească, p. 82.

³⁸ Cf. adresa CMI – Basarabia, semnată de Ștefan Ciobanu din 22 februarie 1922 către președintele CMI, Dimitrie Onciul, menționată la Ioan Opriș, Monumentele istorice din România (1850-1950), București, Vremea, 2008, p. 341.

³⁹ Vezi magistrala sa lucrare Neamul românesc în Basarabia, București, 1905.

⁴⁰ Vezi detalii la lucrarea noastră Monumentele istorice din România, p. 343-349.

⁴¹ Semnatarii – fiecare cu rost mare în pregătirea evenimentului – erau Ion Lapedatu, Pan Halippa, Romulus Cândea, Ioan Cazacliu, Alecu Procopovici, Andrei Bârseanu și Pavel Roșca; cf. Petre Țurlea, Nicolae Iorga în viața politică a României,  București, Editura Enciclopedică, 1991, p. 114.

⁴² Cf. intervenția istoricului la dezbaterile la completarea Legii pentru organizarea Poliției generale a Statului, în „Monitorul oficial”, nr. 16, ședința de luni, 17 decembrie 1934, p. 207. Generalul american a publicat (1933) colecția de documente.

⁴³ Vezi la Nicolae Iorga, Ce este un muzeu de artă. În: BCMI, an XXXI, fasc. 96, apr.-iunie 1938, p. 70.

⁴⁴ Ibidem, p. 79.

⁴⁵ Vezi la Ioan Opriș, Istoria muzeelor din România, București, Museion 1994, Basarabia și Bucovina de Nord, p. 129-130; idem, Monumentele istorice din România 1850-1950, București, Vremea, 2001, Conservare și restaurare în Moldova, Basarabia și Bucovina, p. 340-361.