Nicolae Iorga despre reforma morală a statului român

Nicolae Iorga a fost un luptător neobosit pentru realizarea unirii sub un singur sceptru a românilor risipiți sub mai multe imperii. Pe baza studiilor temeinice făcute în decursul unei vieți dedicate științei istorice, N. Iorga ajungea către finalul carierei sale la concluzia că aria de răspândire a poporului român a fost inițial mai largă decât o găsim în zilele noastre. Drept urmare, „poporul românesc nu cuprinde, acum, o mulțime de elemente, milioane de oameni, ai căror strămoși odinioară au făcut parte din sinteza pe care, în graiul nostru latin și cu conștiința noastră proprie, o reprezentăm numai noi” (Iorga 1938: 33). O asemenea răspândire a elementelor românești dincolo de granițe reprezintă însă, în opinia savantului, și o „mare primejdie”, pentru că o astfel de hemoragie de sânge slăbește puterea și coeziunea neamului. În același timp, Iorga constată stabilitatea strămoșilor poporului român pe meleagurile pe care locuiește în prezent, în pofida migrațiilor care i-au marcat existența: „Este vorba de un popor care prin strămoșii săi își are rădăcini de patru ori milenare: aceasta este mândria și aceasta este puterea noastră. Unde a fost vechiul păstor care este trac, pe locul acela s-a așezat Romanul; unde a fost cetatea Romanului s-a așezat cetatea de mai târziu a Domnului nostru; unde a fost satul trac pe vremuri, dăinuie satul românesc de acum; unde sunt orașele noastre, au fost odinioară centrele civilizațiilor anterioare reprezentate de acei oameni ai căror urmași suntem noi” (Ibidem: 34). În fine, comparând hărțile antice cu cele din secolele al XVIII-lea, al XVII-lea și tot așa pentru secolele anterioare, „se constată aceleași așezări în aceleași locuri, care-și păstrează foarte deseori numele și care, în orice caz, au aceleași rădăcini, care n-au fost tăiate de niciun fel de năvălire” (Ibidem).

Mergând pe firul istoriei, Iorga constată că statalitatea la români, mai întâi a Țării Românești (Muntenia, „Valahia”), este rezultatul unei evoluții lente și îndelungate: „Creația statului s-a făcut cu o încetineală extraordinară, ceea ce i-a dat o putere de rezistență foarte mare. Noi nu suntem buni de improvizație, pentru că nu ieșim din improvizație; nu avem însușirile necesare pentru aceasta. Cine ne urmărește poate să-și închipuie uneori că stăm pe loc, dar noi nu stăm pe loc, ci consolidăm încetul cu încetul ceea ce am ajuns a căpăta prin sforțările mai multor generații” (Ibidem: 36). La întrebarea care sunt resorturile rezistenței, ale durabilității unui asemenea stat, savantul argumentează: „Dacă se formează un Stat dintr-o dată, Statul aparține acelora care l-au creat, dar, dacă Statul se formează încetul cu încetul, el cere sforțarea tuturor cari locuiesc pe acel pământ; fiecare vine la rând și își aduce partea. Și atunci se creează, nu prin mijloace de așezăminte și propagandă, ci prin dezvoltarea organică a unui popor, o societate care cuprinde pe toți, căci, ieșită din sforțarea tuturor, ea reprezintă interesul tuturor de a menține o formă în care fiecare își are partea” (Ibidem).

Analizând caracteristicile celor ce au format poporul român, Iorga așază la loc de frunte spiritul de libertate și de dreptate: „poporul nostru este un popor născut din libertate, trăit în libertate și căruia această condiție de libertate este elementul primordial și absolut pentru viață. Cum libertatea aceasta este atacată, oamenii au trecut granița; instinctul de libertate al poporului nostru l-a făcut să emigreze până în America, unde atâția Bucovineni și Ardeleni s-au dus, și trebuie să-i vadă cineva cum pot trăi în țări străine, clădindu-și biserici fără subvenții de la Stat, având învățători fără să fi fost trimiși de Ministerul de Instrucție. Acolo nu se împart premii și nu scâncește nimeni, fiindcă nu s-a știut gospodări, la ușile Ministerului; acolo au trăit 100 000 de oameni în cea mai bună alcătuire, sprijiniți pe propriile lor picioare” (Ibidem: 37). Așa s-a întâmplat și cu românii care au trecut Dunărea spre sud, ori au trecut Nistrul, până la Bug spre est.

Din cele menționate, afirmă Iorga, reies și „caracterele generale ale poporului românesc și creațiunile lui proprii ivite din dezvoltarea înceată, seculară, milenară”. Între „formele, deosebite de formele altor popoare, pe care le-am făcut noi”, savantul pune înainte de toate admirabilul sat românesc, pe care-l cunoaștem și-l prețuim așa de puțin și-l interpretăm așa de greșit. Satul românesc, susține Iorga, „nu este ieșit dintr-un decret și nu este dezvoltat din Statul românesc, de un caracter monarhic mai așezat, din vremea lui Vasile Lupu și Matei Basarab, nici din Statul fanariot, cu idei apusene, filosofice, care voia să creeze prin ordonanțe domnești lumea nouă, sau din Statul acesta, și mai occidental, din secolul al XIX-lea, influențat de toate fenomenele de transformație care s-au produs în Franța, mai ales în Franța, de unde am luat noi model pentru schimbările repezi, în cea mai mare parte cu totul nenorocite, care nu s-au putut înrădăcina și împiedică dezvoltarea organică a poporului nostru, în loc s-o ajute, cum își închipuie unii ideologi”. Satul acesta, concluziona Iorga, „este, să zicem așa, un dar al lui Dumnezeu, este o binecuvântată creație istorică” (Ibidem).

Mergând mai departe cu analiza fizionomiei morale a oamenilor care populează lumea satelor românești, savantul ajungea la concluzia că țăranii din vechime nu aveau nevoie de un drept penal special, iar pentru judecarea diverselor lucruri și întâmplări, se apela la „oamenii buni și bătrâni, cari în adunarea lor rezolvau totul, împăcând”. Prin urmare, sublinia savantul, „Românul este unul dintre puținele popoare care poate trăi laolaltă cu alți oameni fără să fie nevoie de constrângere și pedepse; este un dar extraordinar al acestei națiuni de a trăi fără apăsarea unor anumite forme, în așa fel încât să fie o fericită colaborare între toți de acolo” (Ibidem: 38). De aici decurge o altă calitate a românilor dornici de libertate și dreptate: modul în care sunt percepuți și apreciați domnitorii țării. La noi, scrie Iorga, este „o legătură firească și între cel mai sărac și între Domnul țării, înaintea căruia orice sătean, când ajungea până la judecata lui supremă, stătea drept. Aceasta nu este o țară de îngenunchiați” (Ibidem). Tocmai de aceea, omul simplu îl aprecia pe domnitor atunci când era „bun, drept și viteaz – trei lucruri care se cer neapărat. Oamenii răi n-au putut stăpâni la noi, oamenii lași au fost părăsiți de toți; cine a judecat strâmb, n-a mai venit nimeni la judecata lui (...). Și numele cu care sunt calificați Domnii în istoria țării, numele acestea nu le-au pus totdeauna boierii, ci cei de jos. Cum a fost un Domn urât, îndată l-au însemnat” (Ibidem).

În decursul timpului, țăranul, „talpa” țării cum i s-a spus, a suferit și el o serie de schimbări, generate de împrejurări, de spiritul epocii, de modelele venite din afară cu impulsul modernizării. Analizând comportamentul țăranului din perioada interbelică, Iorga constata că acesta a dobândit unele manifestări pe care nu le avea odinioară: „Evident că astăzi el cheltuiește altfel, se îmbracă altfel, se duce să cumpere ceea ce înaintașii lui știau să facă singuri. Noi am creat țăranul cu atâtea zile de vacanță, pe când vechiul țăran știa să întrebuințeze fiecare clipă, și el și nevasta lui”. Dar, adaugă savantul, „în ce privește sufletul lui, el nu s-a schimbat: noi nu i-am dat o morală superioară moralei lui, ci un exemplu inferior moralei pe care o avea. Dacă nu l-am stricat, este pentru că fondul lui de rezistență a fost enorm; dar ce a văzut el în jurul său a contribuit să-l facă să piardă marile virtuți de odinioară” (Ibidem: 40).

Totuși, este nevoit Iorga să afirme, în starea sufletească a țăranului au survenit anumite schimbări, iar ele se referă la modalitatea în care acesta se raportează la clasele de sus, la boieri și conducători. Într-o primă fază, consideră savantul, a existat un fel de „tovărășie românească, de la cei mai de jos până la cei mai de sus”, „o tovărășie sufletească între toți”, și aduce ca argument un citat din Dimitrie Cantemir, care a spus „o vorbă mare și sfântă: Moldova este o țară unde poate să ajungă cel din urmă țăran boier mare și orice neam de boier mare poate să cadă până la fund, dacă n-are vrednicia necesară” (Ibidem). Prin urmare, primii domnitori români proveneau direct din popor și erau legați de popor, iar susținerea și devotamentul față de un domn bun, drept și viteaz erau lucruri firești, de la sine înțelese. Așadar, domnul român, îmbrăcat în purpură și cu diademă, așa cum arată frescele vechilor biserici, „este un mare senior, care poate sta alături de oricare din conducătorii societăților apusene din vecinătate”, dar el nu încetează, în același timp, să fie „un fiu al națiunii sale, un fiu al plaiurilor argeșene, unde se păstrează până astăzi tipul Domnilor noștri de odinioară” (Ibidem). A fost epoca pe care Iorga a numit-o a cavalerilor care luptă și apără creștinătatea.

O a doua fază începe atunci când „s-a rupt legătura dintre boieri și țărani”, moment pe care Iorga îl stabilește pe la 1550. De acum înainte, „războiul e făcut cu boieri”, care au dat și ei dovezi de vitejie și s-au jertfit pentru apărarea ființei neamului. Este „vremea vitejilor”, scrie Iorga, în care îl include în primul rând pe Mihai Viteazul. Aceștia erau și creștini, dar „poate mai puțin creștini decât cei vechi, cari ridicau necontenit biserici și mănăstiri”, însă neîndoielnic erau „cavaleri cu un simț de onoare admirabil” și, înainte de toate, „viteji dovediți” (Ibidem: 41).

Timpurile s-au schimbat apoi din nou, iar cu ele și obiceiurile. A sosit vremea când vitejia a obosit și atunci „a răsărit altă fază: a Curții strălucitoare, a învățăturii, a proteguirii artei, a îmbogățirii vechii comori de frumusețe pe care o lăsaseră înaintașii”. Aceasta, scrie Iorga, „este vremea întrupată de Brâncoveanu” (lângă care îl așază și pe Matei Basarab), pentru care nu lupta și setea biruinței sunt pe primul plan, ci misiunea istorică înțeleasă prin răspândirea cărților și a slovelor sfinte (Ibidem). Brâncoveanu, notează Iorga, „creează după datină”, valorifică tradițiile populare și naționale, nu se inspiră după modele străine.

A venit apoi o altă vreme, când „s-a crezut că totul se schimbă prin reforme și ordonanțe”, iar oamenii s-au schimbat și ei. Este epoca domniilor lui Constantin și Nicolae Mavrocordat, pe care savantul îi consideră „dezrobitori pe hârtie, creatori de așezăminte care n-au stat în picioare” (Ibidem).

În fine, am ajuns în secolul al XIX-lea, în care cartea și ceea ce scrie în cărți au devenit credința de căpătâi: „Cartea a fost mândria noastră” și s-a creat „o strălucită civilizație de cărturari, în care trăim și acum”. Dar, consideră Iorga, nu s-a înțeles un lucru: de la carte „se câștigă ceea ce-ți trebuie pentru a-ți crește puterea și a te coborî în realitatea care cere ceva mult mai vechi și mai puternic decât cartea” (Ibidem).

Ajunși la acest moment, trebuie să amintim activitatea neobosită a lui Nicolae Iorga desfășurată în cadrul Ligii pentru unitatea culturală a tuturor românilor (Liga Culturală), înființată în decembrie 1890, transformată apoi, la congresul extraordinar din decembrie 1914, în Liga pentru unitatea politică a tuturor românilor, la conducerea căreia au fost aleși Vasile Lucaciu (președinte), Barbu Delavrancea (vicepreședinte) și Iorga (secretar general). Declanșarea Primului Război Mondial a generat noi speranțe în rândul popoarelor aflate sub asupriri străine, iar în cazul românilor se cerea trecerea de la etapa luptei pentru conștientizarea unității lor culturale, a dobândirii conștiinței apartenenței la același neam, la o etapă nouă, a luptei pentru unitatea lor politică, după cum se arăta în manifestul adresat țării de noua Ligă: „o unitate culturală fără o unitate politică nu are nicio chezășie. Pentru păstrarea unității culturale ni se impune unitatea politică. Din războiul uriaș care a împins toate neamurile, va ieși o lume nouă (...). Alcătuirile vechi se desfac, iar noile alcătuiri se bazează pe dreptul fiecărui neam de a trăi laolaltă o viață națională și liberă” (Giurescu 1975: 601).

Într-adevăr, după înfăptuirea unității politice, în anul 1918, problema centrală care se punea pentru clasa politică, dar și pentru intelectualitatea țării, era aceea a reformării noului stat, a organizării sale pe baze noi, moderne, prin valorificarea elementelor definitorii, conservate de-a lungul secolelor, care au contribuit la formarea acelei sinteze primordiale, „plină de originalitate și de însușiri care este poporul românesc” (Iorga 1938: 33). După Marea Unire s-a creat o situație cu totul nouă, care trebuia gestionată și condusă pe o cale care să-i asigure României consolidarea statală, dezvoltarea democratică și, desigur, „unificarea sufletească a tuturor locuitorilor țării”, după cum se exprima un alt mare istoric din epocă, Vasile Pârvan, care spunea: „România întregită este o creație nouă a istoriei universale, având economic, cultural și politic, un viitor esențial divers diferitelor părți din care s-a compus”. Românii, argumenta Pârvan, se aflau în fața unei renașteri, „în care toate valorile existente până acum se vor schimba – valori politice, ca și valori artistice, valori sociale ca și valori religioase. Va fi o intensificare în cantitate și o diversificare în calitate. Va fi o străbatere mai activă cu elemente europene și americane și va fi o pătrundere efectivă a noastră în concertul civilizației mondiale” (Pârvan 1981: 574-575).

Nicolae Iorga nutrea convingeri asemănătoare cu cele ale lui Pârvan și considera că poporul român, în parcursul său multimilenar, se află într-un nou și fundamental moment de răscruce al evoluției sale. Savantul, angajat plenar și în viața politică, susținea că este nevoie rapidă de o înnoire legislativă, care să pună în acord normele de conduită în fiecare domeniu cu noile realități politice, economice și culturale apărute după Unire. În același timp, este nevoie de crearea unui aparat administrativ competent, care să nu plătească tribut dependenței de interesele de clasă sau de partid de care au suferit administrațiile de până atunci: „ când legile vor fi votate, va fi necesar ca un corp întreg de funcționari cinstiți, fără nicio teamă în îndeplinirea datoriei lor și fără nicio părtinire pentru cei puternici, să lucreze, cu o hărnicie care nu stă în obiceiurile noastre, pentru ca izvoarele să nu se ascundă. Și aceasta presupune un guvern de autoritate, un regim de legalitate energică” (N. Iorga, „Neamul Românesc”, 24 martie 1921).

Așa cum menționam la începutul acestor rânduri, în 1938, la două decenii de la Marea Unire, Nicolae Iorga ajungea la concluzia că statul și poporul român au nevoie de „reforma cea mare”, ieșită din lecția istorică, „pentru a ne reface din nou oameni, în sensul cel vechi, oameni complecți – și cari, ca oameni complecți, să se poată înțelege desăvârșit”. Pentru aceasta, „trebuie prețuit omul care, în legătură cu oricine, zărește ceea ce este comun umanității, umanitate care poate să fie de jos în ceea ce privește bogăția sau ceea ce numim noi cultură, dar care foarte deseori ne poate da cele mai înalte învățăminte de morală” (Iorga 1938: 41). Cadrul unei asemenea reforme profunde, în împrejurările ce marcau apropierea declanșării celei de a doua mari conflagrații mondiale, era delimitat nu doar pentru români, în opinia lui Iorga, de două jaloane: pe de o parte, este vorba de oameni care provin dintr-un regim tiranic și au început să se bucure de libertate; pe de altă parte, ne găsim în mijlocul unei societăți europene care, sub presiunea evenimentelor care se prefigurează amenințător, „întinde desperată mâinile în aer, prinzând iluzii și hrănindu-se cu iluzii”. În asemenea condiții, opinează savantul, trebuie să ne aplecăm și să eliberăm „ce avem noi încă ascuns în adâncul sufletului nostru”, iar acesta este „putința sentimentului omeniei, al inițiativei, fiind gata oricând să facem un lucru pe care nu-l poate face nimeni, și nici noi n-am crezut, până în momentul acela de spontaneitate liberă, că suntem în stare a-l face”. Învățând din lecția istoriei, „să ne gândim înainte de toate că suntem formele trecătoare, de astăzi până mâine, când ici, când dincolo, ale acelui lucru mare și sfânt, care este sub toate faptele și în toate formele: omul” (Ibidem).

Așadar, Nicolae Iorga aducea în prim plan idealul moral kantian, care considera că omul trebuie să fie totdeauna un scop. Prin prisma acestui principiu de prețuire a omului ca scop și valoare supremă, Nicolae Iorga s-a ridicat mereu împotriva spiritului războinic distrugător, reprezentat în 1940 în primul rând de Germania hitleristă: „În această luptă teribilă a unui popor – spunea în acel an Nicolae Iorga –, care vrea să dărâme state, să nimicească națiuni, să schimbe soarta lumii, să strămute populații care sunt așezate de sute de ani..., la sforțări de felul acesta: război la sud, război la est, război la vest, război pe mare, cât de tare să fie un popor fizicește, și moral, poate rezista?”. Iar concluzia exprimată cu un curaj unic de către savantul român era aceasta: „Istoria este un mare tribunal, în care se judecă popoarele și națiunile, triumfuri aparente se termină prin cumplite dezastre și încordări naționale, care, cum este încordarea din momentul de față a Germaniei, pot să aibă un efect dezastruos” (Apud Gusti 1969: 406-408).

Nicolae Iorga a fost într-adevăr, după cum aprecia Dimitrie Gusti, un alt mare savant român din epocă, „personalitatea cea mai reprezentativă și sintetică a neamului românesc (...) a fost mai mult decât un istoric, un om politic, un poet, el a fost un cugetător etic și un sfătuitor al vremii sale (...). Din studiile și dragostea neprihănită pentru trecutul nostru, din grija chinuitoare pentru prezent, din conștiința tăriei viitorului și-a plănuit N. Iorga doctrina etică și idealul acțiunii sale” (Ibidem).

Referinţe bibliografice:

Iorga 1938 = Nicolae Iorga, Originea, firea şi destinul neamului românesc. În: Enciclopedia României, vol. I, București, 1938, reeditată de Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010

Giurescu 1975 = Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor, Bucureşti, Albatros, 1975

Pârvan 1981 = Vasile Pârvan, Începuturi, articol introductiv publicat în revista „Învăţătorul român”, Bucureşti, I, nr.1, ianuarie 1922, p. 7-8, reprodus în volumul V. Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Alexandru Zub, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981

Gusti 1969 = D. Gusti, Etosul lui Nicolae Iorga. În: volumul Opere II, texte stabilite, comentarii, note de Ov. Bădina și Oct. Neamţu, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1969.