Opera istorică a lui Iorga între monumental și frumos

Nicolae Iorga a fost o personalitate complexă, în care îmbinarea spectaculoasă a unei foarte rare înzestrări native cu o capacitate de muncă cu totul excepțională și cu anumite slăbiciuni omenești a creat acel portret neobișnuit care a trezit interesul de diferită natură al contemporanilor săi și al generațiilor care au urmat, îndemnându-i pe mulți să-și spună părerea despre el atât în timpul vieții, cât mai ales după dispariția sa. A fost firesc, de aceea, ca părerile și atitudinile să fie foarte diferite. În timp ce unii, poate cei mai mulți, au vorbit despre el cu simpatie și cu admirație sinceră, alții l-au apreciat detașat, recunoscându-i unele calități și îndoindu-se de altele, ca, de exemplu, reprezentanții „școlii noi” a istoricilor români, care începea să se înfiripeze în anii ’30, sau George Călinescu, cel care punea mult preț pe opera sa istorică, pe talentul său oratoric și de publicist, dar nu avea aceeași părere despre operele sale literare, ceea ce nu-l împiedica totuși să-l considere om „de geniu, comparabil cu Voltaire, prin personalitate”. În sfârșit, alții, nu foarte mulți, cum au fost Pamfil Șeicaru sau Constantin Argetoianu, fără să poată nega valoarea operei sale istorice, l-au tratat pe omul Iorga, mai cu seamă pe omul politic Iorga, cu destule rezerve, care în unele cazuri au trecut de la scene anecdotice la calificări degradante. În amintirile celui din urmă de exemplu, care a fost un memorialist pe cât de talentat, pe atât de slobod la gură, Iorga nu arareori este caracterizat drept „nebunul”, „bărbosul paranoic”, „apostolul aiurelii” și așa mai departe.

Dar, indiferent de caracterizările care i s-au făcut, bune și rele, drepte și nedrepte, elogioase și descalificante, Iorga a rămas pentru totdeauna unul dintre cei mai mari istorici europeni din prima jumătate a secolului al XX-lea și, desigur, una din cele mai importante figuri ale culturii române. Opera sa istorică este atât de întinsă și de complexă, încât aprecierea ei corectă în paginile unui studiu, fie și destul de cuprinzător, cu atât mai mult într-un articol, nici nu poate fi închipuită. Sintezele sale monumentale de istorie a românilor, studiile de mare cuprindere tematică și cronologică asupra așezămintelor politice și sociale ale Europei Occidentale, asupra Bizanțului, Veneției, Imperiului Otoman, cruciadelor, monografiile speciale consacrate istoriei artelor, literaturii, comerțului, bisericii, armatei etc., etc., plus lucrările de filozofie a istoriei – Materiale pentru o istoriologie umană și Generalități cu privire la studiile istorice –, sunt pe cât de ample și profunde, pe atât de condimentate cu o informație istorică deosebit de bogată și variată, încât este de necrezut că toate acestea au putut fi realizate de un singur om. Sub acest aspect, Iorga este un caz singular în istoria științei istorice.

Bineînțeles că anumite atitudini critice față de opera sa, inclusiv față de scrierile istorice, au fost și sunt îndreptățite. Dincolo de capacitățile sale intelectuale ieșite din comun, Iorga era un om de o energie debordantă și de un orgoliu ce se manifesta cu asupra de măsură, din care cauză în activitatea sa el tindea să cuprindă necuprinsul. A scris de toate și în toate a căutat să fie exhaustiv. Ar fi scris, se pare, și o istorie a universului, precum și monografii grele despre toate științele cunoscute de omenire, dacă ar fi dispus de datele necesare pentru aceasta. Evident că astfel de ambiții, salutabile în principiu, au latura lor negativă, pentru că tendința de a cuprinde totul lasă în urmă terenuri neacoperite. Pornirea irezistibilă de a scrie mult și despre toate face ca unele lucrări să apară incomplete, superficiale, să conțină inadvertențe și păreri greșite. Tânărul Mircea Eliade, care îl admira pe Iorga inclusiv pentru ceea ce numea „impulsul poligrafic”, comparându-l cu Pico della Mirandola și propunând chiar să fie înființat un institut care să-i studieze opera, avea să rămână dezamăgit după ce a citit impozanta ca volum Essai de synthèse sur l’histoire universelle, considerând-o un eșec tocmai pentru că fusese realizată în grabă, ceea ce a făcut o să arate neîngrijit.

Iorga era conștient de acest neajuns, dar nu-l putea învinge, mai bine zis, natura sa nu-i permitea să-l învingă. La un moment dat el a pronunțat o frază care multă vreme a rămas neînțeleasă. „Aș fi vrut, din partea mea, zicea el în Materiale pentru o istoriologie umană, să am mai mult talent «poetic» pentru a fi mai aproape de adevăr”. La prima vedere, această zicere pare să nu aibă niciun sens: ce are poezia cu adevărul istoric, de ce ar fi nevoie de înzestrări artistice pentru a scrie studii istorice de reală valoare științifică și de mare putere de convingere? Nu cumva, dimpotrivă, derapajul poetic l-ar face pe istoric să se abată de la sarcina de a reproduce realitățile istorice în toată goliciunea lor, fără ajustări și fără înfrumusețări, într-un cuvânt, fără mutarea lor în imaginar? O reflecție atentă și stăruitoare asupra acestei fraze ne ajută să înțelegem, până la urmă, că nu e vorba nici pe departe de o zicere rostită doar pentru a impresiona, ci de un gând profund privind natura și destinul operei istorice.

Ne ajută chiar Iorga să înțelegem ce avea el în vedere când rostea acea frază. Dorința, aparent paradoxală, de a avea talent poetic pentru a putea fi mai aproape de adevăr își are explicația, după convingerea sa, în faptul că operele istorice de mare calitate „au în ele și poezia simțirii și poezia stilului”. „Adevărurile istorice”, mai zice el, „sunt de discernământ, nu de simplă constatare și reproducere”, ceea ce înseamnă că accentul se pune, până la urmă, pe individualitatea istoricului și în special pe facultățile sale spirituale. Ajungem la această constatare și prin mijlocirea altor scrieri ale istoricului. Astfel, în una din lecțiile sale inaugurale la Universitatea din București lămurea că o operă istorică ce are neîndoielnice calități științifice și totodată reale valențe artistice se fondează pe trei premise: muncă, inteligență și talent. Acestora le corespunde, în aceeași ordine, adunarea informației istorice, prelucrarea ei critică, urmată de scriere, și anume „aici, zice el, începe opera de artă și de talent”, care, adaugă imediat, trebuie să aibă drept obiectiv „adevărul istoric”. Când vorbea despre toate acestea, se va fi gândit, poate, și la regula de trei a lui Leopold von Ranke, pe care l-a apreciat foarte mult: îmbinarea preciziei cu profunzimea și cu exprimarea. De fapt, tot secretul constă în „organizare și stil”, cu condiția ca cel care le realizează să fie un „istoric cu natură de artist”, un „erudit cu simț istoric și cu iubire de trecut”. Convingerea lui că istoricul trebuie să aibă „natură de artist”, fiind totodată un „erudit cu simț istoric”, explică de ce lua în ghilimele sintagma „talent poetic”. El voia să arate că pentru a scrie bine, adică în același timp convingător și atractiv și prin reproducere cât mai exactă a realității istorice, nu se cere să fii pur și simplu poet – asta nu ar ajuta la nimic, în schimb este mare nevoie să ai imaginație și să simți obiectul cercetării tale, să simți istoria. Istoric adevărat nu este acela care scrie cum îi sugerează sursele istorice și cum îl îndeamnă cercetările de până la el. Dacă informația de care dispune nu este prelucrată stăruitor de mintea și de simțurile lui, opera sa va fi una moartă, din care cauză nu va putea răspunde la sarcina cercetării, iar asta înseamnă că a irosit vremea și eforturile degeaba. Istoricul nu este pur și simplu un informator despre trecut, el trăiește din plin istoria pe care o cercetează și o scrie și anume așa o prezintă cititorilor săi: spectacol viu, nealterat, al vieții trecute, preludiu și, până la un punct, oglindă a vieții actuale.

De aici rezultă un gând mult mai adânc, pe care Iorga nu-l formulează în mod expres, dar care poate fi ușor urmărit în scrierile sale, mai cu seamă în cele din ultimii săi ani de viață, de exemplu atunci când se va caracteriza pe sine însuși, în comparație cu alți istorici, și când își va aprecia propria operă. De unde urmează concluzia că istoric nu poate fi oricine, că scriitori de istorii sunt mulți, dar istoricii adevărați se întâlnesc foarte rar. Aceștia „sunt corifeii, va zice el, și asupra lor se îndreaptă atenția” lumii. De aceea responsabilitatea lor este foarte mare. Dar și a acelora care îi ascultă, pentru a lua aminte la spusele și învățătura lor. Ideea despre statutul înalt și misiunea specială a istoricului se potrivește foarte bine cu ceea ce zicea despre același lucru Nietzsche, care observa că „istoria o pot suporta numai personalitățile puternice, pe cei slabi ea îi copleșește cu totul”, deoarece ea „dezorientează percepțiile și simțurile noastre atunci când ele nu sunt destul de puternice pentru a se măsura cu trecutul.

Aceste gânduri ale marelui istoric ajută să ne lămurim ce e valoare reală în scrierile istorice, să separăm lucrurile meritorii de umplutură, de făcături, de falsuri și pur și simplu de flecăreală. Se poate constata mereu că piața opusurilor istorice e supraîncărcată de tot felul de înjghebări despre cele mai variate teme privitoare la trecut, și omul străin de astfel de preocupări nu poate înțelege de ce se întâmplă așa, din care cauză repetă și el ceea ce s-a tot spus despre istorie, că aceasta ar fi plină de minciuni. Or, în lumina gândurilor lui Iorga, menționate mai sus, explicația acestei situații este foarte simplă și ea constă în faptul că, fără să mai vorbim de puzderia de diletanți pripășiți pe tărâmul muzei Klio, majoritatea scriitorilor de istorii, care se consideră profesioniști în domeniu, sunt lipsiți de imaginație, din care cauză lucrările lor sunt serbede, seci, plictisitoare, fără nerv și fără mesaj. E firesc, de aceea, ca cititorul să nu creadă în ele și să le arunce cât colo după primele propoziții citite.

Spiritul iscoditor, interesul mare pentru temele necunoscute sau slab cercetate, pentru cele mai noi scrieri istorice apărute în țară și în străinătate l-au ajutat pe Iorga să-și completeze mereu cunoștințele, să-și revadă părerile și convingerile, să și le schimbe atunci când obiectivele cercetării o cereau. Din păcate, pentru cei mai mulți istorici români această lecție a trecut neobservată, ceea ce face ca vechile racile ale istoriografiei române, întâi de toate conservatorismul, încremenirea în păreri învechite, fără justificări logice și fără surse, comoditatea, substituirea panegiricului patriotic investigației științifice și altele asemănătoare să nu poată fi depășite. Iată doar câteva exemple: prezentarea daniilor domnești ca factor pozitiv în dezvoltarea societății medievale românești, supralicitarea nemotivată a actului așa-zis unificator al lui Mihai Viteazul, mitul despre provenirea numelui de Basarabia de la domnii Basarabi ai Țării Românești, glorificarea penibilă a regalității la români, justificarea (în fond) a actului de trădare al „monstruoasei coaliții” de la 1866 (Iorga: Cuza „s-a ridicat pentru o misiune istorică, a trăit pentru această misiune istorică, a pătimit pentru dânsa și a isprăvit ca mucenic al misiunii istorice pe care și-a impus-o”), elogierea nemotivată a României interbelice și în special a așa-zisului regim democratic din acea perioadă, prezentarea reîntregirii din 1918 ca rezultat (aproape) exclusiv al luptei poporului român pentru unire. Un procedeu foarte des practicat de istoriografia română este tendința de a trece sub tăcere, de a ascunde anumite fapte neplăcute din trecut, unele din ele adevărate tragedii naționale, ca, de exemplu, răscoala de la 1907, înfrângerea de la Turtukaia, pacea de la Buftea din martie 1918, atitudinea colaboraționistă și trădătoare a regelui Mihai față de regimul de ocupație sovietică a României și câte altele. Câtă vreme istoriografia română nu găsește curaj și putere să renunțe la astfel de maniere de prezentare a trecutului, cărțile de istorie a românilor, întâi de toate manualele și sintezele academice, vor continua să hrănească elevii și pe cetățeni cu povești și cu minciuni despre istoria lor.

Dar să revin la ce vorbeam mai devreme, la stilul operelor lui Iorga, evident, al celor istorice, care fac subiectul scrierii de față. Călinescu, pe care l-am invocat mai sus, zicea că atunci când „e vorba de valoarea literară a operei lui istorice [a lui Iorga], se pune întrebarea îngrijorată dacă este vreo carte [a sa] care, fie prin construcția ei, fie prin idei, să rămână. Răspunsul principal e negativ”. Marii creatori de prea multe ori nu și-au putut ierta unii altora succesele și mai ales talentele. Sigur că ilustrul istoric literar are dreptate într-o oarecare măsură, dar nici pe departe într-atât încât să fie îndreptățit a nega cu totul virtuțile literare ale operelor istorice ale lui Iorga. E adevărat că, de exemplu, stilul sintezei de istorie a românilor e greoi, întortocheat, încărcat pe alocuri cu prea multe date, nume, imagini, portrete, cu numeroase referințe la surse și scrieri istorice, ceea ce cititorului fără răbdare și mai ales celui cu insuficientă pregătire îi poate crea impresia inexactității, a neclarității și a confuziei. Dar asta nu este întotdeauna așa. Iorga a fost, cum am văzut, preocupat de aspectul literar, mai bine zis, estetic al scrierilor sale istorice. În cartea Generalități cu privire la studiile istorice el are un compartiment care se numește Frumusețea în scrierea istoriei și în care repetă, între altele, unul din gândurile menționate mai sus și anume că frumusețea scrierii istorice ține de organizare și stil. Graba sa de a cuprinde totul, de a scrie despre toate nu i-a permis să aibă grijă mereu de organizarea cea mai judicioasă a operei și mai cu seamă de a o realiza în stilul cel mai ales. Și totuși astfel de lucrări în opera sa se întâlnesc.

În urmă cu mulți ani, pe când începusem și eu să fac primii pași pe tărâmul științei istorice, am dat de o mică lucrare a lui Iorga despre Petru Șchiopul, realizată, din câte îmi mai amintesc, după documente pe care le descoperise în Italia. Era o lucrare scrisă cu adevărată inspirație de artist: incitantă, plină de nerv, ca o dramă shakespeariană, îmbrăcată într-o foarte plăcută expresie plastică, dar fără afișare de pretenții stilistice. Aceasta face parte din acea categorie de scrieri pe care nu mai vrei să le lași din mână și mereu nădăjduiești să te întorci la ele. Aproape la fel de impresionantă este și cartea sa despre Basarabia, scrisă după periplul său basarabean din anul 1904. Mânuind cu multă măiestrie o adevărată pană de artist, el a creat imaginea vie a ţinutului de atunci, suprinsă în portrete pitoreşti, în portul şi vorba oamenilor de cea mai diferită obârşie etnică şi socială, în înfăţişarea variatelor zone rustice, a satelor şi târgurilor de provincie, a tot soiul de edificii publice, case, biserici, mijloace de locomoţie, căi de comunicaţie, animale, militari, funcţionari sau în scene mai spectaculoase, ca întrecerea trăsurilor pe străzile Chişinăului ori în forfota de la gară; cititorul întâlneşte în Basarabia apăsătoarea atmosferă a unui război care se petrecea în acel moment la cealaltă extremitate a imperiului, la Chişinău e izbit de contrastul dintre bogăţie şi sărăcie, iar în cetatea Hotin sau în străvechea biserică din Căuşeni se minunează, întâlnindu-se faţă-n faţă cu necurmata prezenţă istorică românească. Toate acestea, plus semnalarea stării de spirit antiromâneşti a ţinutului, ca efect al îndelungatei şi insistentei sale muştruluieli ţariste, fenomen care, prin actualitatea lui, este perceput uşor şi fără surprindere, fac din aceste note de călătorie, care sunt întâi de toate o foarte reușită operă literară, și o tot atât de valoroasă sursă istorică, chiar dacă uneori mai pot fi întâlnite în ea şi observaţii sau date mai puţin sigure ori discutabile, cum ar fi, de pildă, impresia autorului că pe atunci în ţinut nu ar prea fi fost intelectualitate românească neînstrăinată.

Abătându-mă o clipă de la subiect, aș observa că dacă Iorga ar fi zăbovit doar cîteva zile în Chișinău pentru a sta la sfat măcar cu acel grup de intelectuali care, în frunte cu Emanuil Gavriliță, avea să înființeze în anul următor, cu sprijinul prețios al lui Constantin Stere, ziarul „Basarabia”, s-ar fi putut convinge că aici era o mână de oameni bine instruiți și tot atât de bine orientați în cauza națională românească, cărora însă le lipsea relația strînsă cu cărturarii de peste Prut.

Am adus mai sus doar două exemple despre virtuțile literare ale scrierilor lui Iorga, dar aș fi putut aduce multe altele. Și cât sunt de incitante, calde și, mai ales, instructive și mobilizatoare prelegerile ținute de el la Ateneul Român, în aulele studențești și chiar unele discursuri în Parlamentul României, ca acea strălucită cuvântare rostită în decembrie 1916 la Iași, care a avut rolul de a revigora spiritul de rezistență și de luptă al clasei politice, a Armatei Române și a întregii țări, după pierderile catastrofale și suferințele uriașe cauzate de invazia germană și austro-ungară!

Astfel că, încheind această prea sumară referire la opera istorică a lui Iorga, pot să adaug că eu, ca istoric, am fost și rămân impresionat nu numai de amploarea fără precedent și fără urmări, deocamdată, a creației sale, nu doar de tematica extrem de variată a scrierilor sale, de cuprinderea cronologică și profunzimea eforturilor sale investigative, ci și de frumusețea, dacă nu a tuturor acestora, cel puțin a unora din ele.