Iorga sau nevoia de orizont

Considerat o forță a naturii, de o uimitoare precocitate și prolificitate, Iorga a provocat extatism, articole ocazionale, dar nu în aceeași măsură și studii lucide, adânci, explorând „continentul Iorga” și luminându-i întreaga moștenire. Despre Iorga au scris panegiriști și detractori, inflamând pagina, topind afirmațiile la flacăra subiectivismelor exacerbate, Iorga însuși fiind un amestec de intuiții fine și obtuzități grosiere.

Vocația de istoric prezidează toate desfășurările sale. Mânat de un profesionalism ce se mișca în orizonturi largi, izbucnind în sinteze ce se nutreau din analogii și similitudini cuprinzând spații și durate mari, Iorga brusca obișnuințele de gândire; prin forță vizionară și polemism dilatat, distrugea clișeele vremii. Până la Iorga studiile de literatură comparată fixau doar influențele asupra literaturii române. Iorga, veritabilă conștiință europeană, revizuiește orizontul istoric universal, respinge ideea unui Occident ca „centru perpetuu”, pledând pentru locul cuvenit sud-estului european. O Geschichte des Rümanischen Volkes (cerută la Lamprecht) era o încadrare a istoriei noastre în istoria Europei. Iorga nu admitea că istoria universală poate fi doar o colecție de istorii naționale; feliată, marea istorie își ascunde „liniile și punctele de popas pentru viața lumii”. Mai mult, Iorga înțelegea istoria ca o știință a vieții; lecția sa țintește umanizarea istoriei, refuzul izolaționismelor, accesul la sinteze – ca mari viziuni de ansamblu, mustind de viață.

Iorga (1871-1940) avea temperament de luptător, el era omul faptelor. Încrezător în forța intuitivă, divinatorie a istoricului, convins că „istoria nu e înșirare, ci explicație”, el va accepta eroarea detaliului pentru decolarea spre marile sinteze. Surprinzător e că fibra sa combativă, subiectivismul luptător resping exaltarea romantică. Dar refuzul e doar teoretic. Patosul e repudiat și, în același timp, instilat în propria-i operă. Iată, în câmpul bizantinologiei, Iorga se războiește cu cei care vedeau Răsăritul ca o periferie a Occidentului, impunând, în replică, o viziune șocantă: o Europă medievală cu centrul la Bizanț! El a fost reprezentantul ilustru al unui spațiu ignorat, reabilitând una din marile civilizații ale lumii. Departe de a înțelege Bizanțul precum alții, aflat adică „la granițele barbariei asiatice”, Iorga va evidenția influența puternică a Bizanțului în procesul lent de elaborare a unui Occident (categorial). Istoricul nostru a impus noțiunea de sud-est european, a creat Institutul de studii pentru această arie culturală, a reanimat viața bizantină în a cărei unitate n-a văzut doar o monarhie orientală. Unind ideea romană (grandoare) cu cea orientală (legitimitatea imperială a monarhiei universale), Bizanțul – în optica lui Iorga – n-a fost un stat național, ci o „icumenie”; ortodoxia era elementul ideologic ecumenic, iar secretul duratei imperiului rezida – spunea Iorga (vezi Étude byzantines) – în respectarea specificității etnice și spirituale.

Preocupat de romanitatea orientală, Iorga va explora această lume în fierbere, numind legăturile organice cu „realitățile balcanice”. Lumea bizantină, deși la dispoziția ideii imperiale, masca sub faldurile purpurei încercările de uzurpare, salvând forma unui conținut deteriorat. „Uriașul sud-estului european”, în Byzance après Byzance, va discuta această configurație etnică (a cărei amalgamare, agitând tendințele naționaliste, va dizolva Bizanțul), fără a ignora continuitatea bizantină. Căderea imperiului sub turci însemna, după Iorga, rezolvarea „chestiunii balcanice”; dar ordinea otomană nu videază bizantinismul, iar transferarea acestuia la curțile domnitorilor români îi asigură supraviețuirea până în secolul al XIX-lea, când ideile occidentale penetrează masiv și agresiv.

Evident, albia națională este prea strâmtă pentru torențialele sale manifestări. El se mișcă, purtat de irepresibila vocație de istoric, într-o epocă de căutări când o societate nouă, ieșind din găoacea vechilor rânduieli, dobândea mari victorii politice și se lepăda de obsesiile fluturate de înaintași. Iorga izbucnește în plină dominație intelectuală maioresciană, suportând concurența gheristă; el va debuta cu versuri la „Contemporanul” (o revistă ispitită de naturalism, acceptat și de Gherea, diferențiindu-se însă de adepții școlii lui Zola), va manifesta simpatii socialiste și-și va recuza apoi mentorii. Luându-și startul sub semnul lui Maiorescu și Gherea, Iorga rămâne o sinteză nerealizată: adică, un promițător critic literar dublat de un istoric de vocație, atras în bulboana politică. Paginile sale „de tinerețe” trezesc regretul pentru posibilul critic literar.

Iorga, ignorând definițiile curente, dă o accepție proprie literaturii, pornind de la premisa că „pentru a fi istoric, trebuie o natură de artist”, scriitura având virtuți literare. Literatură adevărată, raționează el, înseamnă „orice idee limpede, orice sentiment delicat sau puternic, înfățișat într-o formă corespunzătoare”. Așa fiind, „istoricul conduce mai mereu mâna criticului”, constata N. Manolescu (Manolescu 2008: 465). Iar M. Ungheanu atrăgea atenția că această accepție oferă „cheia înțelegerii istoriei sale literare” (Ungheanu 1988: 244). Urmărind, așadar, lucrarea de critic a istoricului literar, vom fi de acord, pe urmele altora, că Iorga n-a fost un critic literar (Negoițescu 1991: 130), și că „fericitele derivații” ale travaliului de istoric, rodind literar, ni-l propun ca pe un poligraf „tentacular”, o personalitate tumultuoasă, un „geniu diform, fascinant, monstruos” (Negoițescu 1991: 147), cu o operă vitală, în dispersiune, făcând figură de animator, ca ins cultural cu nerv polemic. Până și Al. Piru, criticul-computer, de rigoare factologică, vedea în Iorga o prezență capricioasă, cu „gust incert”; doar un restaurator, altfel spus.

Dar Iorga, reamintim, s-a vrut poet și dramaturg. Croind sinteze vii, înțelegând „istoria ca teatru” (Negoițescu 1991: 150), un fel de vis poetica pe stil romantic, atent la ecourile morale, înflăcăratul istoric, pătruns de idealism etic, cu verb de pamfletar, adunând în marile tablouri ale trecutului o puzderie de figuri, era vădit preocupat de artisticitate. Încât, îndrăznind o profeție riscantă, Negoițescu era convins că, literar, Iorga va rezista prin teatru. Iar contribuțiile sale de istoric, numeroase, se bizuiau pe „înțelegerea faptelor”, ceea ce, în optică iorghistă, înseamnă creațiune. De unde și apetitul de „convorbirist”, coborând în epocă, dialogând cu evenimentele și protagoniștii lor, reînviați.

De fapt, Iorga-literatul vrea să ajungă la „rădăcina lucrurilor”. Este un „genetician”, înțelegând fenomenul cultural în cadrele largi ale societății, din unghi sociologic. Suspectat de factologie și anacronism, Iorga acceptă gherismul, paginile sale fiind animate însă de suflu cronicăresc. Indiscutabil mai talentat decât Gherea, dar „fără gust” (cum i s-a tot reproșat), el – ca istoric literar – e preocupat obsesiv de chestiunea influențelor. În ipostaza de comparatist, explorând fondul propriu, se împotmolește când e vorba de moderni, îndeosebi. Va osândi galomania și decadentismul simbolist, acuză „ritmul fleșcăit” (la Bacovia) sau „pustiul de gânduri și sentimente” (la Arghezi), frivolitatea lui Alecsandri etc., risipind, vanitos și iritat, de pe baricadele „criticii sămănătoriste” (cf. E. Lovinescu), judecăți nedrepte. Manolescu e și mai drastic, afirmând că sentințele iorghiste sunt pe invers, „cu capul în jos” (Manolescu 2008: 466).

Să observăm că, propunând o recapitulare de sus, compendiul iorghist din 1929, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, era o reevaluare a literaturii vechi, Iorga cercetând, cu vădită dispoziție polemică, „haosul de opere scrise până la 1870”. Era un efort recuperatoriu, el culegând „orice” și dovedindu-se doar un „mânuitor de informații” (cum suna sentința lovinesciană). În realitate, Iorga, bun cunoscător al literaturii de până la 1900, însuflețind documentele, duios sau mânios, propunea o viziune. El oferea o replică la istoria lovinesciană, apărută cu câțiva ani înainte (Istoria civilizației române moderne, 1925) și, în timp, chiar „o modificare de optică” (Ungheanu 1985: 204), folosită de cei atrași de revendicări protocronice. Fiindcă, de pildă, în Dreptul la viață al statelor mici (1915), Iorga pleda pentru vitalitatea culturală a celor obligați să trăiască în umbra imperiilor, dovedind forță spirituală și lansând idei active. Până la urmă, refuzând „literatura de modă”, Iorga voia, ca „dascăl al neamului”, o literatură sănătoasă, inspirată de realitățile naționale, fiecare dintre cei ce puneau pana la înălțarea ei având conștiința datoriilor sale morale, naționale și, corolar, „suprema datorie estetică” (Iorga 1988: 210).

Personalitate covârșitoare, cu preocupări multiple, Iorga s-a realizat, în primul rând, ca istoric. Această vastitate, din păcate, obstrucționează receptarea, de dorit a îmbrățișa perspectiva întregului corpus de texte. Totuși, putem vorbi de o posteritate fecundă, M. Ungheanu descoperind „o relație exegetică subtilă” între Iorga și G. Călinescu (Ungheanu 1988: 211).

Deși Iorga ca istoric literar l-a interesat încă pe Sextil Pușcariu (1911), în această ipostază el va fi contestat cu vehemență. Lovinescu va observa că Iorga capitulează în fața materiei: „atomii cărturarului cad perpendicular în vid”, criticul e fără declivitate și cârlig – scria conducătorul „Sburătorului”. Colportajul insidios, culegând erori flagrante de apreciere (pe care Iorga le-a risipit în istoria sa consacrată literaturii contemporane, văzută de Călinescu ca „măcel critic”), au aruncat într-o vinovată uitare Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea (tipărită între 1907-1909), urmând Istoriei literaturii române în secolul al XVIII-lea (acoperind intervalul 1688-1821), adică primele noastre istorii literare în adevăratul sens al cuvântului. Se pare că optica lui Călinescu, interesat de „umoarea de moment” a lui Iorga, ignorând contribuțiile istoricului literar, prezidează încă opiniile actualității literare. Iorga nu întocmește inventare de opere și autori, ci o veritabilă frescă spirituală; el dă o istorie a civilizației românești, surprinzând triumful unei literaturi care învinge constrângerile mediului, trecând de la o literatură „de ceasuri libere” la cea fixată de rădăcina națională. Deși lipseau precursori viabili, lucrările lui Iorga nu acuză incertitudinile pionieratului.

Este corect, discutând critica lui N. Iorga, să nu pierdem din vedere caracterul global al acțiunilor sale; sămănătorismul, înainte de a fi o doctrină, s-a dorit acțiune, plantând jaloanele unei estetici naționale. Iorga cerea o literatură care „să creeze un suflet unui popor” și, fără a neglija estetica (cum ne previne în atâtea rânduri), o înțelegea ca instrument de luptă. Activismul lui Iorga la „Sămănătorul” depășește obiectivele unei campanii pe termen scurt. Disputa dintre fondul autohton și haina străină (prin victoria fondului străin asupra celui indigen) îl înscrie într-o competiție de durată, vizând depășirea condiției de „servi ai literaturii apusene”. „Nimic nu inspiră mai mult literatura unui popor decât realitatea națională văzută cum trebuie” – nota Iorga în Introducere sintetică. Să notăm că Iorga dilată ideea maioresciană a formelor fără fond la întreaga suprafață a literaturii române, luptând pentru victoria definitivă a fondului indigen. De fapt, începând cu sfârșitul veacului al XIX-lea, „formele își primesc fondul” chiar prin osârdia celor care – precum tânărul Iorga – critică totul în numele „formelor fără fond”.

Tentativa iorghistă atinge monumentalitatea. El vrea să cuprindă toată literatura noastră până la 1934, dar această monumentalitate (conservându-și coeziunea interioară) scapă vederii tocmai prin aglomerarea unor volume separate, publicate la distanță în timp. Compendiul din 1929 nu este unul global (precum cel călinescian, care va exploata materia din cartea lui Iorga), ci se voia pregătitor pentru cele două volume ale istoriei literaturii românești contemporane: Căutarea formei (1867-1890) și În căutarea fondului (1890-1934). Or, acel examen critic al contemporaneității a fost taxat drept bizarerie de către Călinescu sau văzut ca o colecție de gafe, de către Lovinescu. Astfel, Iorga face figura unui critic anacronic, aprecierea împietând recepția adecvată a întregii construcții. Istoria literaturii române din veacul al XVIII-lea, acoperind perioada de la Cantemir până în 1821, s-a născut dintr-o inițiativă academică. Iorga a concurat pentru premiul Adamachi pe anul 1901 (lucrarea fiind respinsă), dar pentru redactarea ei a descins în Transilvania, cunoscând pe viu românismul, supus acolo presiunilor deznaționalizante. Nu este exclus ca „lecția transilvană” să fi stimulat cerbicia lui Iorga pentru „fondul românesc”, criticul fiind sensibil la „cantitatea” de specific etnic. Demersul lui N. Iorga căuta o axă proprie literaturii noastre, refuzându-i condiția satelită. De aici, interesul pentru autohtonism, „țărănie”, originea plebeiană a scriitorilor, exaltând – în pagini minate de prolixitate – conștiința de sine a unui neam. Scriitorii de extracție rurală l-au preocupat cu obstinație, tocmai fiindcă în viziunea lui Iorga apariția subiectelor proprii în mersul unei literaturi e urmată de extensia asupra subiectelor străine, cu grija de a nu-și trăda specificul, „nota națională”.

Inhibant record poligrafic, opera lui Iorga pare un necurmat „fluviu oratoric”, revărsat cotropitor. Dar iritatul profet de la „Sămănătorul” era un om vechi și vindicativ, un „diac anacronic” (cf. G. Călinescu), purtat de aripile partizanatului inflamabil. Superbia acțiunilor lui Iorga, întemeiată pe convingerea că originalitatea noastră nu se poate pierde, va dezvolta – desfășurând-o pe toată suprafața – ideea organicității literaturii române. Apostolul etnicismului urmărea avatarurile acestei originalități, supusă presiunii modelelor exterioare.

Să nu uităm că la un secol de la raptul rusesc/țarist, Iorga publica, în 1912, Neamul românesc în Basarabia. Era „un răspuns românesc” la rusificarea forțată, cu „o retorică de autoîncurajare” (Ursache 2020: 341), rod al unei călătorii din primăvara anului 1904, istoricul fiind însoțit în acea expediție de bucovineanul Nicu de Flondor. A fost o călătorie aventuroasă, supravegheată, cu vize și opreliști, la un an după pogrom. Dar Iorga dorea să completeze informațiile de bibliotecă, sorbite cu nesaț cu o documentare la fața locului, convorbind îndelung cu localnicii, nelăsând – precum Hasdeu – fantezia slobodă. Stilul său este stilul unui temperament prins în capcana contradicțiilor. Monstruoasa informație și putere de muncă fac din impunătorul Iorga un „specialist total”. El, vorba lui Călinescu, „a sorbit din apa tuturor”.

Mânat, insațiabil, de curiozități de călător, Iorga desfășura un comparatism fără program. Atras de observația străzii, el era izbit de efectele difuzionismului cultural; respingea îmbucătățirea fenomenelor culturale, harta faptelor culturale nerespectând fluctuantele granițe politice. Desigur, ingerințele temperamentale se simt la tot pasul în pagina lui Iorga, doritor a-și apropia trecutul, trezindu-l la o nouă viață. Urmărind motivul avatarului în literatura noastră, Edgar Papu îl considera pe Iorga un avatar itinerant. În Orizonturi moștenite, Iorga, sedus de pasiunea descifrării vremilor defuncte, scria definindu-se: „am fost născut cu orizonturi depărtate în spațiu și în timp”. Având intuiția desfășurării organice a literaturii noastre, marele cărturar cerea spații largi. Negreșit, pentru spiritualitatea românească, Iorga propune o altă unitate de măsură, înscriindu-se tradiției enciclopedice, inaugurată, la noi, de D. Cantemir, cum constatase Eliade.

Referinţe bibliografice:

Iorga 1988 = N. Iorga, Istoria literaturii românești. Introducere sintetică, Postfață, note și bibliografie de Mihai Ungheanu, București, Minerva, 1988

Manolescu 2008 = Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură, Pitești, Paralela 45, 2008

Negoițescu 1991 = I. Negoițescu, Istoria literaturii române, vol. I (1800-1945), București, Minerva, 1991

Ungheanu 1985 = Mihai Ungheanu, Între Roma și Bizanț. În: Exactitatea admirației, București, Cartea Românească, 1985

Ursache 2020 = Petru Ursache, Iorga-Sadoveanu-Basarabia. În: Pulberea de aur, Prefață de Magda Ursache, Postfață de Lucia Negoiță, București, Eikon, 2020.