Nicolae Iorga – apostolul cauzei basarabene

Istoric și moldovean în același timp, Nicolae Iorga nu putea să ignore în prodigioasa sa activitate problema Basarabiei. Aceasta cu atât mai mult cu cât a fost martor contemporan al unor evenimente memorabile, care au marcat istoria poporului român, în prima jumătate a secolului al XX-lea, precum: făurirea României Mari (1918) și destrămarea teritorială a statului român unitar (1940).  Două momente în care Basarabia fie a dat tonul declanșării acestora, fie a fost prima care a făcut obiectul ocupației străine asupra unor vechi provincii românești.

Preocupările vizând problematica basarabeană sunt timpurii și au constat în publicistică, studii științifice și jurnale de călătorie în Basarabia.

Publicistică

Începe în anul 1904, când publică în ziarul „Semănătorul” primele două articole, intitulate Basarabenii în războiul Rusiei¹ și Vești din Basarabia².

Din anul 1906, activitatea publicistică a lui Nicolae Iorga privind Basarabia se intensifică și devine constantă, reușind să insereze în paginile ziarului său, „Neamul Românesc”, până în anul 1912, 22 de articole. Punctul culminant al acesteia l-a constituit anul 1912, când s-a împlinit un secol de la ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă, în urma războiului ruso-turc, încheiat cu Pacea de la București, din același an. Nicolae Iorga consacră acestui eveniment tragic pentru Basarabia patru materiale, între care articolele Un centenar și Jalea pentru Basarabia pierdută, publicate în „Neamul Românesc”³ și „Neamul Românesc pentru popor”⁴, la care se adaugă comunicarea Însemnătatea ținuturilor de peste Prut⁵, susținută în ședința Academiei Române din 12 mai 1912, precum și cuvântarea publică, ținută în București, la 16 mai 1912, intitulată Comemorarea pierderii Basarabiei⁶.

Savantul remarca în cuvântarea sa, cu amărăciune, dar și cu încredere în viitor că, în timp ce la Chișinău erau organizate serbări „...spre mărirea aniversării de o sută de ani a unei cuceriri...”, la București nu se „ofta”, ci se comemora pierderea Basarabiei și se vorbea „...de lucruri pe care le-am avut și pe care avem dreptul de a le avea – și aici nu încape nici o oftare”.

În comunicarea rostită de la înalta tribună a Academiei Române, Iorga prezenta pe larg importanța Basarabiei pentru întreaga națiune română, insistând pe păstrarea și continuitatea ființei românești și a caracterului etnic specific al populației majoritare din stânga Prutului, în ciuda politicii aspre de deznaționalizare și rusificare dusă de Rusia țaristă, timp de o sută de ani, în această provincie românească ocupată.

Nicolae Iorga preciza: „Două milioane de locuitori ai provinciei împărătești, a cărei relativă autonomie pe vechile baze tradiționale a fost de multă vreme cu totul desființată, până la scoaterea limbii băștinașilor din biserica și școala de sat, se recunosc și azi «moldoveni» și privesc ca fiind și al lor tot ce e în legătură cu dezvoltarea, de lupte și silinți culturale, timp de aproape cinci sute de ani, a țării Moldovei. Între țăranul din văile Nistrului, Răutului, Bâcului, de pe malul stâng al Prutului, și acela de pe malul drept, din văile Siretului, Moldovei, Bistriței, nu e în nici o altă privință decât a formelor de stat și de cultură superioară, vreo deosebire. Românitatea lor etnică primordială și «moldovenia» lor istorică sunt întocmai aceleași”⁷.

În finalul comunicării, Nicolae Iorga arăta: „Ca și trecutul românesc, cântecul neamului și, alături de el, tot ce alcătuiește cultura îndătinată a poporului, ne așteaptă peste Prut. Să nu zăbovim! Un popor care se întărește prin cultură de la toate izvoarele lui de viață morală nu poate pieri în veci, și nici pe unul din locurile pe care le-a fructificat munca sa și conștiința sa le-a făcut vii”⁸.

Jurnale de călătorie

Nicolae Iorga nu s-a mulțumit cu susținerea problemei Basarabiei doar prin publicistica sa, ci a dorit să cunoască realitățile din această provincie românească la fața locului. În acest scop, a făcut două vizite de documentare în Basarabia, prima în anul 1905, în timpul ocupației țariste, iar cealaltă în anul 1926, după revenirea acestei provincii la Patria-mamă.

După prima călătorie, savantul și-a consemnat impresiile și constatările sale în lucrarea Neamul românesc în Basarabia⁹, publicată la București, 1905. Lucrarea reprezintă, de fapt, un jurnal de călătorie în Basarabia, efectuată în luna aprilie 1905, care a început la Noua Suliță și Hotin, în Bucovina, și s-a terminat la ieșirea spre România prin punctul de frontieră Giurgiulești-Galați. De la Noua Suliță la Chișinău, Iorga a fost însoțit în călătoria sa de boierul și fruntașul bucovinean Nicu Flondor¹⁰, dornic și el să cunoască Basarabia. Din jurnal aflăm că Iorga a vizitat mai multe localități (9) din ținuturile Hotin, Bălți, Soroca, Chișinău, Tighina și Bugeac, unde a stat de vorbă atât cu oameni simpli, cât și cu oficialități locale.

Jurnalul este structurat în șapte capitole, ultimul dintre acestea fiind dedicat unui număr de trei cărți despre Basarabia, și anume: I. H. Zucker, Basarabia. Observații și cugetări, cu prilejul unei șederi de mai mulți ani în această țară, în limba germană, apărută la Frankfurt-pe-Main, în 1834, și descoperită de Iorga în biblioteca din Pașcani, jud. Ilfov, a lui Alex. Dimitrie Ghica, domn și camaicam al Țării Românești (1856); I. G. Kohl, Reisen in Sudrussland (Călătorie în sudul Rusiei), 1838, un jurnal de călătorie al acestui om de știință german, stabilit în Rusia; Dimitrie C. Moruzi, Basarabia și trecutul ei (1712-1905), un studiu publicat în ziarul „Cronica”, din 1905, sub forma unor articole, de către acest basarabean emigrat în România, fost subprefect în Dobrogea.

Cea de-a doua vizită în Basarabia a fost efectuată în anul 1926 și a durat doar trei zile, fiind de fapt o completare a călătoriei din 1905, când Nicolae Iorga nu a reușit să viziteze decât o mică parte din sudul provinciei. De data aceasta, și-a concentrat atenția spre zonele Bugeac, Reni și Cetatea-Albă. Impresiile din această scurtă călătorie au fost publicate sub forma unei mici broșuri, cu titlul Trei zile în Basarabia¹¹, la Tipografia Lupta, din București, la scurt timp după efectuarea vizitei.

Cu prilejul primei sale călătorii în Basarabia, Iorga a fost interesat să vadă dacă și cum s-a păstrat identitatea etnică a românilor basarabeni în timpul celor o sută de ani de ocupație.

Concluzia sa a fost că specificul, caracterul românesc s-au conservat îndeosebi în mediul rural, în rândul țăranilor și al altor categorii sociale de condiție materială modestă, care au avut un acces mai redus la educație și cultură: „Și e grozav acest lucru că aici nu poate fi vorba în nici-un alt strat decât țăranii de o viață românească, oricât de slabă”. În schimb, „Negustorii, câți sunt, «intelighenția», destul de multă la număr, boierimea aproape toată, sunt rusificați”.

Iorga constată, de asemenea, că limba rusă, propaganda culturală și privilegiile acordate de asupritori au fost principalele instrumente de rusificare a populației majoritare: „Aici să te ferești de a cerceta pe cineva acasă... pentru că n-ai ce vorbi cu el. Graiul lui va fi împestrițat sălbatec cu vorbe rusești, franțuzești, nemțești. El nu te va înțelege și tu nu-l vei înțelege. Idealele tale nu sunt ale lui; precum nu e nicio carte românească la Biblioteca publică, nici în librării, așa nu o vei afla nici la purtătorii celor mai bune nume românești. Ei se simt bine; în școală au învățat că sunt slavi, că limba «moldovenească» e o limbă slavă, că Moldova a fost o umilă provincie turcească, foarte barbară, că România de astăzi e o nimica toată și că în ea nici nu se vorbește «moldovenește», ci o limbă amestecată cu franțuzisme, pe care basarabeanul nu o poate înțelege. Măreția rolului și chemării Rusiei le strivește sufletele”.

Notele de călătorie din 1926 nu sunt atât de amănunțite precum cele din 1905, având în vedere timpul scurt al vizitei sale de astă dată. Iorga este bucuros să constate că, după revenirea la România, în Basarabia trecutul rusesc „pare deplin îngropat”, numai la opt ani de la eliberare, iar binefacerile românești se văd peste tot. Astfel, locul podurilor șubrede de lemn este luat de „podurile înalte de oțel, semn mândru al stăpânirii românești revenite pe pământul ei de drept”. În același timp, limba rusă pare să fi dispărut „Și nu se aude decât românește de jur-împrejur”.

De asemenea, semnele înnoirii sunt remarcate de Iorga până și în ținuta vestimentară a oamenilor, inclusiv a evreilor, care au schimbat șepcuțele proletare rusești cu „pălăria europeană”. „Dar ceea ce se desface mai limpede – observă Iorga – ca simbol al venirii nouă, e soldatul. Bine îmbrăcat, el are în ochi flacăra de conștiință a misiunii pe care o îndeplinește aici. El comandă și el apără. Și aceasta se simte din fiecare privire, din fiecare gest al lui”.

Studii științifice

Pe lângă publicistică și note de călătorie, Nicolae Iorga a elaborat și o serie de studii științifice, mai complete, consacrate istoriei Basarabiei, de la începuturi și până la Unirea cu România, în 1918.

Primul dintre acestea a fost cel intitulat Studii istorice asupra Chiliei și Cetății-Albe, apărut sub egida Academiei Române și publicat de Tipografia Institutului de Arte Grafice „Carol Gobl”, București, 1899. Lucrarea a primit premiul „Alexandru Bodescu” al Academiei Române, în anul 1900. Cartea are 418 pagini, dintre care 269 tratează istoria celor două cetăți, prima scrisă până atunci. Studiul este completat de două apendice de documente numeroase, o bibliografie bogată, o listă de ilustrații și un indice de nume.

Pe parcursul celor 11 capitole ale lucrării sunt analizate originea celor două cetăți, venirea genovezilor, stăpânirea domnitorilor români asupra acestora, ocuparea lor de către turci, precum și vicisitudinile politice prin care acestea au trecut în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea.

În Prefața cărții, Nicolae Iorga subliniază: „Căci, dezlipite de trupul țării, Chilia și Cetatea-Albă n-au devenit străine pentru noi: de drept, ele nu s-au putut înstrăina niciodată. Și, de fapt, ele au continuat, măcar în parte, să fie canalul prin care bogățiile țării se scurgeau în străinătate. Relațiuni comerciale, religioase – episcopia, care îmbrățișa toate orașele încălcate de turci de la noi – culturale, trimiterea de cărți, odăjdii, clădiri și reparări de biserici – ne-au reunit totdeauna cu aceste membra disiecta ale patriei. Nu numai că nu le-am uitat, dar am păstrat speranța că le vom avea odată: așa a crezut Ștefan, așa a dorit Petru Rareș și, după dânsul, cele mai luminate spirite ce au domnit peste Moldova, până la fanarioți: Despot, Ioan-Vodă-cel-Cumplit, Aron-Vodă, Mihai-Viteazul, Petriceicu, Constantin și Dimitrie Cantemir. Expedițiunile de recuperare și proiectele de recâștigare fac parte, firește, din istoria românească a Chiliei și Cetății-Albe. Și nu cred să se gândească inutil povestirea pe scurt a împrejurărilor care ne-au restituit, pentru atât de scurtă vreme, cheile Moldovei la Dunărea-de-Jos. S-ar putea ca manuscriptul acesta să devină o carte, cartea să fie cetită și să amintească unor oameni, care uită atât de întristător de lesne, lucruri pe care ar fi o crimă să le uităm. Din punct de vedere absolut românesc, se poate face deci o istorie politică a celor două cetăți până în zilele noastre. Și am arătat că această istorie poate fi, prin sine, interesantă. Tot așa de interesantă poate fi și istoria economică a celor două orașe”¹².

A urmat Basarabia noastră, cu subtitlul Scrisă după o sută de ani de la răpirea ei de către Ruși, publicat de Editura Societății „Neamul românesc”, Vălenii de Munte, condusă de Nicolae Iorga însuși. Studiul a apărut în anul 1912, când s-a comemorat un secol de la ocuparea forțată a Basarabiei de către Rusia țaristă. Acesta are 178 de pagini, cuprinde șase capitole și tratează istoria Basarabiei în primul veac al Moldovei, apoi sub domnia lui Ștefan cel Mare, până la răpirea ei, în urma războiului ruso-turc (1806-1812), continuând cu noile condiții de viață în timpul ocupației rusești.

Capitolul al VI-lea, ultimul, arată scopul pentru care a fost scrisă această carte: „Am dovedit că nu e ogor, monument, așezământ local, neam vechi în Basarabia, care să nu fie al nostru, sânge românesc, faptă românească, gând românesc”. Studiul se încheie cu un Epilog, în finalul căruia Iorga face următorul apel: „În așteptarea vremilor când viața românească din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-și urmări toate drepturile naționale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros spre acea muncă încordată și bine orânduită care singura poate grăbi sosirea acelor vremi”.

În anul Marii Uniri, Nicolae Iorga a publicat studiul Continuitatea spiritului românesc în Basarabia¹³, apărut sub forma unei broșuri, la Tipografia sa „Neamul românesc”, pe vremea când se afla în refugiu la Iași. După cum rezultă și din titlu, autorul analizează problema continuității spiritului românesc în Basarabia, în timpul ocupației țariste. Pe parcursul celor 33 de pagini ale studiului, savantul prezintă „lucruri, fapte și știri cunoscute, dar foarte puțin răspândite”, reușind să demonstreze cu documente concludente că spiritul românesc nu s-a stins niciodată în Basarabia, că nu a existat o „uitare de sine” a românilor basarabeni, iar actul politic al Unirii nu s-a îndeplinit „...ca prin vrajă, instantaneu, năprasnic, fără nimic din acea atmosferă culturală, din acea pregătire sufletească, prin care singure popoarele pot să ajungă la țintele lor...”.

De altfel, în timpul refugiului de la Iași, Nicolae Iorga a luat contact, pentru prima dată, cu unii dintre promotorii Unirii Basarabiei cu România, cum ar fi Ion Inculeț¹⁴ și Ciuhureanu,¹⁵ cu care avea să lege o lungă prietenie: „În Basarabia o conștiință românească începea să se miște, pe care vor înteți-o tot mai mult aceia din oamenii de la Iași, mai mult profesori, plus bucovineanul Liviu Marian, fiul merituosului preot folclorist, care se așezaseră la Chișinău. Într-o sală a Facultății de medicină am primit astfel neașteptata vizită a doi dintre fruntașii acestei Moldove răsăritene cu dor de întoarcere la țara veche, în loc să primească îndemnurile stăruitoare de a se alipi la o Ucraină autonomă. D. Inculeț, profesor de matematică, figură de o liniște și de o veselie care părea însăși o asigurare de mai bine, și medicul Ciugureanu (de fapt Ciuhureanu), frumoasă figură de bună rasă moldovenească, ne-au vorbit în cuvinte care mai ales în astfel de timpuri au avut un adânc răsunet în inimile noastre strânse de grijă. Din colțul meu, îndemnat a le răspunde, le-am spus atât: Ați venit la un ceas de mare durere și ne aduceți o mare mângâiere. De atunci, basarabenii deveniseră oaspeții obișnuiți ai Iașiului și fiecare apariție nouă însemna un pas mai departe în afirmarea credinței și hotărârii lor”¹⁶.

Mai mult, la propunerea lui Inculeț, Iorga a candidat și a câștigat un mandat de deputat, în alegerile de după Unire, în Orhei. Ulterior, din poziția de președinte al Adunării Deputaților, savantul a sprijinit rezolvarea problemei agrare în Basarabia: „Pentru această Basarabie, așa de mult râvnită de foștii ei stăpâni, trebuia legalizată fără zăbavă situația agrară pe care o crease asaltul dat de țărani moșiilor deținute în mare parte de străini. Legea pământului basarabean s-a votat în trei zile, după făgăduiala pe care o dădusem d-lui Inculeț...”¹⁷.

Tot în anul 1918, istoricul Nicolae Iorga a publicat și studiul Românii de peste Nistru, cu subtitlul Lămuriri pentru a-i ajuta în lupta lor¹⁸. Acesta a fost, de asemenea, publicat de Tipografia sa, „Neamul românesc”, la Iași, unde se afla în timpul refugiului.

Studiul, editat și în limba franceză, cuprinde 6 capitole, urmărind sugestiv stăpânirea lui Ștefan cel Mare peste Nistru, influența Moldovei asupra Podoliei, regiunea transnistreană în secolul al XVIII-lea și colonizările din stânga Nistrului.

Acesta este însoțit de două anexe, O dovadă documentară și unele date rezultate din broșura lui Th. Burada, intitulată O călătorie în satele moldovenești din gubernia Cherson, publicată în 1893, la Iași.

Istoricul se străduie să demonstreze cu argumente și date științifice că cei 450 000 de moldoveni, stabiliți în stânga Nistrului, uneori formând „un grup românesc pe alocurea compact”, în jurul orașelor, își cunosc identitatea etnică, sunt „așa de siguri de neamul lor, așa de mult legați și până astăzi de vechile lor datini”, căutând „a-și documenta obârșia lor, rostul lor pe pământul unde se află, și a trage dintr-aceasta toate urmările în ce privește viața lor viitoare”.

Din aceste considerente, Nicolae Iorga se simte dator să dea „câteva explicații privitoare la românii «transnistreni» pe care ca oameni (...), ca parte integrantă a puterii noastre naționale azi, a conștiinței noastre depline, nu înțelegem, oricare ar fi soarta teritoriului pe care-l ocupă, să-i jertfim nimănuia”.

În 1940, anul destrămării teritoriale a României Mari, marele savant a publicat, tot sub formă de broșură, studiul Adevărul asupra trecutului și prezentului Basarabiei, apărut în Tipografia ziarului „Universul”, din București¹⁹.

De fapt, acest studiu face parte dintr-o lucrare mai veche a lui Nicolae Iorga, publicată în anul 1922, în limba franceză, lucru pe care îl aflăm dintr-o mențiune a prof. Dorina Florian, autoarea traducerii în limba română a textului.

Pe de altă parte, precizăm că, tot în 1940, a fost publicată și o variantă în limba rusă a studiului, cu titlul Pravda o proșlom i nastoiașcem Bassarabii, apărută la Tipografia „Litera”, din București. În acest studiu, Iorga tratează în mod sintetic istoria Basarabiei, de până la Ștefan cel Mare, apoi în timpul domniei marelui voievod și a urmașilor săi, după care în decursul secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea, încheind cu anexarea din 1812, regimul de ocupație țarist și eliberarea acesteia în 1918. Editarea acestuia pentru prima dată în limba română, precum și în varianta rusă, în anul 1940, a fost de acută actualitate, reflectând interesul și poziția lui Iorga față de evenimentele dramatice prin care trecea poporul român, în vara acelui an, precum și preocuparea sa constantă față de soarta Basarabiei.

De altfel, pe lângă poziția exprimată în presa vremii și în Consiliile de Coroană²⁰ din acele zile tragice, Nicolae Iorga și-a completat microsinteza sa, reeditată la scurt timp, cu două noi paragrafe sugestive, în care preciza: „Iată ce a găsit în Basarabia invazia sovietică: pentru români un teritoriu de istorie națională și de drept național, care va fi reluat la cel dintâi prilej favorabil”. Iar „Oaspeților (sovietici – n.n.) care au intențiunea să rămână într-o țară pe care o consideră ca a lor, nici opinia publică, nici clasa politică nu au să le ceară altceva decât respectul datorat legilor unei țări ospitaliere și pe cât posibil sentimentelor naturale față de cei care, după ce au suferi sub jugul străin, nu înțeleg, din partea lor, să impună un altul foștilor stăpâni despuiați de o putere uzurpată”.

Din păcate, drama pierderii Basarabiei, în 1940, avea să fie urmată de sfârșitul tragic, la numai câteva luni după, al marelui istoric, pe care îl putem considera un „Apostol al Unirii”, pentru a-l parafraza pe un alt istoric, Gh. Buzatu, care semnează unele Considerații finale la studiul lui Iorga, republicat în anul 2017.

Chiar și astăzi, la 60 de ani de la moartea tragică a savantului, primim mesaje de dragoste din partea acestuia pentru Basarabia. Astfel, în anul Centenarului Marii Uniri, Andrei Pippidi, nepotul marelui istoric, a donat Muzeului Național de Istorie 27 de documente inedite privind Unirea Basarabiei cu România, provenite din arhiva savantului, care au fost salvate și păstrate de fiica acestuia.

Colecția cuprinde documente care poartă antetul Sfatului Țării, unele cu adnotări ale lui Nicolae Iorga, la care se adaugă manuscrise în limbile rusă și română, Proclamația prin care era informată populația despre votarea legilor agrare și împroprietărirea țăranilor, precum și altele.

Dintre acestea doar șapte au fost expuse, celelalte urmând să intre în restaurare de urgență.

Valoarea pieselor donate este cu atât mai mare cu cât, în 1948, precum şi în anii următori, din imensa moștenire de documente din Colecția Iorga au dispărut aproape toate cele referitoare la Basarabia.

Cu acest prilej, Andrei Pippidi a afirmat: „Bunicul meu era legat sufletește de Basarabia. A fost și deputat al Basarabiei, și una dintre ultimele suferințe pe care le-a îndurat, înainte de moarte, a fost pierderea Basarabiei”²¹.

Note:

¹ „Semănătorul”, 1904, anul III, nr. 37, în Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia. Pagini despre Basarabia de astăzi (publicistică, 1904-1912), Bacău, Vicovia, 2017, p. 5-13.

² Idem, nr. 52, p. 14-22.

³ „Neamul Românesc”, 1912, anul VII, nr. 53. În: Nicolae Iorga, op.cit., p. 98-99.

⁴ „Neamul Românesc pentru popor”, 1912, anul III, nr. 21-22. În: Nicolae Iorga, op.cit., p. 111-113.

⁵ Nicolae Iorga, op.cit., p. 114-144.

⁶ Idem, p. 100-110.

⁷ Ibidem.

⁸ Ibidem.

⁹ Cartea a fost re-editată de Editura Vicovia, din Bacău, în 2015.

¹⁰ Politician liberal, jurist și economist, primar al orașului Cernăuți de trei ori, în perioada interbelică, s-a născut în 1872, la Storojineț, și a murit în 1945, la Brașov.

¹¹ Culegerea de texte, cu semnătura lui Nicolae Iorga, intitulată Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, apărută în Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 185-220.

¹² Nicolae Iorga, op.cit., p. 8.

¹³ Culegerea de texte, cu semnătura lui Nicolae Iorga, cu aceeași denumire, publicată de Editura Vicovia, Bacău, 2017, p.149-184.

¹⁴ Om politic român (15.04.1884 – 18.11.1940), membru al Partidului Țărănesc din Basarabia, care a fuzionat cu PNL, primul președinte al Sfatului Țării, președinte al Republicii Democratice Moldovenești (RDM), ministru de interne în mai multe guverne, membru titular al Academiei Române.

¹⁵ Daniel Ciugureanu (09.12.1885 – 19.05.1950), om politic din Basarabia, deputat în Sfatul Țării, prim-ministru al RDM, ministru pentru Basarabia în patru guverne (1918 - 1919), membru al Partidului Național Moldovenesc, care a fuzionat apoi cu PNL, deputat și senator, președinte al Senatului. Despre acesta, Iorga preciza: „Când spui Basarabia, îți aduci aminte de Ciugureanu și când spui Ciugureanu, îți aduci aminte de Basarabia”.

¹⁶ Nicolae Iorga, O viață de om așa cum a fost (re-editată), vol. II, București, Paul Editions, 2020, p. 124.

¹⁷ Nicolae Iorga, op.cit., p. 161 și 166.

¹⁸ Vezi culegerea de texte cu semnătura lui Nicolae Iorga, intitulată Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, publicată de Editura Vicovia, Bacău, 2017, p. 315-371.

¹⁹ Ibidem, p. 221-313.

²⁰ Într-o problemă atât de gravă pentru soarta României, suveranul nu putea lua o decizie de unul singur. Ca urmare, a convocat Consiliul de Coroană, în cursul zilei de 27 iunie 1940, în cadrul căruia a avut loc o dezbatere foarte aprinsă privind reacția României la ultimatumul sovietic. Votul din Consiliu nu a fost edificator, 11 participanți pronunțându-se împotrivă, 10 pentru acceptarea acestuia, iar 5 pentru inițierea de negocieri. Printre cei mai vehemenți adversari ai cedării au fost Nicolae Iorga și Ștefan Ciobanu, fost deputat în Sfatul Țării. În condițiile unui vot echivoc și sub presiunea unui răspuns convingător, regale Carol al II-lea a convocat un nou Consiliu de Coroană, în seara zilei de 27 iunie. Cu acest prilej, a fost reluată votarea pe marginea notei ultimative a Moscovei, înregistrându-se următorul rezultat: 19 voturi pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra și 1 abținere. Din grupul celor șase făceau parte Nicolae Iorga, Ștefan Ciobanu, Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop și Ernest Urdăreanu. (Apud Dorin Cimpoeșu, 28 iunie 1940 – începutul destrămării teritoriale a României sau vinerea patimilor poporului român. În: „Limba Română” (Chișinău), Anul XX, nr. 7-8, 2010.

²¹ http://știri.tvr.ro, din 12 septembrie 2018.