Unirea Basarabiei cu România în corespondența primită de Nicolae Iorga

Drumul Basarabiei spre Unirea cu România se reflectă major în corespondența primită de Nicolae Iorga, aflat la Iași din toamna lui 1916. Îi scriau oameni politici, prieteni, discipoli, anonimi – toți considerându-l, așa cum intrase în conștiința Poporului Român, „Apostol al Neamului”, cel care avea un rol foarte important în lupta pentru făurirea României Mari. Cum majoritatea scrisorilor pe care le primea istoricul le publica în ziarul său, „Neamul Românesc”, opinia publică românească era informată despre evoluția lucrurilor în Basarabia, era pregătită pentru momentul Unirii¹.

Mai multe scrisori, de la interferența anilor 1917-1918, reflectă climatul instaurat de bolșevici în Basarabia, anarhia antiromânească, cea care putea periclita viitorul întregului Popor Român. Ion Nistor, viitorul mare istoric, îi scria lui Nicolae Iorga, din Odessa, la 3 ianuarie 1918: „Circulația e redusă la câteva ore pe zi, dară și atunci tulburată de detunături care se aud la tot pasul. Noaptea e ca în tranșee. Focuri de armă, exploziile de bombe, descărcăturile de revolver nu mai încetează cât e noaptea de mare. Tovarășii dorm ziua, pentru a-și începe noaptea îngrozitoarea lor îndeletnicire: jaf, pradă, devalizare și omor, de resimți Revoluția cu toate cruzimile și teroarea ei”². Această situație s-a extins în toată Basarabia. Din Chișinău, la 26 ianuarie 1918, viitorul mare geograf, vechiul prieten al lui Nicolae Iorga, George Munteanu-Murgoci, îi scria istoricului: „Am fost cercetați de bolșevici, care mi-au luat două milioane ruble. Am trăit o săptămână de teroare”³.

Mulți prieteni ai lui Nicolae Iorga, originari din teritoriile românești stăpânite de Austro-Ungaria, ajunseră în Basarabia, susținând lupta acesteia pentru Unirea cu România, văzută ca început al procesului unirii tuturor provinciilor românești. Acești bucovineni, transilvăneni sau bănățeni scriau despre evoluția situației din Basarabia, dar și despre idealul formării României Mari. Ion Nistor, bucovinean, îi scria lui Nicolae Iorga, la 21 ianuarie 1918, că se formase Comitetul Românilor Refugiați din Austro-Ungaria. În conducere erau: Ion Mețianu, George Baiulescu, Octavian Goga, Ion Nistor, Alexandru Lepedatu, Onisifor Ghibu, Victor Deleu, Mihai Popovici, Sever Bocu, Octavian Tăzlăuanu. Lepedatu era președinte. Ion Nistor prezintă motivul înființării Comitetului: „Cum nimeni nu poate ști care va fi soarta războiului, în ceea ce privește pe românii de peste hotare, am crezut că e bine să ne construim într-un comitet care, în înțelegere cu cehii, polonezii și iugoslavii, să apere și să lămurească situația celor din Ardeal și Bucovina”⁴.

Corespondența primită de Nicolae Iorga reflectă agravarea situației din Basarabia la începutul lui 1918. Pe 5 ianuarie bolșevicii au ocupat Chișinăul. Au arestat o parte din deputații Sfatului Țării, au instaurat un climat de teroare. În aceste condiții, tot pe 5 ianuarie, deputații rămași liberi au trimis o delegație la Iași, cerând ajutor. Răspunzând acestei cereri disperate, mai multe unități ale Armatei Române au intrat în Basarabia; Divizia a XI-a, condusă de generalul Broșteanu, va intra în Chișinău la 13 ianuarie. Iorga publica în „Neamul Românesc”, Comunicatul Marelui Cartier General: „Toată populația i-a întâmpinat pe ostașii români ca pe niște adevărați liberatori”⁵. Dar Rusia bolșevică acuză Armata Română de invazie cu scop anexionist. În Corespondența Iorga se găsește o scrisoare de infirmare a acestei acuze; aparține ministrului Franței în România, Saint Aulaire, fiind datată 18 ianuarie 1918: „Toți colegii mei miniștri ai Aliaților și eu, suntem delegați oficial să declarăm de comun acord că intrarea trupelor românești în Basarabia este o exclusivă măsură militară, care are drept scop asigurarea funcționării normale a spatelui frontului român, conform regulilor și legilor stabilite pentru toate statele beligerante.

Astfel că intrarea trupelor românești în Basarabia nu poate avea nici o influență asupra politicii interne prezente, precum nici asupra viitorului politici al Basarabiei”⁶. Și, într-adevăr, Armata Română nu s-a amestecat în drumul Basarabiei spre Unirea cu România. A asigurat doar climatul de liniște pentru ca populația provinciei respective să-și poată exprima liber voința.

Înfrângerea anarhiei bolșevice a produs o furie sălbatecă a comuniștilor. Se vede din multele manifeste răspândite în ianuarie 1918, o parte ajunse și în Corespondența Iorga, trimise istoricului de către Marele Cartier General, Biroul de Informații. Într-unul din manifeste, se scria cu disperare: „Basarabia piere! Românii ocupă Basarabia! Cetățeni, ieșiți la drum!”⁷. Alt manifest era mai larg: „Tovarăși țărani! Fii liberi ai Republicii Moldova! Pe neașteptate, pe negândite și fără să ghicim, furtuna s-a abătut asupra Patriei. Despotul național – regele român – cu consimțământul trădătorilor Patriei noastre, Sfatul Țării, a inundat cu bandele sale scumpa noastră țară, silindu-se ca sub motivul sufocării anarhiei să vă supună pe voi, țăranii liberi, să vă smulgă pământul și să-l dea din nou boierilor. Tovarăși țărani, îngădui-veți voi oare o asemenea minciună? Copiii voștri, nepoții și toate generațiile vă vor blestema pentru asemenea toleranță. Ridicați-vă, tovarăși țărani, pentru binele Patriei și pământul vostru și opuneți-vă în chip eroic despotului străin, asupritorului Poporului Român! Mai bine moartea decât robia sub jugul vărsătorului de sânge – regele român. Trăiască libertatea! Trăiască țărănimea liberă! Moarte trădătorilor!”⁸.

Și momentul Unirii Basarabiei cu România, martie 1918, este amplu prezentat în corespondența primită de Nicolae Iorga. Faptele sunt bine cunoscute, dar aceste scrisori aduc amănunte interesante, inclusiv de atmosferă.

Chiar pe 27 martie 1918, la ora 10 seara, din Chișinău, un anonim îi telegrafia la Iași lui Nicolae Iorga: „După două zile de dezbatere, Sfatul Țării a votat cu 86 voturi, contra 5, Unirea cu România. Prim ministrul [Alexandru Marghiloman] și ministrul de Războiu [Constantin Hârjeu], însoțiți de toți ofițerii superiori din Basarabia și urmați de demnitarii veniți în Chișinău, au sosit la 7 seara la Sfatul Țării spre a lua act de votul dat. Ședința a fost emoționantă, un adevărat act istoric. Manifestații calde și indescriptibile. În mijlocul aclamației vii s-a proclamat votul, iar prim ministrul luând act de vot a fost obiectul unei călduroase manifestațiuni. Prim ministrul a luat act, în numele Poporului Român și a [l] M [ajestății] S [ale] Regele Ferdinand, de votul Sfatului, și militarii aveau lacrimi în ochi. În mijlocul aclamațiunilor, miniștrii români, însoțiți de miniștrii basarabeni și de înalți demnitari, au mers la Catedrală, pentru a asista la Te-Deum. Pe străzi staționa o lume imensă. Catedrala era ticsită. Serviciul divin a fost oficiat, la ora 8, de arhimandritul Gurie. După Te-Deum, prim ministrul și ministrul de război au trecut trupele în revistă. Astă seară banchet. Plecarea prim ministrului și a suitei sale după miezul nopții”⁹. Iorga publica telegrama în „Neamul Românesc”, însoțită de un articol al său intitulat Votul de Unire al Basarabiei; în finalul acestuia scria: „Orice român se va bucura de această mare veste și va dori din adâncul inimii ca lucrul început astfel să ajungă pe mâini bune, care să asigure dăinuirea lui, așa cum o cere, de altfel, dreptul național”¹⁰.

Centenarul Unirii Basarabiei îi pune pe români în fața a două întrebări: 1. Dacă Basarabia se va reuni cu România? 2. Când se va face acest lucru?

La prima întrebare răspunsul afirmativ este indiscutabil. Nu pot fi despărțite pentru vecie părți ale aceluiași trup național, oricâți ar fi doritorii de a menține această despărțire.

La a doua întrebare răspunsul l-a dat Nicolae Iorga, în finalul volumului său Basarabia noastră. Scrisă la o sută de ani de la ocuparea ei de către ruși, volum publicat în 1912. Iată-l: „În așteptarea vremurilor când viața românească din Basarabia va porni de la toate amintirile ei pentru a-și urmări toate drepturile naționale, nu numai umane, încheiem această carte cu un îndemn călduros spre acea muncă încordată și bine orânduită care singura poate grăbi sosirea acelor vremi”¹¹. Așadar, vom grăbi sosirea momentului reunificării prin munca noastră, care trebuie să fie intensă, dar și bine orânduită. Deci, apropierea momentului reunificării depinde de noi toți și de felul în care cei aflați în fruntea României vor ști să ne conducă.

Note:

¹ Scrisorile primite, în majoritate, se află la Biblioteca Academiei Române, Corespondența N. Iorga. Cele din anii 1916-1918, o selecție, au fost publicate în seria Scrisori către N. Iorga, vol. V, îngrijit de Petre Țurlea, București, Minerva, 1996. O parte a corespondenței se reflectă în mai multe volume monografice publicate de Petre Țurlea; cel mai recent: Nicolae Iorga, București, Editura  Enciclopedică, 2016.

² BAR, Corespondența Iorga, vol. 278, f. 326-327.

³ Idem, f. 342.

⁴ Și Ștefan Pascu, Făurirea Statului național român, București, Editura Academiei, 1983, vol. II, p. 13.

⁵ BAR, Corespondența Iorga, vol. 263, f. 130, Idem, f. 132 și 133 – mențiuni despre gazeta „Ardealul”, tipărită la Chișinău, care de la 24 ianuarie 1918 și-a luat numele „România Nouă”, anunțând că „se va sili a reuni pe românii din toate țările”; era consemnată și ideea că Armata Română a intrat în Basarabia la chemarea Republicii Moldovenești.

⁶ Scrisoarea ministrului Franței în România, din 18 ianuarie 1918, fusese adresată consulului Franței la Chișinău; publicată în „Sfatul Țării”, gazeta oficială a Consiliului Director General din Basarabia, la 24 ianuarie 1918; o copie în BAR, Corespondența Iorga, vol. 263, f. 133.

⁷ BAR, Corespondența Iorga, vol. 263, f. 139.

⁸ Idem, f. 140. Ambele manifeste antiromânești imprimate la Tipografia I.I. Pinkensohn din Bălți.

⁹ BAR, Corespondența Iorga, vol. 271, f.170.

¹⁰ „Neamul Românesc”, 29 martie 1918.

¹¹ N. Iorga, Neamul Românesc și Basarabia, volum îngrijit de Iordan Datcu, București, Editura Fundației Culturale Române, 1995; cuprinde și republicarea volumului Basarabia noastră, p. 139-308.