Nicolae Iorga și chestiunea Basarabiei în context internațional (1856-1916)

Perioada investigată cuprinde intervalul dintre semnarea Tratatului de la Paris din 30 martie 1856, atunci când Marile Puteri decid ca sudul Basarabiei să revină Principatului Moldovei, și anul 1916, în care România iese din neutralitate și se implică militar în conflictul mondial. Fragmentul de timp supus cercetării reprezintă evoluția chestiunii Basarabiei în context internațional de la finele războiului Crimeii până la decizia de participare a României la prima conflagrație mondială. Această problematică va fi analizată și în opera istoricului român Nicolae Iorga, care a acordat o atenție deosebită mai ales momentelor din anii 1856 și anul 1878 – războiului de independență al României din anii 1877-1878 în comparație cu evenimentele din 1856, analizând „comportamentul neprietenesc” al Imperiului Rus. Cu toate că garantase prin convenția din 4/16 aprilie 1877 integritatea României, cabinetul de la Petersburg reanexa sudul Basarabiei în urma deciziilor Congresului de la Berlin.

Practic, istoricul N. Iorga ne lasă unul dintre primele articole dedicate problemei Basarabiei în contextul „bătăliei diplomatice” pentru Unirea Principatelor Române. În ședința din 4 octombrie 1940 a Academiei Române, istoricul român susține comunicarea intitulată Problema Basarabeană și Problema Unirii Principatelor la 1855-1859¹. Deși principala sursă de documentare au reprezentat-o memoriile ambasadorului Austriei la Paris², contele Buol, articolul rămâne valoros prin esența sa. Pentru prima dată identificăm o lucrare dedicată negocierilor diplomatice de la Paris din februarie-martie 1856 și abordării chestiunii basarabene în istoriografia românească. N. Iorga a extras principalele discuții referitoare la problema Basarabiei în timpul congresului de la Paris, dar și a lunilor care au urmat. Istoricul român sesizează animozitatea existentă între Marile Puteri în chestiunea basarabeană. Este adusă în prim-plan remarca plenipotențiarului austriac Buol conform căreia „plenipotențiarii francezi sunt mai ruși decât Orlov și Brunov”³. Aceștia erau contele Walewski, ministrul de externe și Adophe de Bourqueney, ambasadorul francez la Viena. În același articol se mai aduce în discuție intenția împăratului Napoleon al III-lea de a-l „favoriza” pe Alexandru al II-lea, care ceruse ca orașul Bolgrad să rămână în componența Imperiului Rus. Acest lucru nu era posibil, din moment ce principala menire a cedării sudului Basarabiei către Principatul Moldovei era scoaterea Imperiului Rus de la orice legătură cu Dunărea⁴. După semnarea Tratatului de la Paris din 30 martie 1856, N. Iorga remarca faptul că „problema românească” se redeschidea prin pretenția înaintată de Imperiul Rus de a păstra Insula Șerpilor. Și în acest caz, istoricul român face apel la memoriile contelui Buol pentru a scoate în evidență faptul că ministrul de externe francez era de partea Imperiului Rus. Se accentua că în intervalul iunie-octombrie, la Paris se vorbea necontenit de „afacerea Bolgradului”⁵. N. Iorga sesizează și atitudinea Marilor Puteri care adoptă poziții divergente în chestiunea posesiunii orașului Bolgrad. Este pusă în evidență și „disputa” referitoare la Bolgrad, care poate însemna sfârșitul alianței care a învins Imperiul Rus în timpul Războiului Crimeii. Prin urmare, este înaintată decizia de a convoca o nouă conferință la Paris, dar atât Marea Britanie, cât și Austria insistă asupra clauzei din Tratatul de la Paris conform căreia Imperiul Rus trebuia privat de accesul la gurile Dunării. Napoleon al III-lea înaintează ideea unei „compensații” pentru Imperiului Rus doar dacă cabinetul de la Petersburg ar ceda orașul Bolgrad către Principatul Moldovei⁶. Astfel, problema Bolgradului este soluționată la începutul anului 1857, informațiile prezentate de istoricul român oferindu-ne un cadru general al problemei Basarabiei în anul 1856, început de 1857. Această chestiune era în viziunea lui N. Iorga o parte integrantă a „problemei românești”, de unde și titlul articolului menționat. Din cercetările efectuate, dar și din scrierile unor istorici români dedicate chestiunii basarabene în anul 1856, constatăm că acest articol al lui Iorga nu este citat, cu atât mai mult cu cât această comunicare a fost ținută în luna octombrie 1940, când teritoriul dintre Prut și Nistru este anexat de către Uniunea Sovietică.

De asemenea, în sinteza de istorie a românilor, N. Iorga aduce în prim-plan „lupta diplomatică” a emigranților români în anii Războiului Crimeii pentru întoarcerea „acasă” a teritoriului dintre Prut și Nistru. Reamintim eforturile întreprinse de Dumitru Brătianu la Londra, în care își expune doleanța creării unui stat românesc de 5-6 000 000 de oameni, din care să facă parte și Basarabia⁷. Istoricul român are meritul de a nu fi neglijat eforturile unor oameni politici români care prezentau problema Basarabiei în „fața Europei”. Constatăm că N. Iorga nu a ocolit subiectul chestiunii basarabene în anii Războiului Crimeii, dar și în timpul negocierilor de pace de la Paris, analizând această problematică până la soluționarea ei în 1857. La acea vreme, în afară de colecția Acte și documente privitoare la istoria renascerii României, publicate spre finele secolului XIX-lea, nu dispunem de alte surse privitoare la chestiunea Basarabiei în contextul internațional al anului 1856. Studiile privind această problematică au cunoscut un „avânt” după căderea regimului comunist, dar în continuare lipsesc volumele de documente de arhivă.

Războiul ruso-turc din anii 1877-1878, implicit reanexarea sudului Basarabiei de către Imperiul Rus, ocupă un loc mai generos în cercetările istoricului N. Iorga. La împlinirea a 50 de ani de la războiul de independență, istoricul Iorga a lansat o „tiradă” de acuzații față de lipsa surselor pentru acest eveniment major din istoria României⁸. Într-un articol în care analizează principalele realizări istoriografice privind această perioadă, constatăm penuria de izvoare existente. Referindu-se la sursele rusești, istoricul român observa că nu a fost publicat nimic nou⁹. Totuși, a observat faptul că istoricul englez R. W. Seton Watson a publicat corespondența între ambasadorul rus la Londra, Petru Șuvalov și cabinetul de la Petersburg. Corespondența aceasta apăruse în revista „Slavonic Review” de la Londra¹⁰. Datorită acestei importante surse documentare, aflăm detalii cu privire la negocierile anglo-ruse din luna mai 1878 în care Marea Britanie și-a dat adeziunea ca Petersburgul să reanexeze sudul Basarabiei. În viziunea lui N. Iorga, lucrările apărute în Franța și Italia nu aduc nimic nou în orizontul istoriografic al tematicii. În România, una din puținele surse documentare aparține lui N. Iorga, care publică volumul de documente din Arhiva Ministerului de Externe: Correspondance diplomatique roumaine sous le roi Charles Ier (1866-1880). Este remarcată importanța acestui volum din considerentul că în România nu ar mai fi existat arhiva respectivă, deoarece a fost transportată la Petersburg în timpul războiului, apoi depozitată în clădirea unui Consulat străin¹¹. În baza corespondenței diplomatice publicate, dar coroborate cu alte surse, N. Iorga publică în 1922 o lucrare dedicată războiului de independență¹². În ceea ce privește sudul Basarabiei și alianța României cu Imperiul Rus, N. Iorga constata cu regret poziția dificilă în care se găsea Bucureștiul, dorind să păstreze actualele fruntarii¹³.

O lucrare valoroasă aparținând lui N. Iorga este Politica externă a regelui Carol I, apărută în anul 1916. Parcurgând monografia bine documentată a istoricului român, constatăm că problema Basarabiei a ocupat un loc important în politica externă a României. Vom încerca să formulăm unele idei înaintate de N. Iorga în această chestiune importantă pentru guvernul de la București în perioada războiului de independență. Acesta analiza „efectele” întrevederii româno-ruse de la Livadia din toamna anului 1876, posibilitatea încheierii unei convenții ruso-române, dar și garanțiile pe care România dorea să le primească referitor la păstrarea sudului Basarabiei. Referindu-se la soarta celor trei județe din sudul Basarabiei, istoricul se întreba retoric: „unde sunt discuțiile cu privire la trei județe din Basarabia? Unde este înțelegerea deplină care a format mai pe urmă motivul acuzării aduse de opoziție că Brătianu a știut și a făcut cu toate acestea înțelegerea cu Rusia?”¹⁴. În aceeași lucrare identificăm noi surse documentare privitoare la problema sudului Basarabiei în lunile februarie-martie 1877. Identificăm telegrama lui Nicolae Ionescu, ministrul de externe al României către agentul diplomatic la Berlin, în care scria: „încercați a afla în același timp ce înțelege a face Cabinetul de la Petersburg cu Basarabia după abrogarea Tratatului din Paris”. Răspunsul a parvenit de la Viena din partea lui Bălăceanu: „nici în mesagiul cu care este însărcinat Ignatiev, nici în orice altă comunicare a Guvernului rusesc n-a fost vorba să se declare Tratatul din Paris perimat”¹⁵. Ulterior, N. Iorga avea să constate că Ignatiev, ambasador la Constantinopol, descris ca fiind de o „francheță brutală”, ar fi declarat că Rusia are intenția de a distruge ultima rămășiță a Tratatului de la Paris din 1856, și anume reanexarea sudului Basarabiei. Istoricul român concluziona: „răsunetul pe care lucrul ar putea să-l aibă, dacă s-ar afla în țară, la puterea pe care ar da o opoziție gata oricând să ia moștenirea unui Guvern «slab» sau «trădător»”¹⁶. De asemenea, este explicată atitudinea Austro-Ungariei care nu ar fi intrat într-un conflict militar cu Imperiul Rus pentru sudul Basarabiei. În ultimă instanță sunt prezentate discuțiile de la Viena și Londra privitoare la Basarabia. Concluzia formulată de N. Iorga era că România fuseseră abandonată, iar Basarabia era pierdută iremediabil¹⁷.

În același an 1916, istoricul N. Iorga studiază poziția Imperiului Rus în Orient în intervalul de timp 1875-1878, analizând „confesiunile” diplomatului Alexandru Nelidov, trimis la București în anul 1876 să negocieze trecerea armatei ruse prin România. Referitor la chestiunea sudului Basarabiei, sesizăm doleanța lui Ion Brătianu către Nelidov de a primi garanție cu privire la faptul că Rusia nu va cere acest teritoriu¹⁸, pierdut în urma deciziilor de la Paris din 1856.

Și în perioada următoare, N. Iorga era atent la scrierile din occident care aveau ca subiect războiul de independență. Constatăm apariția în anul 1937 a unui articol dedicat politicii rusești în Europa de Sud-Est în perioada 1870-1880¹⁹, analizând lucrarea lui H. Sumner²⁰, din care putem sesiza cu ușurință importanța pe care o acordă negocierilor dintre România și Imperiul Rus. În viziunea cabinetului de la Petersburg, ca urmare a unirii Principatului Moldovei cu Muntenia, s-a creat un nou stat, ceea ce a dus la nulitatea Tratatului de la Paris cu privire la rectificarea frontierei în Basarabia²¹. N. Iorga analizează noutățile identificate în lucrarea lui Sumner despre discuțiile româno-ruse privind Basarabia. Astfel, pe lângă analiza misiunii lui Nelidov la București, ale cărui memorii fusese deja publicate, istoricul englez vine cu surse noi. Acesta utilizează raporturile agenților secreți ruși Bobrikov și Parensov. Se acordă o atenție sporită pregătirii semnării convenției ruso-române, care trebuia să garanteze integritatea teritorială a României²². Deși lucrarea vine cu surse noi referitoare la politica Rusiei în Balcani, N. Iorga constata că privind chestiunea Basarabiei istoricul Sumner nu identifică documente noi.

Istoricul N. Iorga a desfășurat o amplă activitate cu prilejul împlinirii a 100 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, rezultat al Tratatului de la București din 16 mai 1812²³. A publicat o serie de lucrări, articole de presă, a ținut conferințe științifice cu privire la soarta basarabenilor sub „jugul” rusesc. Pentru a arăta importanța teritoriului dintre Prut și Nistru, N. Iorga publica la tipografia din pitorescul oraș Vălenii de Munte lucrarea Basarabia noastră scrisă după o sută de ani de la răpirea ei de ruși. Menționăm și lucrările Pagini despre Basarabia de azi, Neamul românesc din Basarabia²⁴. În numărul din 18 mai al publicației „Neamul Românesc”, N. Iorga scria: „făgăduim că vom da tot ce e mai bun în noi, credința și munca, noi și urmașii noștri, pentru ca vechea nedreptate să se șteargă și viața națională liberă să domnească și peste aceste plaiuri ale întunericului și robiei, unde dreptul nostru veșnic ne cheamă”²⁵.

Pe lângă aceste realizări de ordin științific, N. Iorga a organizat în Parcul Carol din București o expoziție basarabeană și a adunat bani pentru un cămin al Basarabenilor la Iași²⁶. Un impact deosebit a reprezentant evenimentul de la Ateneul Român. Cel mai important moment a fost conferința susținută de N. Iorga în care declara: „Ne-am adunat nu ca să plângem, ci să ne îmbărbătăm, să vorbim de un drept pe care l-am avut și avem dreptul să-l avem pentru a demonstra încă o dată că Basarabia e a noastră, a românilor”²⁷. În aceeași zi de 16 mai, N. Iorga susținea o comunicare și la Academia Română în timpul unei ședințe de comemorare a anexării Basarabiei de către Imperiul Rus. În cuvântarea denumită generic Însemnătatea ținuturilor de peste Prut, istoricul Iorga a vorbit despre nedreptatea comisă la 1812²⁸.

Cu aceeași ocazie, socialiștii români au organizat o adunare comemorativă în Sala „Dacia” din București, la care au luat cuvântul: Cristian Racovski, Zamfir Arbore, Toma Dragu etc²⁹. Remarcăm discursul dur al lui Racovski: „astăzi, tovarăși, se vorbește mult de fapta hrăpăreață, de actul mârșav al unui stat străin, prin perfidie a cucerit un teritoriu care nu era al lui [..] populat cu români, vorbesc de Basarabia”³⁰. N. Iorga a îndemnat la precauție în cazul socialistului Cristian Racovski. Este știut faptul că a devenit în scurtă vreme un susținător fervent al Sovietelor. Se ridică întrebarea cât de „sincere” fuseseră aceste declarații în contextul trist al anului 1912.

În după-amiaza zilei de 16 mai, N. Iorga este prezent la adunarea Ligii Culturale. Discursul istoricului român a impresionat audiența. De la bun început era reamintit că „Acum 100 de ani, la 16 mai 1812, prin Tratatul de la București între Rusia și Turcia, am pierdut pământul pe care numai cu greu îl pot numi împotriva adevărului istoric: Basarabia, căci Basarabia era numai partea de la gurile Dunării. Am stat noi la luptă, am fost biruiți, ni s-a smuls o parte de țară printr-un tratat pe care noi să-l fi încheiat, iscălit și jurat?”³¹. De asemenea, N. Iorga a readus în discuție nedreptatea din 1878: „după experiențe ca aceea din 1878, când ajutorul nostru a fost răsplătit printr-o nouă smulgere a părții din Basarabia pe care unii ni-o dăduseră înapoi”, dându-i replica „rusului de omenie Durnovo: și deci nu răspundem la oferta unei Basarabii corectate ca hotar și a unor ținuturi care se găsesc încă în pădure, pe trupul ursului austro-unguresc”³².

În anii neutralității României (1914-1916), N. Iorga se confesa în Memoriile sale că nu ținea partea nici Antantei, nici Puterilor Centrale³³. Cu toate astea, „crezul” său politic era lupta pentru Ardeal: „personal și fără să vorbesc în numele nimănui într-o vreme în care eu nu-mi permit și nu-mi voi permite a vorbi în numele niciunei grupări și cu atât mai puțin al unei confuzii politice, eu sunt pentru o politică externă ținând la Ardeal, cu concursul grupului de puteri beligerante care ni l-a făgăduit”³⁴. În epocă, marelui istoric N. Iorga i s-au adus multe reproșuri că susținea intrarea României în război pentru a obține Transilvania, și nu Basarabia. Cu toate astea, nu poate fi contestat meritul lui N. Iorga de a scrie cu patos despre teritoriul dintre Prut și Nistru și dorința ca Basarabia să revină la Patria-Mamă.

Note și referinţe bibliografice:

¹ N. Iorga, Problema Basarabeană și Problema Unirii Principatelor la 1855-1859. În dosul cărților diplomației. În: „Analele Academiei Istorice. Memoriile Secției Istorie”, seria III, tom. XXIII, 1940-1941, p. 293-309.

² Comte de Hübner, Neuf ans de souvenir d’un ambassadeur d’Autriche à Paris sous le Second Empire, publiés par son fils le Comte Alexandre de Hübner, tome I, Paris, 1904.

³ Ibidem, p. 401.

⁴ N. Iorga, Problema Basarabeană și Problema Unirii Principatelor la 1855-1859…, p. 294.

⁵ Ibidem, p. 298.

⁶ Ibidem, p. 299.

⁷ N. Iorga, Istoria Românilor. Unificatorii, vol. IX, București, 1938, p. 269.

⁸ Bogdan Popa, Scriitori și cititori în timpul războiului pentru independența României. În: „Studii și Materiale de Istorie Modernă”, vol. XXX, 2017, p. 58.

⁹ N. Jorga, La guerre de 1877-1878. Nouvelles informations. État d’esprit des belligérants. În: „Revue d’ Histoire Moderne”, tome III, nr. 14, 1928, p. 81.

¹⁰ R. W. Seton-Watson, Russo-british relations during the Eastern Crisis. În: „Slavinic Review”, tom IV, 1925, p. 422-462; tom V, 1926, p. 413-434; tom VI, 1927, p. 423-433.

¹¹ N. Iorga intuia că acestea s-ar fi păstrat în Consulatul Suediei sau cel al Norvegiei. Informația putea fi veridică, în condițiile în care după ruperea relațiilor diplomatice ale României cu bolșevicii în ianuarie 1918, interesele României fusese reprezentate de Legația Suediei și Norvegiei.

¹² N. Iorga, Războiul pentru independența României – acțiuni diplomatice și stări de spirit, București, Academia Română, 1922.

¹³ N. Jorga, La guerre de 1877-1878…, p. 99.

¹⁴ N. Iorga, Politica externă a Regelui Carol I, București, Institutul de Arte Grafice Carol Gobl, 1917 p. 170.

¹⁵ Ibidem, p. 184.

¹⁶ Ibidem, p. 220.

¹⁷ Ibidem, p. 263.

¹⁸ N. Iorga, La Russie en Orient de 1875 à 1878 d’après les confessions de M. Nélidov, Extrait du „Bulletin de l’ Institut pour l’ étude de l’ Europe sud-orientale”, III, nr. 6-8, juin-août 1916, p. 9.

¹⁹ N. Iorga, Dix ans de politique russe dans le Sud-Est de l’Europe (1870-1880) d’après un ouvrage recent. In: „Revue Historique du Sud-Est Européen”, XIV-e année, nr. 10-12, octobre-décembre 1937, p. 265-282.

²⁰ H. Sumner, Russia and the Balkans, 1870-1880, Oxford, 1937.

²¹ N. Iorga, Dix ans de politique…p. 274.

²² Ibidem, p. 276.

²³ Constantin Stan, Nicolae Iorga et le centenaire de l’enlèvement de la Bessarabie (1812-1912). În: „Danubius”, nr. 1, 2012, p. 141-158.

²⁴ Valentin Burlacu, 1912. O sută de ani de la anexarea Basarabiei la Imperiul Rus: între omagiere și comemorare, în „Revista de științe socioumane”, nr. 1(23), 2013, p. 77.

²⁵ N. Iorga, Un centenar. În: N. Iorga, Neamul Românesc în Basarabia, ediție îngrijită, introducere, note și comentarii de Iordan Datcu, Chișinău, Știința, 2015, p. 289.

²⁶ N. Iorga, Jalea pentru Basarabia pierdută. În: „Neamul Românesc pentru Popor”, nr. 21-22, 23 mai 1912, p. 342.

²⁷ „Adevărul”, 19 mai 1912.

²⁸ Constantantin I. Stan, Nicolae Iorga și centenarul răpirii Basarabiei (1812-1912). În: La frontierele civilizației. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural și religios, Galați, 2011, p. 155.

²⁹ Constantin I. Stan, Ecouri în România ale centenarului răpirii Basarabiei (1912). În: Tratatul de Pace de la București din 1812. 200 de ani de la anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus. Materialele Conferinței Internaționale, Chișinău, 26-28 aprilie 2012, coord. Sergiu Musteață, Chișinău, Pontos, p. 144.

³⁰ Ibidem.

³¹ N. Iorga, Comemorarea pierderii Basarabiei. În: N. Iorga, Neamul Românesc în Basarabia...., p. 290.

³² Ibidem, p. 292.

³³ Mircea Iosa, Nicolae Iorga și evenimentele anilor 1914-1918. În: „Studii. Revista de Istorie”, tom. XXIV, nr. 4, 1971, p. 695.

³⁴ N. Iorga, Războiul nostru în note zilnice, vol. I: 1914-1916, Craiova, 1921, p. 210.