Nicolae Iorga la Iași în vreme de război*

Sunt mai multe planuri ale activității lui Nicolae Iorga în Iașii Primului Război Mondial. Dintre acestea, mai întâi planul susținerii morale a românilor, în primul rând a soldaților din tranșee, prin ziarul „Neamul Românesc” adus de la București la Iași, care a ajuns la un tiraj uriaș pentru acele vremuri – 25 000 exemplare. (Întrucât cererea era foarte mare, Iorga a făcut apel ca, după citire, ziarul să fie returnat Redacției, pentru a fi pus la dispoziția altor cititori.) Apoi, istoricul a avut o activitate publică deosebită. Cel mai cunoscut este discursul său în Parlament, din 14 decembrie 1916, încheiat cu afirmarea convingerii că „Vom fi iarăși ce am fost, și încă mai mult decât atât!”. De asemenea, a contribuit major la stăvilirea pericolului bolșevic în 1917 și la reformele adoptate în acel an. A fost antrenat în lupta pentru Unirea Basarabiei și Bucovinei. A acționat pentru consolidarea relațiilor cu țările aliate pentru pregătirea Conferinței de Pace. Toate aceste planuri de activitate sunt oglindite cel mai bine în corespondența primită de istoric, puțin cunoscută, care aduce multe date noi.

***

În 1917, România era amenințată nu numai de atacul armatelor Puterilor Centrale, ci se afla și sub presiunea bolșevismului venit din Rusia. Faptul că în aceste condiții România s-a menținut ca Stat independent și chiar și-a continuat lupta pentru formarea unui Stat național militar a fost un miracol. Un miracol la înfăptuirea căruia Nicolae Iorga a avut o contribuție majoră.

Revoluția declanșată în Rusia la începutul lui 1917 a influențat puternic Armata Rusă aflată în România, aproape un milion de oameni, bolșevizând-o treptat. Rezultatul a fost, pe de o parte, participarea tot mai puțin semnificativă a acesteia la luptele pentru apărarea Moldovei și, pe de altă parte, tendința rușilor de a se amesteca în treburile interne ale României, încercând schimbarea formei de guvernământ – înlocuirea sistemului monarhic cu unul republican de tip bolșevic. Rolul socialiștilor români în acest al doilea plan a fost major: ei îi impulsionau pe soldații ruși, sperând a fi beneficiarii acțiunii violente a acestora, sperând să ajungă, cu sprijin străin, în fruntea Statului, în condițiile în care, prin propriile forțe nu ar fi putut.

Încă din ianuarie 1917, plasarea socialiștilor români în spatele acțiunilor periculoase pentru Statul Român ale soldaților ruși devenise evidentă. Pentru a contracara pericolul, Nicolae Iorga își va folosi mai întâi ziarul „Neamul Românesc”, apoi îl va îndemna și susține pe regele Ferdinand la acțiuni care să combată agitația socialistă; iar în vara lui 1917 va acționa ferm pentru adoptarea legilor care, mulțumindu-i pe soldații-țărani, puteau aduce consolidarea socială necesară atât rezistenței la propaganda bolșevică revoluționară, cât și continuării luptelor pe frontul împotriva Puterilor Centrale.

În „Neamul Românesc”, Iorga a publicat o serie de articole de condamnare a socialiștilor români – și cei care susțineau bolșevismul rusesc, și cei care se puneau în slujba Germaniei –, care urmărea destabilizarea României, dorea să împiedice formarea Statului național unitar român¹. Alte articole apar, în februarie-aprilie 1917, cu anunțul că sunt răspunsuri la scrisorile primite de la diverși socialiști români anonimi. Unii contemporani au crezut că acești anonimi nici nu existau, istoricul inventându-le scrisorile pentru a trata o problemă reală și gravă. În realitate, scrisorile existau, ele păstrându-se în corespondența de la Academia Română². În Răspuns unui socialist³ condamna faptul că socialiștii, în vreme de război, când toate eforturile trebuiau îndreptate spre salvarea Țării și întregirea ei, urmăreau doar atingerea intereselor de clasă și făceau jocul unor forțe străine: „Un socialist care-și aduce aminte că este socialist în momentul când toată lumea trebuie să-și aducă aminte numai că sunt români și scrie pentru a protesta în contra frazei Germanii au liberat din temnițele noastre, în teritoriul ocupat, toți tâlharii și trădătorii cari au pretins că au idei socialiste. […] În ce privește socialiștii adevărați, să fi fost în locul lor, cu oricât de puțină dreptate m-ar fi închis ai mei, n-ași fi ieșit, pentru nimic în lume, din mila nemților”. Germanii eliberaseră pe socialiști din închisori, pentru ca aceștia, ajunși în Moldova, să destabilizeze ceea ce mai rămăsese din România; pentru o acțiune subterană de același fel, în Rusia, l-au ajutat și pe Lenin. A urmat A doua epistolă către un socialist⁴, „Răspund foarte limpede. […] Pe cine încurajează la asasinate și prădăciuni să-l tratezi cum l-aș trata eu”. În numărul din 20 aprilie 1917 al „Neamului Românesc”, Iorga semna articolul Socialismul – industrie de război în Germania, atacându-l pe cel mai cunoscut dintre socialiștii din România, Cristian Racovski⁵. „Așa-numitul șef al socialismului român – scria –, înconjurat de o clică de ambițioși care-i exploatează fanatismul dezmățat, e un bulgar care nu știe românește. […] Total străin de toate rosturile noastre […], autor de cărți, ca România boierilor, în care ne pârăște străinătății […], el n-are nicio legătură cu noi, decât patima de a ni face rău nouă în folosul nației sale”. În urma acestui articol, socialistul anonim îi răspundea furios lui Iorga: „Țin să protestez împotriva însinuărilor și calomniilor pe care le publici la adresa doctorului Racovski”. Considera că nu exista nicio dovadă prin care ar fi putut fi încriminat socialismul internațional sau cel din România; istoricul era acuzat că practica „același regim polițist din trecut și repetați aceleași acuzațiuni polițiste. Această atitudine a dv. nu va fi însă decât spre folosul nostru; ea va mări și mai mult imensul capital moral pe care-l avem și de care ne vom folosi mâine, când vom putea să ne reluăm activitatea noastră socialistă”⁶.

Soldații revoluționari ruși erau din ce în ce mai activi la Iași, în condițiile dispariției autorității comandanților Armatei Rusești. Își stabiliseră conducerea la Socola. L-au eliberat din închisoare pe Cristian Racovski și pe alți socialiști români. Nicolae Iorga va nota: „Racovski însuși, cu fața lui tragică și strâmbă, cu ochii lui fugători și șireți, cu barba lui bătută de toate vânturile, fusese eliberat […], și se înfățișase în plin mijloc al Iașului, încercând ce nu-și dădea seama că nu poate face o revoluție instantanee prin magia presupusă a bietei lui elocvențe. […] Lumea se uita la el ca la un animal feroce ieșit din cușca lui. Când tovarășii muscali au văzut că la noi nu se produc minunile politice și sociale de la Petrograd, l-au luat, l-au suit din nou în automobil și l-au trecut Prutul”⁷.

În fața pericolului evident, Nicolae Iorga publica, în „Neamul Românesc” din 20 aprilie 1917, un Apel către toți românii „de a sta neclintiți în jurul simbolurilor sfinte ale Țării și în jurul Suveranului”. Apelul prefața momentul cel mai periculos pentru România primăverii lui 1917, legat de aventura lui Racovski⁸. Pentru 23 aprilie, de Sfântul Gheorghe, era proiectată o demonstrație, la Iași, a soldaților bolșevizați ruși, care se arătau dornici să înlăture sistemul monarhic din România, așa cum se făcuse în Rusia. Nicolae Iorga scria în „Neamul Românesc” din 23 aprilie „E vorba ca duminică, de Sfântu Gheorghe, aliații noștri ruși să facă o nouă manifestație. Calomniatori culeși între spionii germani au răspândit zvonul că prietenii României ar voi să înrâurească prin acte de violență asupra vieții noastre de Stat însăși, ca și asupra reformelor ce se au în vedere. […] Asigurăm că, fără niciun sprijin, care nu ne-ar folosi, ci ne-ar jigni, oamenii de treabă din această Țară vor ști să prefacă în realități mari și durabile reformele menite a da țăranilor pământ și drept de vot”. Anunțul avea un rol preventiv, numărul din 23 aprilie al ziarului apărând în seara precedentă datei înscrise, așa cum era procedeul tuturor ziarelor din epocă. Tot pe 23 aprilie 1917, sub semnătura lui Nicolae Iorga a apărut, pe foi volante răspândite în Iași, un Apel către soldații ruși, în limbile română, franceză și rusă. Cel în limba română avea titlul Frați cetățeni liberi ai Rusiei Nouă. Era o chemare la neintervenția în treburile interne ale României; se încheia cu lozinca: „Trăiască frăția democratică ruso-română, sprijinită pe libertatea amânduror popoarelor, fiecare stăpân în casa lui!”⁹. Istoricul a scris, concomitent, și un Apel către români, răspândit prin foi volante și apoi publicat în ziar¹⁰. Trimiterea la trecutul istoric îl apropia de discursul ținut în Parlament pe 14 decembrie 1916: „Strânși în jurul Suveranului, care trebuie să fie atât ceea ce a fost Cuza Vodă, dezrobitorul de la 1864, apărând cu el un suflet așa de curat și de bun și, odată cu el însuși viitorul acestei Țări martire. […] Și nimeni să nu se poarte așa încât urmașii, pronunțându-i numele mai târziu, să poată spune: Iată încă unul din aceia cari la 1917 au contribuit la agonia Patriei lor”.

Felul cum s-a implicat Regele Ferdinand în evenimentele în desfășurare a fost influențat major de Nicolae Iorga. „Barbu Știrbey – nota istoricul – mi-a cerut sâmbătă dimineața [22 aprilie], în plină stradă, să redactez proclamația către ostași pe care „Regele, în starea sa de spirit, n-o poate face”. Acolo, pe palma mâinii, cu creionul, am scris rândurile prin care, amintindu-se darurile lui Ștefan cel Mare către ai lui, se promitea țăranilor de pe front împroprietărirea. Regele a adăugat și promisiunea unei lărgiri a dreptului electoral”¹¹. Astfel s-a ajuns la Înaltul Ordin de zi semnat de Ferdinand pe 22 aprilie 1917, răspândit în rândurile Armatei și ale populației în dimineața de 23 aprilie „De Sf. Gheorghe sărbătorim hramul oștirilor. Supt steagurile cu chipul marelui mucenic și apărător al credinței s-a luptat pentru apărarea Țării și răpunerea dușmanilor, în fruntea oștirilor vechii Moldove, Ștefan cel Mare și Sfânt, al cărui steag a fost găsit acum la Muntele Athos, ca și cum el însuși, viteazul de pe vremuri vrea să ne cheme spre biruință. Și prăznuim cu toții, cu inima smerită, dar și cu hotărâre nestrămutată de-a învinge, ziua în care sute de ani s-au făcut de vrednicii noștri înaintași rugăciuni pentru ca vitejia dreaptă să biruiască. Eu, ca unul care mă găsesc în scaunul de domnie al Aceluia, voi fi cel dintâi care să fac rugăciuni pentru izbăvirea Țării. În același timp, urmând pilda lui Ștefan Vodă cel blând și milostiv, întăresc încă o dată făgăduința mea de rege ca, precum după biruințele Lui se întindea praznic pentru viteji și ei erau ridicați în rândul fruntașilor, astfel, după izbânda pe care o așteptăm, se va realiza pentru voi legitima stăpânire asupra ogoarelor câștigate cu sângele vostru și, prin vot obștesc, veți lui parte activă la alcătuirea unei Românii nouă și mai mari, pe care o vom fi înfăptuit împreună. Ferdinand. Dat la Cartierul Regal. Iași, 22 aprilie 1917”¹². Contemporanii și-au dat seama imediat cine era autorul textului Ordinului de zi. Remus Caracaș scria istoricului: „Bag mâna în foc că a ieșit pe de-a întregul din condeiul dv. Regele l-a iscălit și a făcut (foarte bine), căci trebuiau spuse lucrurile acelea – și așa cum numai dv. le puteați spune soldaților!”¹³. Și ministrul I. G. Duca ajungea la aceeași concluzie: „Din citirea însăși a acestui Ordin de zi se vede lămurit că nu e stilul Regelui, ci al lui Iorga. […]

Regele întâi a ezitat, dar pe urmă a cedat și l-a lăsat chiar pe Iorga să îi redacteze Ordinul de zi”¹⁴. Urmarea: militarii români, încrezători în cuvântul Regelui, nu au mai susținut manifestația bolșevică și aceasta nu a mai avut loc.

Astfel s-a depășit momentul de cumpănă pentru România din aprilie 1917. Trebuia însă ca promisiunile făcute țăranilor-soldați să fie onorate. Nicolae Iorga a fost printre primii care au cerut respectarea cuvântului dat. De aceea, cei aflați în tranșee îl considerau ca pe un purtător de cuvânt al lor. Și încercau prin intermediul lui să influențeze viitoarea Lege de împroprietărire. Un grup de ofițeri îi scria la 29 aprilie 1917: „Văzând sufletul ce puneți pentru înfăptuirea împroprietăririi celor ce s-au sacrificat pentru Țară, ne permitem să vă punem o mică întrebare. N-ar fi bine și drept să se dea și ofițerilor, acelora care n-au pământ, o cantitate egală de teren cât și la soldați? […] Ei au luptat la fel ca soldații!”. Cereau ca ideea să fie supusă Parlamentului¹⁵. Tot pe 29 aprilie, Ion Sân-Giorgiu îi anunța lui Nicolae Iorga îndemnul pe care ofițerii îl făceau soldaților de a se pregăti cât mai bine de luptă, pentru că „Vodă vă dă pământ”. Și-l ruga pe istoric: „Nu lăsați să fim trași pe sfoară de stăpânire”¹⁶. În același timp, îi veneau lui Nicolae Iorga și scrisori care-l îndemnau la formule ponderate în Parlament.
I. Angelescu credea că modificarea Constituției era mai mult impusă de „vânturi venite din afară”; cerea o reformă agrară fără excese împotriva marilor proprietari, deoarece „reprezentanții adevărați ai țărănimii noastre nu vor merge spre comunism”. Era de părere că: „Vrea cineva să arunce cu praf în ochii lumii, spre a ridica, cum se zice, moralul Armatei – lucru absolut inutil, deoarece soldații n-au nevoie acum de asta și cine cunoaște psihologia mulțimii știe că chiar sunt periculoase asemenea manifestări.” Îi cerea lui Iorga să se facă interpretul „oamenilor cuminți”¹⁷. Dar istoricul avusese dreptate: țăranul-soldat aștepta Reforma Agrară.

Dezbaterile din Parlament pe tema împroprietăririi și a votului universal au fost foarte aprinse. Nicolae Iorga a intervenit atunci când a văzut riscul unor discuții sterile, fără o finalitate conformă cu așteptările țărănimii, pe 9 iunie 1917. Cu o zi înainte, voluntari transilvăneni și bucovineni, veniți din Rusia să lupte în Armata Română, întruniți la statuia lui Alexandru Ioan Cuza din Iași, îndemnaseră la solidaritate deplină în jurul idealului național¹⁸. Iorga credea că această solidaritate putea duce la formarea României Mari, fiind condiționată și de reformele pe care le discutau parlamentarii: „Este astăzi în România o singură chestiune, toate celelalte sânt numai ajutătoare pentru dânsa, chestiunea liberării teritoriului național, chestiunea revanșei noastre biruitoare, a războiului în contra acelora care au umilit un neam nedeprins a pleca fruntea înaintea nimănuia. (Aplauze prelungite.) Singura chestiune care trebuie imediat rezolvată, prin brațele unite ale noastre și ale fraților de peste hotare, e a dreptului românimii de a se impune ca stăpână în orice colț al pământului pe care l-a locuit, l-a fructificat prin munca ei și l-a adăpat cu sudorile și sângele ei și ale străbunilor. (Aplauze.) […] Vă aduceți aminte când, în vechile legende, se lua voinicul în brațe cu dușmanul și dacă acesta părea mai puternic, luptătorul se îndrepta către femeia iubită care se găsea lângă dânsul și-i zicea: «Strânge-mi brâul ca să-l dobor!». Ce facem azi e numai fapta iubitoare de a strânge brâul ostașului român, de a-l îmbărbăta cu aceste reforme, până ce, biruitor, el va veni însuși să ne judece pe noi, iar pe dânsul să se înalțe. (Aplauze prelungite.)¹⁹. Pentru a se permite Reforma Agrară, s-a acceptat introducerea în Constituție a formulei propuse de Nicolae Iorga – „Expropriere de necesitate națională”²⁰.

Foarte mulți contemporani au pus acceptarea ideii reformelor în Parlament pe seama discursului lui Nicolae Iorga. La 10 iunie 1917,
G. Denize, secretar al Reginei Maria, îi scria istoricului: „Discursul dv. la Cameră mi-a răscolit toate fibrele sufletului. […] Sânt încredințat că inimoasele și vibrantele dv. cuvinte au înălțat sufletele parlamentarilor noștri, acolo de unde n-ar fi trebuit să coboare niciodată, mai cu seamă în actualele împrejurări. Să sperăm că vor rămâne acolo unde le-ați așezat din nou și că scumpa noastră Patrie se va bucura de binevenitele reforme pentru alcătuirea cărora dv. personal v-ați trudit atât de mult”²¹. De pe front, îi scriau ofițerii Regimentului 2 Vânători: „Toată obida trecutului de adâncă durere, toată mândria sfărâmată a prezentului, toată nădejdea viitorului, toate, toate aceste le-am simțit citind discursul ținut în Cameră în ziua de 9 iunie a.c. Parcă marele Kogălniceanu reapăruse iar la tribună pentru a cere dreptate celor fără dreptate, parcă glasul lui reamintind iar obida veacurilor arăta cerințele vremii”²².

La 14 iunie 1917 Camera Deputaților și la 20 iunie Senatul au adoptat, cu mare majoritate de voturi, cele două proiecte de lege care vor pune bazele transformărilor democratice din România interbelică. Așa cum prevăzuse Nicolae Iorga, efectul a fost major printre militari; s-a ajuns la succesul în marile lupte din vara acelui an, stoparea ofensivei inamice datorându-se și faptului că soldatul român lupta acum în primul rând din patriotism, pentru Țară, dar și pentru viitoarea lui bunăstare²³.

Note și referințe bibliografice:

¹ Primul articol din această serie în „Neamul Românesc”, 13 ianuarie 1917: Socialiştii şi războiul.

² BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 42 – una din ele.

³ „Neamul Românesc”, 16 martie 1917.

⁴ Idem, 21 martie 1917.

⁵ Înaintea Primului Război Mondial, Cristian Racovski a avut confruntări publicistice cu Nicolae Iorga. După război s-a stabilit în URSS, fiind și ambasador din partea Moscovei în Occident; condamnat, în timpul represiunii staliniste din 1938 la 20 de ani de închisoare, va muri în 1941.

⁶ Scrisoare din 24 aprilie 1917. BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 42.

⁷ N. Iorga, O viaţă de om. Aşa cum a fost, vol. II, Bucureşti, 1934, p. 271-272.

⁸ Cu ecou şi pe front. BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 37-41.

⁹ Idem, vol. 272, f. 140; „Neamul Românesc”, 24 aprilie 1917.

¹⁰ N. Iorga a încercat să provoace şi o reacţie a Guvernului, dar în lipsa lui I.I. C. Brătianu, plecat în Rusia, nu s-a făcut nimic. Tot fără succes s-a adresat şi reprezentanţilor diplomatici ai Antantei. N. Iorga, op. cit., vol. II, p. 273-274. De asemenea, a apelat la dr. N. Lupu, apropiat de cercurile de stânga, pentru a-i tempera pe ruşi. Se va forma o delegaţie (Lupu, Iunian, Ioanid, Macovei, Trancu-Iaşi) care va merge la Socola, unde era conducerea revoluţionarilor ruşi; nu s-a obţinut nimic. În aceeaşi zi, dr. N. Lupu şi G. Diamandy au constituit Partidul Muncii. Idem, p. 275.

¹¹ Idem, p. 276.

¹² „Monitorul Oficial”, 22 aprilie; „Neamul Românesc”, 23 aprilie 1917 prezintă Ordinul de zi sub titlul Regele a vorbit: alături un articol al lui Nicolae Iorga – Datoria noastră. Un exemplar al Ordinului de zi la BAR, Corespondența Iorga, vol. 272, f. 58. Mai recent, Ordinul de zi, publicat de N. Moghior, I. Dănilă, L. Moise, în vol. Ferdinand I. Cuvânt pentru întregirea Neamului Românesc, Bucureşti, Metropol, 1994, p. 129.

¹³ BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 37-41.

¹⁴ I.G. Duca, Memorii, ed. Stelian Neagoe, Bucureşti, Machiavelli, 1994, vol. III, p, 221. Şi comandantul Armatei Ruse din Moldova a încercat să oprească tentativa revoluţionară. Pe 14 aprilie 1917 a fost răspândit printre soldaţii ruşi Apelul generalului Scerbaciov către armatele ruse de pe frontul român, cu concluzia: „Numai singur Poporul Român este îndrituit să-şi aleagă o formă sau alta de cârmuire”. În: „Neamul Românesc”, 25 aprilie 1917.

¹⁵ BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 61-62.

¹⁶ Idem, f. 64.

¹⁷ Idem, vol. 270, f. 108-109. Dar, interesaţi de felul cum se va face împroprietărirea nu erau doar militarii. Toţi locuitorii unui târg – Iveşti, judeţul Tecuci – îi solicitau sprijin lui N. Iorga pentru a obţine proprietatea asupra pământului pe care-l lucrau de generaţii. Idem, vol 267, f. 98.

¹⁸ N. Iorga, Memorii, bol. I, p. 33-34, consemna: „Zguduitoare întâmpinare a ardelenilor în Piaţa Unirii, plină cum nu s-a mai pomenit”. Printre cei care au ţinut cuvântări a fost şi N. Iorga.

¹⁹ N. Iorga, Discursuri parlamentare, București, Filliti, 2013, 1907-1917, p. 826-840.

²⁰ N. Iorga, O viaţă de om…, vol. II, p. 279.

²¹ BAR, Corespondența Iorga, vol. 267, f. 175-176.

²² Idem, vol. 268, f. 9-10.

²³ Pentru implicarea lui N. Iorga în combaterea bolşevismului în România anului 1917 şi promovarea reformelor, vezi şi Petre Ţurlea, Nicolae Iorga în războiul pentru întregirea Statului Român, (II), în vol. 1917. Glorie şi deznădejde, coordonator Gavriil Preda, Editura Universităţii Petrol-Gaze Ploieşti, 2007, p. 288-296.