Contribuția lui Nicolae Iorga la întemeierea și dezvoltarea studiilor sud-est europene în România

În cercetările sale de istorie a românilor, Nicolae Iorga nu se limita la teritoriul românesc, ci îl încadra în istoria popoarelor vecine și chiar în cea universală. Din acest considerent, spațiul sud-est european s-a aflat în centrul preocupărilor sale de istorie universală. Istoricul român a subliniat în repetate rânduri rolul jucat de popoarele sud-est europene în trecutul vechiului continent. El a menționat că, în vreme ce Apusul medieval era frământat în lupte intestine lipsite de sens, popoarele din această regiune – printre care și cel român – și-au câștigat un mare merit ca salvatoare ale continentului de cotropirea otomană. Fiind susținător al tezei întrepătrunderii lumii răsăritene cu cea apuseană, Iorga credea că Valea Dunării reprezenta tocmai locul unde „se întâlnește Orientul și Occidentul într-o fecundă înrâurire reciprocă”. El aprecia că, deplin conștienți de rolul popoarelor din zona dunăreană, putem prelua din creația materială ori spirituală a Apusului fără să ne desconsiderăm pe noi înșine în vreun fel, căci „n-avem de ce ne rușina și nu suntem datori a mulțămi cu umilința sclavului; primim înapoi din seceriș ceea ce prin noi s-a apărat împotriva furtunilor și potopului”¹. Din analiza lucrărilor sale rezultă, de asemenea, propensiunea marelui savant pentru conlucrarea politică a popoarelor din Balcani, alianțele dintre ele putând fi o soluție reală în atingerea unor scopuri comune; din această perspectivă, este semnificativ faptul că N. Iorga nu evidențiază, în primul rând, decât acele fapte istorice care vin să susțină apropierea dintre popoarele și statele balcanice, neaccentuând momentele de discordie, neabsolutizând fapte ce pot tensiona, artificial, relațiile dintre balcanici².

Întemeiat pe această concepție, Iorga împărtășea ideea înființării unui Institut Balcanic la Istanbul, încă din 1909³. În condițiile conflictului balcanic din anii premergători primului război mondial, care a determinat o amplă dezbatere referitoare la problema drepturilor fiecăruia dintre popoarele conlocuitoare din Balcani, marele istoric și om politic a publicat mai multe studii și lucrări consacrate acestei teme: Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani (comunicare susținută la Academia Română), Două tradiții istorice în Balcani: a Italiei și a românilor, Oaspeți balcanici la noi în secolul al XIX-lea, Veneția în Marea Neagră, Istoria statelor balcanice în epoca modernă și Istoria războiului balcanic. Ultima lucrare e un curs ținut la Universitate, cu scopul „să explice acele mari lucruri care alcătuiesc istoria războiului balcanic prin tot ce s-a petrecut înainte”⁴. Evenimentele din Balcani, finalizate prin pacea de la București (1913), l-au călăuzit pe Iorga spre întemeierea Institutului de Studii Sud-Est Europene și a revistei „Bulletin de l`Institut pour l`étude de l`Europe sud-orientale”, în anul 1914. Membrii fondatori ai Institutului precizau în termenii următori necesitatea creării acestei instituții: „Ni se pare o nevoie de neînlăturat a cunoaște cât se poate de serios și de deplin mediul cultural, geografic și etnografic în care trăim noi ca popor. El cuprinde în rândul întâi popoarele de peste Dunăre, de care suntem legați prin străvechiul sânge tracic, prin participarea la aceeași viață de stat supt romani, bizantini și turci, prin aceleași silinți de eliberare de supt tutelă”⁵. Institutul se consacră studiilor și cercetărilor, cu scopul de a promova și îndruma cercetările științifice „ținând seamă și de tradițiile vechi și interesele actuale românești”. Acestea trebuiau „să fixeze vechiul și adevăratul rol al românilor în Balcani și în tot sud-estul Europei”⁶.

Institutul are un profund caracter practic, urmărind cunoașterea de către români a limbilor balcanice și a geografiei, etnografiei, istoriei, literaturii și folclorului tuturor popoarelor din această parte a Europei. În discursul său inaugural la deschiderea Institutului, Iorga a vorbit despre bazele comune trace și ilirice ale popoarelor acestei regiuni, ale căror urme trăiau în moștenirile ulterioare ale grecilor, bulgarilor, sârbilor, românilor, turcilor și despre caracterul comun al acestor popoare de influență occidentală, orientală și septentrională⁷. La baza întemeierii Institutului se afla convingerea lui Iorga că, întrucât Balcanii au evoluat sub stăpânire macedoneană, romană, bizantină și otomană, popoarele din zonă au ajuns să aibă instituții administrative, politice, sociale și religioase similare. „Fixați în vecinătatea imediată a Occidentului – arăta Iorga, în finalul cuvântării –, legați prin înrudirea cea mai strânsă cu celelalte națiuni latine, românii au avut prilejul să păstreze acest spirit european făcut din toleranță, dreptate și umanitate; ei n-au încetat niciodată de a fi predicatorii lui în Orient… Țară de mare bogăție naturală, dispunând de o organizare seculară, care timp de 500 de ani nu fu niciodată întreruptă măcar un moment, slujită de o clasă dominantă formată printr-o îndelungată experiență și printr-o tradiție culturală care totdeauna s-a regăsit, pe deasupra greșelilor trecătoare, România poate singură să se consacre unei opere de apropiere prin știință, în care ea nu cere pentru sine decât un lucru, inițiativa”⁸. Cuvântarea rostită cu acel prilej de N. Iorga exprimă o viziune complet constituită asupra sud-estului european, în legătură și cu acea direcție din gândirea istoricului care l-a condus la teoria „permanențelor”, expusă abia în 1938. În concepția sa, studiul problemelor complexe aflate în programul Institutului necesita aplicarea largă a metodei comparate și avea menirea să ușureze înțelegerea cadrului în care au trăit popoarele din Peninsula Balcanică. N. Iorga accentua asupra necesității studiilor de istorie comparată, „mai ales de istorie comparată a civilizațiilor…”, a cercetării „legăturilor care au existat între deosebitele popoare…”, pentru că asemenea cercetări „înlesnesc astăzi cu totul altă bază și deschid un nou orizont”⁹.

Acest așezământ era conceput ca „un institut liber de studii și cercetări”. Nicio condiție nu se cerea pentru înscrierea la cursurile și lucrările Institutului. În regulamentul de funcționare a Institutului se preciza că „cursurile vor fi urmate fie de auditori, studenți, fie de orice persoană doritoare de instrucție”. Chiar și biblioteca acestuia, creată cu mari sacrificii, putea fi cercetată „de oricine”. Programul de activitate al Institutului prevedea: 1. Ținerea de cursuri și conferințe asupra geografiei, etnografiei, istoriei, arheologiei, literaturii, folclorului și artei acestei regiuni; 2. Cursuri și predarea practică a limbilor popoarelor din regiunea carpatică și balcanică, precum și a celor din imediata apropiere a frontierelor românilor din nord și est; 3. Din lucrări speciale urmărite în seminarii sau pe teren¹⁰.

Spre deosebire de institutul similar de la Viena, care (după părerea lui Iorga) pregătea guvernatori imperialiști care să domnească în Balcani, Iorga urmărea ca în acest Institut să fie propovăduită dragostea și înțelegerea reciprocă între popoarele balcanice. Acțiunile pro-sârbești și deci anti-austriece ale lui Iorga erau dezaprobate de către bătrânul rege Carol I¹¹. De altfel, Institutul lua naștere în împrejurări deloc favorabile, cu un consimțământ smuls indiferenței autorității politice românești, aspect relatat mai târziu de N. Iorga¹².

Atât Institutul cât și revista își încep activitatea la 1 ianuarie 1914, sub conducerea lui Nicolae Iorga, ajutat de Vasile Pârvan și Gheorghe Murgoci. La numai un an, Iorga face să apară și „Revista Istorică” (1 ianuarie), cuprinzând dări de seamă, documente și notițe. Revista e, de fapt, o bibliografie istorică-analitică, prin care se face cunoscut tot ce se publică în țară și străinătate referitor la poporul român. Cele două reviste sunt tipărite din fondurile Casei Școalelor puse la dispoziția lui Iorga pentru colecția Studii și Documente, care astfel își încetează apariția, făcând loc unei noi activități a neobositului savant.

În cadrul Institutului Sud-Est European se acorda o importanță deosebită studiului limbilor străine, numeroși lectori predând albaneză, armeană, bulgară, cehă, greacă, maghiară, polonă, rusă, sârbă, slovacă, turcă. Cursurile de limbi străine au dat foarte bune rezultate, ele ținându-se, cu mici întreruperi, timp de 40 de ani (1914-1955). În 1937, vorbind despre realizările Institutului, Iorga arăta că acesta „de multă vreme a alcătuit un șir de lecții cu privire la fiecare din limbile balcanice și chiar din limbile unor popoare strâns legate de noi, care sunt la nord de această linie despărțitoare”¹³.

În ceea ce privește publicația Institutului, într-o primă perioadă (1914-1924) atenția a fost concentrată pe analiza critică a lucrărilor de istorie privitoare la sud-estul Europei. În perioada care a urmat (1924-1940), în coloanele revistei s-au publicat studii care au adus o contribuție valoroasă la cunoașterea istoriei popoarelor balcanice și a relațiilor dintre români și „lumea de peste Dunăre”, relații atât de vechi și multiple.

În cadrul conferințelor care au avut loc la Institut, N. Iorga a abordat aspecte dintre cele mai variate din viața popoarelor balcanice: Popoarele din sud-estul european și Occidentul (1925), Conflictele balcanice (1926), Instituțiile din sud-estul Europei (1927), Basele populare ale oricării mișcări din Balcani (1939), Ce este sud-estul european (1940).

Printre publicațiile Institutului au apărut lucrări de mare răsunet ale lui N. Iorga ca Istoria statelor balcanice (1913), Ce înseamnă popoarele balcanice (1916), Istoria Albaniei (1919). Față de Albania Iorga avea o simpatie specială, el văzând în această țară un fel de „balcon la Marea Venețiană” (marea Adriatică). Indiferent de simpatia pe care o nutrea Iorga față de Italia, el a recunoscut întotdeauna că țărmul de est al Adriaticii este locuit de slavi și albanezi, care erau deosebit de nemulțumiți de pretențiile italienilor. A oferit în cartea sa câteva mostre elocvente ale „zigzagurilor”, naivității și visurilor sale. Îi sfătuia pe albanezi ca, „dată fiind lipsa populației, să se inspire din vitalitatea aromânilor vecini cu ei” și „să opteze pentru protectoratul Italiei”, care nu avea să fie atât de abuziv ca (fostul) protectorat austriac. Mai mult, protectoratul italian asupra Albaniei „nu va duce la înrobire sau deznaționalizare”¹⁴. Iorga îi simpatiza pe albanezi datorită originii lor trace (marele savant avea el însuși o oarecare ascendență albaneză trasabilă). La începutul anilor ’30, bazându-se pe descoperirile arheologice geto-trace, el a inițiat demersuri pentru înființarea unui institut arheologic român în Albania, teren necercetat, de la care te puteai aștepta la lucruri nebănuite. Pe lângă acest considerent, N. Iorga mai socotea că acolo a avut loc un proces deosebit de complex de îmbinare a elementelor slave cu cele latine. În 1932, regele Zogu I al Albaniei i-a donat personal lui N. Iorga un teren pentru Institutul Arheologic Român la Sahti Quaranta-Tirana¹⁵. Planul clădirii a fost întocmit de arhitectul P. Antonescu. N. Iorga a urmărit cu foarte mult interes mersul lucrărilor de construcție, care au fost terminate în 1937. Organizarea activității științifice a noului Institut a fost încredințată profesorului Dumitru Berciu. În condițiile începerii războiului, activitatea Institutului nu a mai putut continua, simpatia lui Iorga pentru Albania devenind însă și mai profundă, având în vedere că această țară lupta pentru afirmarea și apărarea ei națională. Din acest motiv, atunci când Italia a înghițit Albania, Iorga a fost foarte nefericit¹⁶.

În primul deceniu al perioadei interbelice, Iorga a organizat mai multe congrese internaționale și a participat la câteva altele. Dintre acestea menționăm Primul Congres internațional de studii bizantine, desfășurat la București în aprilie 1924, ca urmare a inițiativei lui N. Iorga. Este una din marile sale victorii științifice pe plan mondial, afirmându-se în continuare, ca unul dintre cei mai străluciți bizantinologi din lume. Începând cu data de 10 aprilie au sosit la București istorici de pretutindeni, pentru prima dată România fiind gazda unui număr atât de impresionant de savanți. Se țin numeroase ședințe și importante comunicări; se fac vizite la diferite monumente din țară. Sunt prezentate congresiștilor corurile, dansurile și costumele populare românești. Cu acest prilej, a fost înființată revista „Byzantion”, care a devenit o sursă de informații asupra istoriei Bizanțului. Mulți bizantinologi renumiți au devenit colaboratori ai acestei reviste. Numărul pe anul 1932 al revistei „Byzantion” avea să fie dedicată istoricului român, purtând pe prima pagină următoarea inscripție: „Tomul VII al revistei «Byzantion», fondată la București în aprilie 1924, la primul Congres al bizantiniștilor convocați și prezidați de Nicolae Iorga este dedicat în semn de recunoștință și admirație marelui istoric al Bizanțului, Cruciadelor, României și Imperiului Otoman”¹⁷.

Al doilea Congres internațional de studii bizantine a avut loc la Belgrad, în aprilie 1927, unde Iorga ține comunicarea despre Evul Mediu bizantin. Aici au avut loc impresionante scene de prietenie din partea unor profesori sârbi, care făcuseră vizite la Văleni, cu ani în urmă. La rândul său, după congres, Iorga i-a invitat pe mulți dintre participanții străini în România și, firește, la Văleni¹⁸.

În perioada următoare, Nicolae Iorga a publicat trei studii fundamentale pentru înțelegerea vieții Romei orientale sub toate aspectele și care au ajuns pe masa de lucru a tuturor istoricilor din lume: Histoire de la vie byzantine. Empire et civilisation. D`après les sources (3 vol., 1934); Byzance après Byzance (1935) și Études byzantines (2 vol. 1939-1940).

Din studiul realităților balcanice și al transmisiilor bizantine, Iorga a tras concluzia că Balcanii nu sunt un produs al influenței bizantine, care se aplică unei realități sociale și culturale anterioare. Această influență bizantină, grefată pe un substrat anterior, poate să aibă durabilitate, să determine apariția din adâncurile istoriei a gesturilor culturale și politice ale urmașilor, creând Bizanțul după Bizanț¹⁹. Dar mai înainte de apariția capitalei estice a Imperiului Roman, Balcanii și-au avut cultura și tradiția lor. Așa ajunge N. Iorga la conceptul sud-europenității ca realitate particulară importantă și bine definită a vieții europene. O suită de studii având caracter social în primul rând, întreprinse la date diferite și din direcții diferite, a dus la configurarea acestei realități care este mai înainte de orice o „supraviețuire”. Fără să facă apel la B.P. Hașdeu și la conceptul de substrat al acestuia, N. Iorga dezvoltă, de fapt, pe teren istoric teoria „strat și substrat” lansată de Hașdeu în 1892²⁰.

În interpretarea Mariei Todorova, formularea dată de Iorga lucrării Bizanț după Bizanț supraviețuiește nu pentru că a fost o expresie fericită, ci pentru că reflectă mai mult decât a intenționat autorul. Este un bun termen descriptiv, în special pentru că exprimă trăsăturile comune ale popoarelor ortodoxe din Imperiul Otoman în ceea ce privește religia, legislația civilă, muzica și artele vizuale, subliniind totodată continuitatea celor două tradiții imperiale, unde fractura culturală marcată de apariția naționalismului e posibil să fi fost mai profundă și, în orice caz, mai radicală din punct de vedere intelectual decât cea produsă de cucerirea otomană. În același timp, ambele interpretări, o dată eliminate accentele evaluative sau sentimentale, pot fi articulate într-o manieră moderată și convingătoare. Alegerea oricăreia dintre ele nu este dictată doar de predispozițiile filozofice ori politice, dar și de considerentele metodologice²¹.

Cunoașterea de ansamblu a istoriei sud-estului european l-a călăuzit pe N. Iorga spre intuirea și apoi descifrarea caracteristicilor comune ale instituțiilor din această parte a Europei, înfățișate în lucrarea Caracterul comun al instituțiilor din sud-estul Europei, apărută în 1929, la Sorbona, și în care marele savant schița un veritabil program de cercetare a istoriei comparate a instituțiilor sud-estului european. Putere de stat, administrație, justiție, fiscalitate, sistem militar, forme ale vieții sociale erau principalele registre prin care puterea de pătrundere a marelui istoric pusese în lumină similitudini care nu țineau deloc de un hazard al istoriei. Un fond vechi, reînnoit sub formă greco-romană și apoi romano-bizantină, era una din aceste indiscutabile permanențe istorice pe care gândirea lui Nicolae Iorga le-a aplicat la eșafodajele dintre care unele sunt de o perenitate evidentă. Se impune de aceea să reamintim aici memorabila sa afirmație: „De altfel, înainte de a ne îndrepta spre instituții, o simplă privire asupra acestei lumi a sud-estului Europei poate îndeajuns să ne arate cât de mult sunt înrudite toate aceste națiuni prin originea lor, legate prin dezvoltarea lor și solidare în situația actuală tot așa cum au sprijinit situația acestor națiuni și în evul mediu”²². Pornind de la această premisă, cercetările ulterioare vor demonstra cu prisosință condițiile care au făcut posibile existența unor instituții similare în sud-estul european și supraviețuirea lor postbizantină²³.

Potrivit concepției lui Iorga, asupra Europei răsăritene s-au exercitat, în diferite epoci, curentele de civilizație ale Occidentului, iar Orientul ar fi trăit, începând de la anumite date, cu tradiții, cu idei noi venite din Occident.

Ideea unei continuități sud-est europene a fost dezvoltată în continuare de Victor Papacostea, unul dintre puținii care au preferat termenul balcanic. Sub distinsa conducere a lui Papacostea a funcționat la București Institutul de Studii Balcanice între 1937 și 1948, care a publicat o revistă de nivel academic, „Balcania”²⁴.

În concluzie, putem afirma că, asemenea multor probleme și epoci din istoria universală sau națională, în general, și acelea privind sud-estul european nu pot fi studiate ignorând contribuția majoră pe care a avut-o în acest domeniu Nicolae Iorga.

Note și referințe bibliografice:

¹ N. Iorga, Trei lecţii de istorie despre însemnătatea Românilor în istoria universală, Vălenii de Munte, 1912, p. 27; Gh. Buzatu, N. Iorga – istoricul militant. În: vol. Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente, V, Coordonatori Constantin Buşe şi Constantin Găucan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2008, p. 166.

² Vezi pe larg Stoica Lascu, Nicolae Iorga şi evenimentele din Balcani. În: vol. Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente, III, Coordonatori Constantin Buşe şi Constantin Găucan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2007, p. 295-296.

³ Cf. Andrei Pippidi, Pour l`histoire du premier Institut des études sud-est europénnes. În: „Revue des études sud-est europénnes”, XVI, 1, 1978, p. 139-156; idem, Reformă sau declin. A doua perioadă a studiilor sud-est europene în România. În: „Revista istorică”, s.n., II, 11-12, 1991, p. 641-650.

⁴ Barbu Theodorescu, Nicolae Iorga, Colecţia Oameni de seamă, Bucureşti, Editura Tineretului,1968, p. 261.

⁵ N.A. Constantinescu, Dare de seamă asupra întemeierii şi activităţii Institutului pentru Studiul Europei sud-estice, Bucureşti, 1926, p. 5.

⁶ N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, Bucureşti, 1934, p. 189.

⁷ Nicolae Iorga, Histoire des Romains et de la Romanité Orientale, vol. 1, partea 1, Paris, Librairie Ernest Laroux, 1937, p. 12.

⁸ N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, Ediţia a IV-a, Introducere, note şi comentarii de Andrei Pippidi, Iaşi, Polirom, 1999, p. 137.

⁹ N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, p. 189; Valeria Costăchel, N. Iorga aşa cum l-am cunoscut. În: Nicolae Iorga. Omul şi opera, Vol. II, coord. Gh. Buzatu şi C. Gh. Marinescu, Bacău, Plumb, 1994, p. 237.

¹⁰ Actul de întemeiere a Institutului, vezi N. A. Constantinescu, op. cit., p. 4-7; Valeria Costăchel, op. cit., loc. cit., p. 237-238.

¹¹ N. Iorga, Generalităţi cu privire la studiile istorice, p. 122-125; Nicholas M. Nagy-Talavera, N. Iorga. O biografie, Iaşi, Institutul European, 1999, p. 138.

¹² N. Iorga, Trois conférence sur le Sud-Est de l`Europe, Bucureşti, p. 3-27; a se vedea şi tonul cu care I. G. Duca povesteşte inaugurarea, la care era prezent ca ministru al Instrucţiunii, în Amintiri politice, Vol. 1, München, Editura Ion Dumitru, 1981, p. 171-173. Despre Institut, vezi N.A. Constantinescu, op. cit.; idem, Institutul Sud-Est European, în „Boabe de grâu”, II, 1931, p. 507-514.

¹³ N. Iorga, Basele populare ale oricărei mişcări în Balcani, Bucureşti, 1939, p. 1.

¹⁴ N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, vol. III, p. 9.

¹⁵ Un nou centru de cercetări româneşti peste hotare: Institutul de Arheologie din Albania, în „Neamul Românesc”, 7.12.1937.

¹⁶ Nicholas M. Nagy-Talavera, op. cit., p. 258.

¹⁷ Barbu Theodorescu, op. cit., p. 309.

¹⁸ Institutul de Bizantinologie, făgăduit de guvernul român congresiştilor, a fost creat printr-o lege din 1927, dar s-a realizat abia în 1935, fiind condus de N. Iorga până la moartea sa şi, după 1940, de N. Bănescu, până la desfiinţarea decretată în 1948.

¹⁹ N. Iorga, Byzance après Byzance, Bucureşti, 1935.

²⁰ B.P. Haşdeu, Strat şi substrat, genealogia popoarelor balcanice, în „Revista nouă”, nr. 1-2 din 1892, p. 5-27.

²¹ Maria Todorova, Balcanii şi balcanismul, Bucureşti, Humanitas, 2000, p. 258.

²² N. Iorga, Le caractère commun des institutions du sud-est de l`Europe, Paris, 1929, p. 3.

²³ Vezi Gheorghe Zbuchea, O instituţie sud-est europeană: straţioţii, voinici, viteji. Încercare de istorie comparată, în Analele Universităţii „Spiru Haret”, Seria Istorie Nr.2, 1999, Bucureşti, Editura Fundaţiei „România de Mâine”, 2000, p. 117.

²⁴ Vezi pe larg Victor Papacostea, Civilizaţie românească şi civilizaţie balcanică: Studii Istorice, Bucureşti, Editura Eminescu, 1983; Maria Todorova, op. cit., p. 80.