Semantica textului şi problema referinţei nominale
Pentru tipar
Semantica textului şi problema referinţei nominale(Cluj-Napoca, Editura Accent, 2006) este varianta editată a tezei de doctorat, pe care colega noastră, conferenţiar univ. dr. Mihaela Munteanu, a susţinut-o în 2005.
În Argument, suntem înştiinţaţi că ne aflăm în faţa unei lucrări ce se situează la confluenţa lingvisticii textului, deschise spre pragmatică, cu o variantă a teoriei referinţei, orientate prioritar spre producerea şi actualizarea sensului textual.
În primul capitol al cărţii, Referinţa nominală ca fenomen discursiv: consideraţii retrospective şi de perspectivă, autoarea ia în discuţie, concentrând materialul în două subcapitole (Aspecte logico-filozofice şi Aspecte lingvistico-pragmatice), principalele teorii ce au ca obiect raportul dintre limbaj – lume / limbaj – cunoaştere, legătura expresie verbală – referent, legătura propoziţii – stări de lucruri, semantica lumilor posibile şi problema referinţei. Relaţia limbaj – realitate / limbaj – cunoaştere se impune a fi analizată din perspectivă epistemologică, „obiectivitatea epistemică nelimitându-se doar la o relaţie reducţionistă a limbajului cu obiectul, ci fiind condiţionată de co(n)texte, motivaţii, perspective teoretice, culturale, univers de aşteptări etc.” (p. 25).
Dintre teoriile care au avut ca obiect investigarea problematicii referenţiale au stat în atenţia studiului în discuţie abordările descriptive, cele cauzale şi cele din perspectiva actelor de limbaj. Se insistă asupra teoriilor clasice descriptive ale referinţei, propuse de Russell şi Frege. Acestea susţin că un nume propriu reprezintă o abreviere pentru o mulţime de descripţii. Teoria modernă descriptivă a referinţei, ai cărei exponenţi sunt Strayson şi Searle, consideră că sensul unui nume e un „mănunchi de descripţii” ce îi determină referinţa. Numele se va referi la obiectul pe care îl denotă cele mai multe descripţii. Teoria cauzală a referinţei, urmată de filozoful american S. Kripke, susţine că fixarea referinţei unui nume (propriu) depinde de relaţiile dintre vorbitor şi contextul lingvistic, social, epistemic etc. Altfel spus, teoriile nondescriptive (sau teoria cauzală a referinţei) impun ca referinţa numelor să fie dependentă de o relaţie externă.
Vorbind despre legătura dintre propoziţii şi stări de lucruri, Mihaela Munteanu atrage atenţia asupra faptului că denotaţia unei propoziţii se înscrie într-o semantică vericondiţională: propoziţiile sunt adevărate dacă ele corespund unor stări de lucruri sau, altfel spus, evaluarea propoziţiei în termenii adevărat – fals va fi determinată de ansamblul condiţiilor de adevăr, satisfăcute sau nu, ale propoziţiei.
Autoarea se opreşte apoi la teoria lumilor posibile. Abordarea aduce în discuţie identitatea referentului desemnat printr-un nume propriu. Sunt sesizate cele două direcţii care s-au impus: una ce respinge noţiunea de identitate, iar alta care o acceptă. Prin urmare, o propoziţie care conţine un nume propriu este adevărată în toate lumile posibile numai dacă numele propriu desemnează acelaşi individ în toate lumile posibile.
Luând în considerare nivelul lingvistico-pragmatic al referinţei, autoarea trece în revistă punctul de vedere al Teodorei Cristea (care adoptă perspectiva tradiţiei filozofice şi lingvistice referitoare la distincţia dintre denominare şi desemnare) şi pe cel al lui E. Coşeriu (care defineşte desemnarea drept conţinut lingvistic universal) şi afirmă că lucrarea de faţă va promova desemnarea ca funcţie a limbajului (capacitatea intrinsecă a acestuia de a trimite la o realitate din afara lui).
Al doilea capitol, Referent. Referinţă. Act referenţial. Definirea conceptelor, debutează cu o lămurire terminologică, operând distincţia referent / referinţă. Întâiul termen va desemna obiectul (sau clasa de obiecte) din lumea reală sau imaginară la care trimite o expresie verbală, iar al doilea termen, referinţa, reprezintă operaţia (operaţiile) lingvistică (lingvistice), prin care unui referent îi corespunde o expresie verbală (cf. Baylon, Mignot, 1995: 29, apud Mihaela Munteanu, p. 43).
Autoarea semnalează şi distincţiile între referinţă şi denotaţie (Michel Charolles), între referinţa virtuală şi referinţa actuală (J.-C. Milner).
Pornind de la interpretarea lui J. Moeschler, autoarea enumeră condiţiile de reuşită a actului de referinţă: (A.) „Un act de referinţă este încununat de succes dacă şi numai dacă referinţa intenţionată de vorbitor şi referinţa semantică coincid” şi (B.) „Se va spune despre un act de referinţă că este reuşit dacă obiectul pe care interlocutorul îl atribuie ca referent expresiei referenţiale este identic cu obiectul pe care locutorul avea intenţia să-l desemneze prin întrebuinţarea acestei expresii referenţiale” (apud Mihaela Munteanu, p. 45-46).
Vorbind despre actul referenţial în cadrul teoriei actelor de limbaj, autoarea se opreşte la teoria lui Searle, care distinge între „referinţa pe deplin consumată” şi „referinţa reuşită”. În primul caz, interlocutorul e capabil să identifice obiectul desemnat de locutor, iar în al doilea, chiar dacă uneori referinţa reuşită e ambiguă, locutorul o poate dezambiguiza la cerere.
În clasificarea referenţilor e urmat modelul lui Kleiber, care califică referentul drept endoforic, situat în „contextul textual” (cotext) şi exoforic, situat în plan extralingvistic.
Consacrându-le câte un subcapitol, autoarea demonstrează funcţionarea – în diverse tipuri de texte – a celor două concepte.
Deixa (Mihaela Munteanu preferând genul feminin al etimonului grecesc deixis) e un subcapitol ce tratează diferite forme pe care le ia referinţa. Specificitatea deixei constă în identificarea referentului pe baza parametrilor de timp, spaţiu şi a persoanelor din situaţia de enunţare: „localizarea şi identificarea persoanelor, a obiectelor, a proceselor, a evenimentelor şi a activităţilor [...] prin raportare la contextul spaţio-temporal creat şi menţinut prin actul de enunţare şi participarea, de regulă, a unui locutor şi a cel puţin unui interlocutor” (Lyons, 1980, apud Apothéloz, 1995: 32, apud Mihaela Munteanu, p. 52). Sunt enumerate diferite tipuri de expresii indexice: personale, spaţiale, temporale, textuale, sociale, toate beneficiind de un studiu aplicat aferent.
În capitolul Expresii verbale referenţiale, atenţia autoarei este reţinută de expresiile nominale definite, respectiv nedefinite şi de cele demonstrative. Criteriul conform căruia vor fi repartizate sintagmele va fi cel al saturării semantice. Demonstraţia propusă e convingător ilustrată pe parcursul celor două subcapitole: Problema saturării semantice şi autonomia referenţială (Constituenţi autonomi din punct de vedere referenţial – Expresii nominale definite, Expresii nominale demonstrative, Expresii nominale nedefinite) şi Expresii fără autonomie referenţială (pro-formele).
Capitolul consacrat relaţiei anaforice începe cu o delimitare a conceptului, prin anaforă înţelegându-se, pe de o parte, un fenomen lingvistic, iar pe de altă parte, un fenomen în a cărui abordare trebuie să se ţină seama de factori pragmatici, în sensul unei pragmatici a discursului. Între tipurile de anaforă, autoarea discută despre anafora nominală (fidelă, infidelă şi asociativă – acesteia din urmă rezervându-i un comentariu bogat şi pertinent) şi anafora pronominală standard. Apelând la exemple elocvente, Mihaela Munteanu lămureşte conceptele de anaforă intrafrastică vs. anafora transfrastică, arătând şi mijloacele (codice şi inferenţiale) de realizare a relaţiei anaforice şi ajungând la concluzia că în interpretarea fenomenelor anaforice nu se mai poate vorbi de un simplu mecanism de substituire. Expresia anaforică nu e tratată în termenii unei relaţii de dependenţă între un antecedent controlor şi o ţintă. Enunţul explicit se va constitui într-un „declanşator” inferenţial, iar calculul interpretativ al expresiilor anaforice va integra, în majoritatea cazurilor, „informaţii externe” contextului lingvistic (cf. Bégulin, 1993: 333, apud Mihaela Munteanu, p. 85).
În debutul capitolului Funcţii discursive ale expresiilor referenţiale, autoarea anunţă că, în partea a doua a cărţii, termenii referinţă, referent sau expresii referenţiale vor deveni „vehicule” în articularea sensului textual. Prin funcţii pragmatice, vor fi desemnate rolurile pe care expresiile le activează în discurs. Mihaela Munteanu ia în dezbatere funcţii ale grupului nominal, punctând funcţia informaţională a expresiilor referenţiale, şi expresii nominale cu funcţie referenţială, precum şi rolul lor în structuri actanţiale.
Într-un subcapitol foarte bine închegat, autoarea tratează funcţiile discursive ale numelui propriu (nume proprii cu / fără determinanţi), conchizând că sintagmele nominale care conţin un nume propriu pot beneficia de diferite valori discursive motivate de capacitatea numelui referentului discursiv de a menţine sau nu legătura denominativă cu referentul iniţial. Pentru tipul metonimic, referentul se construieşte prin trimitere directă la referentul iniţial, care, prin caracterul său individualizator, atribuie şi referentului discursiv unicitate.
În paginile consacrate funcţiilor discursive ale demonstrativelor, Mihaela Munteanu subliniază dubla lor ipostază: pe de o parte, demonstrativul are rol focalizator asupra obiectului ce se găseşte în imediata vecinătate discursivă sau în afara câmpului „deictic”; pe de altă parte, sintagmele demonstrative cumulează şi rolul metatextual al deixei discursive, demonstrativul având rol şi în continuitatea tematică a discursului, ori poate contribui la fractarea şi schimbarea acesteia.
Autoarea oferă un loc aparte în studiul său funcţiilor discursive ale posesivelor. Un subcapitol i se alocă şi ambiguităţii referenţiale, autoarea semnalându-i importanţa în interpretarea textului, aceasta devenind creatoare a efectelor de sens(uri).
În capitolul al şaselea, Mihaela Munteanu îşi continuă demersul, vorbind despre reţele sau lanţuri referenţiale în analiza textului. Referinţa, coreferinţa şi anafora sunt concepte care se intersectează în sfera semanticii referenţiale, fără însă a se determina reciproc.
Din paginile dedicate referentului evolutiv, reţinem că acesta are în vedere distincţia dintre referent ca „obiect al lumii” şi referent ca „obiect al discursului”. Prin exemplele analizate, Mihaela Munteanu face observaţii oportune pentru situaţiile discursive în care fenomenul referinţei evolutive e caracteristic anumitor tipuri de texte.
Ultimul capitol al cărţii, Referentul discursiv şi problema articulării sensului, se impune printr-o perspectivă proprie a construcţiei acestuia în conexiune cu un anumit tip de reţea textuală: actanţială, tematică, izotopică, polifonică şi intertextuală. Autoarea remarcă faptul că „un text (şi implicit referentul creat de acesta) trimite la un alt text (scris deja) şi preia ideatic teme, motive, simboluri pe care le reconstituie diferit, în funcţie de interesul, intuiţia, structura şi / sau intenţia urmărită de locutor, narator. Pe de altă parte, sensurile textului – «receptacul» se îmbogăţesc, se diversifică sau se restrâng în variantele reluării laitmotivelor iniţiale, ele suportând uneori un proces de resemantizare evidentă. Referentul discursiv, ca punct de plecare în acest demers, se regăseşte «în ricoşeu» în variantele ulterioare, confirmând astfel reţeaua intertextuală ca realitate participativă la crearea noului (noilor) sens(uri)” (p. 229).
Solid motivată bibliografic (având ca punct de pornire un suport considerabil de texte teoretice), cartea Mihaelei Munteanu se impune, în toată puterea cuvântului, în peisajul de referinţă al literaturii de specialitate. Discursul teoretic stricto sensu e „ameliorat” de îndrăzneţe şi întemeiate incursiuni analitice şi interpretative, toate făcând dovada unei veritabile cunoaşteri a conceptelor şi a abilităţii operării cu acestea. Grăitoare în sensul celor spuse anterior, pe coperta a patra a cărţii, stau cuvintele mentorului spiritual al autoarei, Carmen Vlad: „Prin rigoare, disciplină şi onestitate în actul cercetării, lucrarea este şi expresia unei personalităţi în plină evoluţie, cu evidentă curiozitate şi plăcere a lecturii a tot ce apare nou, fără a neglija însă recursul la cărţile esenţiale ale disciplinelor tradiţionale, «clasice», validate de magistratura timpului”.
Fără îndoială şi pe bună dreptate, cartea Mihaelei Munteanu va figura (şi figurează deja) între studiile de interes imediat ale semanticii textuale.