Nicolae Iorga – scrieri despre „macedo-români sau aromâni, românii din Peninsula Balcanică”

N. Iorga vede în fraţii macedoneni
elemente de o rară inteligenţă
şi de o energie fără pereche, întărire şi mândrie
a oricărui loc l-ar ocupa pe moşia neamului.

22 april 1932

Patriarhului Istoriografiei române – pe care îl cinstim astăzi, la marcarea a 150 de ani de la naştere –, Apostolului neamului, marelui savant, care „avait toujours été préoccupé de la valeur morale de l’histoire, de l’aide qu’elle peut apporter à la marche chancelante de l’humanit锹, „un géant du Danube”², cum l-au văzut străinii –, „un geniu al românismului”³, „omul destinului”⁴, „geniul fară pereche ce l-a produs plaiurile României, culmea cea mai înaltă a Ceahlăului moldovenesc, aureolată de belşugul soarelui ceresc, ale cărui raze binefăcătoare au încălzit poporul român mai bine de cincizeci de ani”⁵, cum l-au numit conaţionalii săi – scurgerea timpului îi certifică neîncetat şi tot mai pregnant previziunea din 1940 a filosofului Constantin Rădulescu-Motru: „Nicolae Iorga, figură legendară încă din timpul vieţii, câştigă în grandoare cu cât timpul trece”⁶.

Cu adevărat, cel mai de seamă istoric al poporului nostru, personalitatea polivalentă fără egal, în plan universal, a epocii sale, a fost, totodată, şi „cel mai bun cunoscător al românismului din sudul Dunării” – aşa cum avea să scrie în 1941 Theodor Capidan (1879-1953)⁷, reputatul filolog şi lingvist, cunoscut militant naţional-cultural, aparţinător, el însuşi, năpăstuitei ramuri balcanice a Romanităţii Răsăritene⁸. 

În  imensitatea scrierilor sale cu caracter istoric – zeci de cărţi (culegeri de documente, monografii, sinteze, lucrări de popularizare) şi mii de articole⁹ – se regăseşte, într-adevăr, şi reconstituirea amănunţită, a trecutului „ramurii balcanice a naţiunii”¹⁰: „Macedo-românii sau aromânii nu sunt o unitate naţională neglijabilă în Peninsula Balcanică, din contră, ei constituiesc o populaţie foarte numeroasă în Epir, Macedonia şi în alte regiuni din partea medie şi meridională a Peninsulei Balcanice, de-a lungul ţărmurilor râului Vardar, în Tesalia, pe Rodope, în zona Monastir [Bitolia – Republica Macedonia de Nord], pe ţărmurile Egee, în câteva teritorii cuprinse în graniţele actuale ale noului Stat albanes şi mai cu samă în Musachea, în regiunea Berat şi Coriţa, unde se află nucleuri foarte importante de români. La aceştia – spunea N. Iorga într-o conferinţa organizată, la 7 aprilie 1922, de Societatea Tinerimea Macedo-Română – trebuie să se adauge un  număr de români cari exercită păstoritul şi cari trăiesc în triburi nomade, adică fără reşedinţă fixă şi cari se cheamă fârşeroţi”.

N. Iorga a scris o lucrare cu tematică specioasă – cunoscuta Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédoine, Épire, Thessalie etc.), apărută la Bucureşti în 1919 (în acelaşi an este tradusă şi în limba română „din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherassy”)¹¹; istoricului şi militantului pe tărâmul afirmării ideii naţionale, fireşte că nu-i putea fi străină cauza acestor îndepărtaţi, geograficeşte, fraţi ai daco-românilor; deşi părerile sale asupra unor aspecte ale istoriei aromânilor au cunoscut unele nuanţări¹² – mai ales în ceea ce priveşte elementele etnice constitutive ce au concurat la etnogeneza acestora –, pentru  el, istoria aromânilor este în directă relaţie cu cea a fraţilor nord-balcanici: „Românii din Pind – odinioară şi din Balcani – cari poartă în istorie, ca şi fraţii lor de la Dunăre şi Carpaţi, numele de vlahi, pe care li l-au dat bizantinii, ca şi germanii, slavii şi maghiarii, şi cari se numesc pe sine, dar numai unii dintre dânşii, aromâni sau armâni, formează o parte desfăcută, isolată, în mare parte desnaţionalisată şi împiedicată, prin vicisitudinile dureroase, de a forma un Stat osebit, a romanităţii în Orient”¹³.

(Nu este exclus ca savantul însuşi să aparţină, prin ascendenţi, acestei tulpini a Romanităţii, cu toate că el nu a insistat, de-a lungul vieţii, decât accidental asupra originii sale, nepreocupându-l ca atare şi nepronunţându-se fără echivoc¹⁴; în epocă, aromânii îl considerau însă, deseori, consângen: „Mărturisim sincer că dacă şi noi macedo-românii am avea asemenea locuri ca cele de la Santa Quaranta, i-am oferi unul. Ar fi fost – se scria, în 1932, într-o gazetă din Capitală redactată de intelectuali români de sorginte aromână – acesta un prilej ca să-şi adune nepoţii nealteraţi ai «bunicilor macedo-români»”¹⁵. Chiar şi atunci când va conferenţia – în mai multe rânduri – despre istoria „păstorilor români din Pind”¹⁶ sau se va afla în mijlocul lor, N. Iorga nu va face referiri la posibila ascendenţă comună.) 

Asupra complexităţii problemei aromâneşti după 1900 N. Iorga avea să se oprească prin intermediul publicaţiilor sale, după cum în intervenţii la Cameră îşi va expune şi acolo, franc, părerile ce nu coincideau, deseori, cu ale altor fruntaşi politici.

 Pentru N. Iorga, înţelegerea între statele şi popoarele din Balcani era absolut necesară din perspectiva asumării conştiente a rolului lor pentru garantarea propriului destin în această parte a Europei, colaborare asupra căreia va reveni, cu insistenţă, şi în deceniile interbelice: „Avem o datorie de cinste faţă de aromâni, pe cari nimeni altul nu-i poate apăra decât România (subl.n.). Uciderea lor de bandiţii greci e un fapt nespus de dureros. Oamenii noştri de stat trebuie să împiedice aceste măceluri şi să dea oamenilor putinţa de a trăi în pacea lor de buni gospodari pe cari nu ne gândim a-i anexa, în acelaşi timp – avansează N. Iorga o soluţie ce va fi concretizată în perioada interbelică pe scară largă – să aducem la noi pe cât mai mulţi dintre ei (...). Dar nu era oare alt mijloc (decât expulzarea unor greci din Regat – n.n.) de a scoate pe bieţii aromâni din mâna nebunului? Un adevărat om de Stat, care înţelege ce represintă o ţară, şi nici decât un partid, l-ar fi găsit de sigur”¹⁷. 

În aceeaşi vară a anului 1906, aproape fiecare număr al „Neamului Românesc” încorporează articole ale lui N. Iorga „în chestia macedoneană”, socotită a fi „fost ridicată întăiu pe o vreme când la Dunăre erau numai două principate supuse turcilor şi care nu puteau face peste hotarele lor nici un fel de politică. Noi abia ştiam de... cuţovlahi, pe cari doar dacă-i pomenise vreunul din scriitorii noştri mai vechi”¹⁸.

În toamna anului 1912, când tocmai izbucnise Primul Război Balcanic, N. Iorga avertizează că planurile Marilor Puteri de creare a unei Albanii şi a unei Macedonii independente nu „înseamnă, însă, pe departe, o Macedonie românească. Sunt aşa de risipiţi ai noştri şi aşa de puţini au o conştiinţă naţională! Pentru a o trezi trebuie o muncă uriaşă. Şi consulii austriaci n’ajung pentru aceasta. Trebuie ca toţi aromânii să se concentreze acolo pentru opera cea mare: crearea naţionalităţii politice aromâneşti.

Azi ei sunt încă oaspeţii noştri iubiţi. Îi ajutăm, de şi cultura noastră, viaţa noastră politică n’are neapărată nevoie de dânşii. Dar mâne – avertizează N. Iorga, însă realităţile din anii interbelici, circumstanţiale problematicii aromâneşti, îl vor dezminţi¹⁹ – cine din ei va mai bate străzile Bucureştilor va fi pentru orice om cu simţire un desertor şi o canalie (sic!)”²⁰.

În timpul Războaielor Balcanice N. Iorga militează nu numai pentru apărarea drepturilor naţionale – în noul context, al înfruntărilor pe câmpurile de luptă – ale românilor macedoneni, ci şi a vieţii fruntaşilor acestora, ameninţate, „se pare”, cu tribunalele marţiale greceşti, cerând autorităţilor o atitudine fermă, care, dacă s-ar fi adeverit ştirile, să ducă până la ruperea relaţiilor dintre cele două ţări: „Ar fi o infamie vrednică de un trib negru din adâncul Africei. Guvernul român e dator să ceară lămuriri, să dea comunicat, şi, dacă asemenea ticăloşii s’au înfăptuit, să rupă legăturile diplomatice cu Statul care le tolerează şi să arate supuşilor lui din România drumul către casă”²¹.      

Mai apoi, în perioada interbelică, N. Iorga nu-i va mai judeca în termeni la fel de aspri pe aromânii stabiliţi în Ţară; dimpotrivă, va avea cuvinte de reală apreciere, atât în materiale publicistice, în conferinţe,  cât şi cu ocazia numeroaselor recenzii în care, în mod special sau ocazional, făcea referire şi la trecutul istoric al românilor balcanici sau evidenţia succesele pe plan intelectual ale unor fruntaşi ai acestora.

De pildă, în 1922 scria în revista craioveană „Ramuri” despre Nota «macedoneană» a d-lui N. Baţaria – cu referire la scrierile literare ale fostului său student (amintit mai sus), „născut în acele regiuni ale românismului balcanic”; la stingerea, prematură, din viaţă a profesorului Cezar Papacostea (1886-1936)²², după ce evidenţia meritele clasicistului, N. Iorga ţinea să releve dimensiunea profunzimii spiritului naţional-istoric al reprezentanţilor balcanici ai romanităţii: „Nu se va putea spune niciodată în de ajuns ce minunat prinos aduc în viaţa noastră naţională fraţii noştri macedoneni, aşa de puţini la număr şi aşa de bogaţi în fapte, poate şi pentru că în ei e mai multă adevărată romanitate, şi mai veche, decât în noi. Grecii moderni au dorit să şi-i câştige. Ei însă, urmaşii unor pricepuţi negustori, au ştiut să păstreze pentru dânşii câştigul care era cunoaşterea vechii limbi elenice, cu putinţa de a pătrunde în grelele ei taine, atât de răsplătitoare, iar sufletul şi l-au păstrat pentru ei – şi pentru noi (subl.n.)”²³; la moartea, câteva luni mai târziu, a profesorului Iuliu Valaori (1867-1936), în octombrie 1936, deplângea „pierderea unui om de stâncoasă tradiţie”, a încă unuia “din macedonenii cari au venit la noi ca să ne ajute (subl.n.) şi cari prin munca şi cinstea lor s’au aşezat în primele rânduri ale societăţii”²⁴.

În acelaşi timp, este de spus că în anii ’20-’30, savantul a fost dublat, tot mai evident, şi de omul politic cu mari responsabilităţi în Statul Român, astfel încât el îşi va atenua – vârsta îşi punea şi ea pecetea – sensibil militantismul naţionalist, pledând, mai accentuat, pentru toleranţă, conlucrare şi înţelegere între popoarele balcanice, fără a pierde complet din vedere, însă, şi relevarea  intereselor românilor de peste hotare; sunt relevate, în lucrări de sinteză, personalităţile elene/sârbeşti de origine aromână, contribuţia lor la făurirea statului modern grec/sârb: „Se poate spune că originea cărturarilor, ca şi a marilor negustori greci, fiind din acele părţi unde elementul etnic grecesc e în minoritate (ultimul termen era cel puţin un elegant eufemism... – n.n.), spiritul acestor români a dat elenismului nou educaţia ca şi prestigiul său intelectual, precum braţul altor aromâni – scria el în sinteza din 1919 – era să-i dea forma modernă de Stat”; la fel, într-o conferinţă din martie 1939, vorbind despre ministrul jugoslav de Externe (1939-1941) Ţinţar Marcovici (1889-1947)²⁵, arată că „nu este numai prietenul nostru, dar este de-ai noştri (subl.n.), fiindcă însuşirea lui de «Ţinţar» nu este altceva decât coborârea din rândul acelor macedoneni care au dat sârbilor rurali şi războinici o burghezie şi a căror istorie a fost dată într-o carte a d-lui profesor Popovici de la Belgrad, aşa încât cu d. Marcovici a fost foarte uşor să ne înţelegem (subl.n.)²⁶”. Verbul polemic antigrecesc lasă loc, cum se vede, unei mai olimpiene atitudini, a unei detaşări ştiinţifice – poziţionându-se însă, răspicat, împotriva afirmaţiilor profesorului elen Antonios Keramopoulos (1870-1960), care încearcă să argumenteze că aromânii nu sunt decât vechii greci „latinizaţi”, alegaţie pe care N. Iorga o categoriseşte drept „o eresie”²⁷ (intelectualii aromâni din Ţară – şi învăţaţi de certă autoritate ştiinţifică, precum Gheorghe I. Brătianu²⁸ – se vor poziţiona şi ei fără echivoc²⁹).

Analizele iorghiene vor releva în continuare, constant – în ceea ce-i priveşte pe aromâni –, calităţile lor de comercianţi, de antemergători, deschizându-le „continuatorilor Veneţiei în Peninsulă drumul care duce la prietenia recunoscătoare”³⁰; calităţile native, constructive şi naţional-afective, apreciindu-le ca atare la cei stabiliţi în Ţară (cu predilecţie în judeţele din Dobrogea de Sud). Urmaşul „oamenilor de la Pind, de la Adriatica”, va reliefa – în acelaşi registru admirativ – „virtuţile acestei preţioase ramuri a neamului nostru”, care „sunt, pe orice câmp ar lucra: onestitate, lealitate şi credinţă”³¹, aprecieri la adresa cărora fruntaşii din Capitală ai românilor macedoneni vor exprima, la rându-le, nu o dată, gratitudinea cuvenită: „Societatea de Cultură Macedo-Română înţelege să considere înălţătoarele cuvinte ale dvs. (ocazionate de moartea prematură a Iui Cezar Papacostea – n.n.) ca un îndemn şi un reazem pentru continuarea luptei pe căi legale întru apărarea drepturilor acestor fraţi”³².

La începutul lui iunie 1933, cu prilejul Congresului Ligii Culturale, desfăşurat la Călăraşi, fostul prim-ministru (1931-1932) vizitează şi localităţi din judeţul Durostor, unde se aflau, în mare parte, aromâni împroprietăriţi de Statul Român, şi va susţine o conferinţă cu titlul Două civilisaţii. Pe parcursul călătoriei, în noua aşezare Fraşari, N. Iorga „a îndemnat pe cei care au primit pentru destoinicia firii lor recunoştinţa gliei ce i-a binecuvântat  cu rod bogat, să păstreze alături de virtuţile neştirbite de viforul vremurilor vitrege, tradiţiile străbune”³³, respectiv Apostolul Neamului adresându-le aromânilor dobrogeni, între altele, următoarele îndemnuri: „În ţara cealaltă, a strămoşilor d-voastre, n-aţi fost robii nimănui. Aţi trăit pe temeiul vechilor privilegii de care nu s-a putut atinge nimeni. Aţi fost domni în casele voastre, în oraşele pe care le-aţi ştiut ridica. Domni trebuie să vă simţiţi şi aici (subl.n.)”³⁴.

De asemenea, el va scrie un emoţionant articol în „Neamul Românesc”, intitulat O comoară a neamului (dar nu va face nici o aluzie la posibila înrudire de neam): „În marginea Silistrei am văzut şi eu, cu prilejul Congresului Ligei Culturale, o comoară, o adevărată, dar nu îndestul de preţuită comoară a neamului nostru.

În Fraşari, în Aidemir, unde s´au aşezat câteva sute din miile de români macedoneni, curaţi, neamestecaţi cu nimeni, păstrând străvechiul tip iliro-roman, o curiositate şi o mândrie a etnografiei balcanice, am văzut case mari, frumoase, larg clădite, bine împărţite, cu odăi de oaspeţi, mobilate ca la oraşe, cu încăperi deosebite pentru dormit, pentru ţinut copiii, pentru bucătărie, cu grădină de flori şi cu începuturi de livadă. Dar mai ales i-am văzut pe dânşii şi pe dânsele, represintanţii unei rase care n´a fost supusă nici o dată, politic şi social, care, pe basa privilegiului păstrat de-a lungul secolelor, a stat drept în faţa ori cui. Oameni de credinţă şi de vitejie, călăuzi, ostaşi, ctitori de oraşe, străbătători de ţeri şi mări, creatori.

I-am primit ca pe nişte pribegi, când ei sunt invitaţii noştri, şi i-am tratat une ori ca pe nişte miluiţi, când ei nu ştiu ce înseamnă mila nimănui. E vremea să se înţeleagă ce sunt aşezările lor: cetăţile noastre la graniţa cea mai primejduită (subl. n.) din lăuntru chiar”³⁵.

Acest articol surprinde, în doar câteva fraze, trăsăturile psihosociale ale acelora dintre ei stabiliţi în judeţele din Dobrogea de Sud/Cadrilater, despre care N. Iorga scria, la 22 aprilie 1932, pe adresa ziarului „Macedonia”: „vede în fraţii macedoneni elemente de o rară inteligenţă şi de o energie fără pereche, întărire şi mândria oricărui loc l-ar ocupa pe moşia neamului”.

La capătul acestor succinte consideraţii pe marginea scrierilor lui N. Iorga despre românii balcanici şi a relaţiei  cu aceştia³⁶, nu este lipsit de interes reamintirea unui mai puţin cunoscut articol publicat în „Neamul Românesc”, în 1935 – unul din rarele, totuşi (în comparaţie cu multitudinea luărilor de atitudine din primul deceniu al secolului), din perioada interbelică, având drept subiect pe „fraţii balcanici”, o creionare sintetică a viziunii sale asupra locului şi rosturilor existenţei aromânilor în societatea românească: „S’a făcut un act de dreptate şi de prevedere naţională prin acceptarea solemnă în cetatea politică românească a macedonenilor aşezaţi ca grăniceri în locul cel mai primejdios al hotarelor noastre.

Chemaţi de oameni cu intenţii bune pe o vreme când însă nu se prevedeau încă acele exproprieri  balcanice care-i fac indesirabili în vechile lor vetre, năvălite de intruşi de altă seminţie, ei au fost multă vreme uitaţi, ba chiar şi prigoniţi de o administraţie oarbă ori pusă în serviciul adversarilor noştri direcţi.

Ei însă, aceşti oameni de ispravă, au ştiut să resiste cu acea putere lăuntrică pe care o au mai mult decât alţi români (subl.n.). Ba au ştiut să se adapteze. Urmaşii ciobanilor transhumanţi au scos grâu din brazdă şi au prins peşte din baltă. Mâine, ei vor da, de altfel după înseşi tradiţiilor lor, o burghesie oraşelor. Înconjuraţi de o straşnică duşmănie, ei nu s´au lăsat în sama jandarmului şi a grănicerului (se referă la aromânii împroprietăriţi în cele două judeţe sud-dobrogene – n.n.). Organisaţi milităreşte, cu straja şi cu armele lor, ei pot resista unui atac prin surprindere. Învie într’înşii ostaşii de pe vremuri, aceia ale căror canabe de lângă lagăre au dus pănă departe romanisarea şi au pus temeiul naţiei.

Acuma, să-i slăbim cu politica de partid – concluzionează, cu multă  îndreptăţire, N. Iorga – şi vom vedea de ce sunt în stare”³⁷.

Note și referințe bibliografice:

¹ Discours de M. Mario Roques, de l’Institut, professeur au Collège France, à l’Académie des Inscriptions et Belles-Lettres, le 6 décembre 1940. In: „Revue Historique du Sud-Est européen”, XVIII-e année, 1941, p. 19 [10-19].

² L. Bourgues, Portrait. Le Professeur Iorga, în „Gringoire”, Nº 137, 19 Juin 1931, p. 2. În Arhivele Naţionale ale României. Arhiva Istorică Centrală. Fond N. Iorga, dos. 18, f. 46.

³ Cum l-a numit într-o scrisoare (datată 28 dec. 1913, la Chichli Constantinopol) fruntaşul românilor macedoneni N. Baţaria (1874-1952) (aşa se grafia în acea perioadă; mai târziu va folosi varianta Batzaria) – apud Scrisori către N. Iorga, 3: 1913-1914. Ediţie îngrijită de Petre Ţurlea. Studiu introductiv de Andrei Pippidi. Documente literare, Editura Minerva, Bucureşti, 1988, p. 176 (alte două scrisori, datate 4 ianuar 1914 Constantinopol, respectiv 27 decembrie 1914 Grand Hôtel Bucureşti, din partea Al d-ei voastre devotat, N. Baţaria: p. 186-187, 373); vezi şi N. Batzaria, La aniversarea „Neamului Românesc”. Amintiri mai vechi şi mai noui. În: „Neamul Românesc”, XXX, nr. 6, 9 ianuarie 1935, p. 1-2; vezi şi infra 37, 38.

⁴ Dragoş Protopopescu, N. Iorga, omul destinului, în „Buna Vestire”, I, nr. 144, 20 august 1937, p. 1.

⁵ Ceahlăul culturii şi spiritualităţii Neamului Românesc, în „Vestitorul creştin ortodox”, VII, nr. 50, 20 octombrie-20 noiembrie 1939, p. 1.

⁶ Apud Petre Ţurlea, Nicolae Iorga. O viaţă pentru neamul românesc, Editura Pro Historia (Col. Clubul Istoricilor, nr. 2), Bucureşti, 2001, p. 131.

⁷ Marele istoric va avea cuvinte de laudă atunci când semnalează apariţia, în 1932, a volumului Aromînii, dialectul aromîn, studiu lingvistic: „Această vastă lucrare, de cea mai mare importanţă, începe cu o introducere şi o cercetare bibliografică, deosebit de importante şi pentru istorie” – N. Iorga, Cronică, în „Revista Istorică”. Dări de samă, documente şi notiţe, Vol. XIX, n-le 1-3, Ianuar-Mart 1933, p. 61; ca şi la adresa acestuia: „Nu se poate spune în de ajuns care e bogăţia punctelor de vedere, a noilor ştiri si frumoasa rînduială a formei în cuvîntarea de intrare la Academia Romînă a d-lui Teodor Capidan, Romanitatea balcanică (Bucureşti 1935)” – Idem, Cronică, în Ibidem, Vol. XXIII, n-le 4-6, April-Iunie 1937, p. 191 (vezi şi Idem, Ascultând pe d. Capidan, în „Neamul Românesc”, XXX, nr. 267, 8 decembrie 1936, p. 1).

Aprecieri la fel de elogioase, şi despre Anastase N. Hâciu – autorul consistentului volum Aromânii. Comerţ, industrie, arte, expansiune, civilisaţie –, care, deşi „n’est que professeur  de philosophie”, „vient de donner un admirable livre d’information sur la vie des Roumains
de Macédoine dont il descend lui-même. Il mérite, pour la qualité énorme de reseignements qu’il contient, d’être analysé presque page par page” – Comptes-rendus, în „Revue Historique du Sud-Est européen”, XIII-e année, nos. 10-12, Octobre-Decembre 1936, p. 384 [384-386].

⁸ Th. Capidan, N. Iorga şi Românii din sudul Peninsulei Balcanice, „Revista Istorică”. Dări de samă, documente şi notiţe, Vol. XXVII, n-le 1-12, Ianuar-Decembre 1941, p. 41 [41-50].

⁹ Cu titlu de exemplu, materiale din „Revista Istorică” – O nouă carte privitoare la Romînii din Balcani (este primul articol din numărul respectiv), în Ibidem, Vol. IX, n-le 7-9, Iulie-Septembre 1923, p. 113-114. Un Moscopolean Patriarh de Ohrida – şi donaţia lui Gheorghe Castriotul, în Ibidem, Vol. XVIII, n-le 10-12, Octombre-Decembre 1932, p. 314-315; Iarăşi Moscopole, p. 350-353. Un Aromîn dascăl al Academiei din Constantinopol, în Ibidem, XXI, nr. 1-3, Ianuar-Mart 1935, p. 29. Un mare negustor macedonean din secolul al XVlI-lea (este primul articol din numărul respectiv), în Ibidem, Vol. XXIII, n-le 7-9, Iulie-Septembre 1937, p. 209-210: „Încetul pe încetul însemnătatea elementului romănesc în Balcani prinde a se afirma. În frumosul studiu al d-lui Andrei Veress despre pribegia lui Grigore-Vodă Ghica în Apus se cuprinde un interesant raport din Viena, 8 Mart 1665, care ni arată cât de întinse erau la această dată legăturile de comerţ al unui Macedonean şi cât de mult ele erau în legătură cu împrejurările politice ale vremii” (p. 209).

¹⁰ N. Iorga, Les Roumains et le nouvel état de choses en Orient, Vălenii-de-Munte, Imprimeria „Neamul Românesc”, 1912, p. 15; să reamintim, în acest context, titlul cap. III (Cartea a II-a) din Istoria românilor, anume: Noua creaţiune românească în Balcanii secolului al XIII-lea: Asăneştii – Idem, Istoria românilor, vol. III: Ctitorii. Volum îngrijit de Victor Spinei. Text stabilit, note, comentarii şi postfaţă de Victor Spinei. Addenda de Costică Asăvoaie, Indice de Sorin Iftimi şi Victor Spinei [Coordonatorii ediţia a II-a: Gheorghe Buzatu şi Victor Spinei] (Academia Română – Filiala Iaşi. Institutul de Arheologie. Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană), Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, p. 77-87 (p. 87-89: Note şi comentarii).

¹¹ Idem, Histoire des Roumains de la Péninsule des Balcans (Albanie, Macédoine, Épire, Thessalie, etc.). Publiée par la Société des Macédo-Roumains de Bucarest (Publications de l’Institut pour l’Étude de l’Europe Sud-Orientale), Imprimerie „Cultura Neamului Romănesc”, Bucarest, 1919 /66 p. + l h. + 1 tab./.

¹² Pe larg, Mircea Popescu, Nicolae Iorga şi problema armânească, în Noul Album Macedo-Român (Institutul Român de Cercetări), vol. I,  Freiburg, 1959, p. 265-302.

¹³ N. Iorga, Istoria Romînilor din Peninsula Balcanică (Albania, Macedonia, Epir, Tesalia, etc.). Ediţie romănească publicată din îndemnul şi cu cheltuiala d-lui Matei Gherrasy, Tipografia „Cultura Neamului Romănesc”, Bucureşti, 1919, p. 7.

¹⁴ Vezi Stoica Lascu, N. Iorga şi „chestiunea aromânească” la începutul secolului al XX-lea, în „Revista istorică”.  Serie nouă, tomul XIII, nr. 1-2, ianuarie-aprilie 2002, p. 24 (nota 13); despre ascendenţa sa, sinteza cercetărilor – care nu converg în sensul unei filiaţiuni expres aromâne –, la Mihai Sorin Vasilescu, Genealogii, Albatros, Bucureşti, 1999, p. 82-87; Idem, Spiţa lui Iorga, în „Dosarele istoriei”, VI, nr. 6 (58), 22001, p. 7-9.

¹⁵ G., D-l N. Iorga cetăţean de onoare şi proprietar în Albania, în „Graiul”, I, nr. 10, 10 iunie 1932, p. 4. La 19 noiembrie 2016 pe esplanada oraşului-staţiune Sarandë a fost dezvelit un bust al lui N. Iorga (la ceremonie au fost prezenţi şi invitaţi din România, între care şi semnatarul prezentului material); în alocuţiunea viceprimarului oraşului s-a spus, între altele: „Acest bust (creaţie a sculptorilor albanezi de origine aromână Zisa Musha și Mario Musha – n.n.) reprezintă recunoştinţa noastră adusă lui Nicolae Iorga, omul care prin opera sa a ajutat la crearea statului modern albanez”.

¹⁶ N. Iorga, Două veacuri mai mult în viaţa noastră istorică, în „Neamul Românesc”, XIV, nr. 97, 14 mai 1919, p. 1.

¹⁷ Idem, Paraponurile greceşti, în „Neamul Românesc”, I, nr. 12, 18 iunie 1906, p. 162-163. În context, Stoica Lascu, N. Iorga şi evenimentele din Balcani. Repere publicistice (1908-1940), în Constantin Buşe, Constantin Găucan (coord.), Nicolae Iorga 1871-1940. Studii şi documente, III, Editura Universităţii din Bucureşti, Bucureşti, 2007, p. 293-364.

¹⁸ Stoica Lascu, Două greşeli în chestia macedoneană, în Ibidem, I, nr. 30, 20 august 1906, p. 502.

¹⁹ Idem, Aromânii – catalizatori ai revigorării naţionale, străjeri ai Statului Român la graniţa dobrogeană, în „Picurariu de la Pind”, I, nr. 1, mai 1994, p. XI-XV (supl. al revistei „România de la Mare”, III, nr. 3-4, 1994); Aşezarea românilor balcanici în sudul Dobrogei (1913-1940) – cauze, împrejurări, efecte, în Stela Cheptea (coord.), Paradigmele istoriei. Discurs. Metodă. Permanenţe. Omagiu Profesorului Gh. Buzatu (Academia Română-Filiala Iaşi. Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană) (Col. Românii în istoria universală – vol. 141), vol. I, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2009, p. 222-289. 

²⁰ N. Iorga, Datoria macedonenilor, în „Neamul Românesc”, VII, nr. 134-135, 27 noiembrie 1912, p. 2.269-2.270. 

²¹ Idem, Măcelurile din Macedonia, în „Neamul Românesc”, VII, nr. 130, 16 noiembrie 1912, p. 2.207.

²² Acesta este autorul mai multor scrisori expediate lui N. Iorga, pe care îl asigură de preţuirea sa: Cu veche şi nestrămutată stimă şi admiraţiune, C. Papacostea (19.XII. 1920) – apud Scrisori către N. Iorga. 6 (1919-1920). Partea a II-a (1920). Ediţie îngrijită de Petre Ţurlea. Documente literare (Academia Română. Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă. Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”), f.e., Bucureşti, 2003, p. 170.

²³ N. Iorga, Un interpret de frumuseţă şi armonie: Cezar Papacostea, în Ibidem, XXXI, nr. 151, 14 iulie 1936, p. 1; inclus şi în Idem, Oameni cari au fost. Volumele III-IV. Ediţie critică, note şi comentarii de Valeriu Râpeanu şi Sanda Râpeanu. Studiu introductiv de Valeriu Râpeanu, f.e., Bucureşti, 2021, p. 471.

²⁴ Idem, Iuliu Valaori, în Ibidem, XXXI, nr. 225, 16 octombrie 1936, p. 1; portret inclus în Oameni cari au fost..., p. 479. Finalul materialului: „În Ministerele noastre (Valaori fusese secretar general al Ministerului Instrucţiunii Publice şi Cultelor în anii interbelici ai guvernărilor naţional-liberale – n.n.), unde încurcă toţi improvizaţii, pierderea unui om de stâncoasă tradiţie trebue să fie simţită adânc”.

²⁵ Despre acesta, Б. Надовеза, Александар Цинцаp-Марковиќ. Pолитичка кариера кариера-иэвадоци од биографиите эа негo, în „Документи” [Скопје, Scopia, Skopje], III, nr. 1 (9), јaнуари-март  2006, p. 19-20.

²⁶ N. Iorga, Basele populare ale oricării mişcări din Balcani. Conferinţă ţinută la 3 Mart 1939 (Institutul Sud-Est European), [Aşezământul tipografic „Datina romănească”, Vălenii-de-Munte (Prahova)], Bucureşti, 1939, p. 3-4.

²⁷ Idem, O eresie. Cronică, în „Revista Istorică”. Dări de samă, documente şi notiţe, Vol. XXV, n-le 7-9, Iulie-Septembre 1939, p. 289-292: „Ca o curiositate lăsăm să urmeze, după o notă diplomatică adresată nouă, resumatul, dat de ziare, al bizarei comunicaţii făcute solemn la Atena de distinsul arheolog A. Keramopulos. care, nu de mult timp, a cercetat şi ţara noastră1 : «D. Keramopulos a început prin a sublinia că problema etnografică a <Cuţovlahilor> trebuie să fie studiată mai cu luare aminte de ştiinţa greacă, întru cât populaţia Greciei cuprinde în sînul ei un număr însemnat de <Cuţovlahi>. Preşedintele Academiei, care a funcţionat pînă în timpul din urmă ca profesor de arheologie la Universitatea din Atena, a desvoltat apoi tema sa, care ţine să ajungă la conclusia: <Cuţovlahii> sînt Greci cari şi-au uitat limba»” (p. 289).

În acelaşi an, în revista de  istorie în limba franceză pe care o edita, N. Iorga avea să informeze – tot referitor la „eresie” – şi „cetitorii” din lumea ştiinţifică occidentală – Comptes-rendus, în „Revue Historique du Sud-Est européen”, XVI-e année, nos. 10-12, Octobre-Decembre 1939, p. 374: „Th. Capidan, Originea Macedoromânilor, Mémoires de l’Académie Roumaine, IX, 2 «répond au discours du professeur Kéramopoulos, qui a essayé l’imposibilité de faire dériver la nombreuse population roumaine des Balcans d’auxiliaires militaires grecs au service de Rome, qui auraient désappris leur propre langue pour parler un dialecte roman. Il n’a pas été difficile de faire voir combien une pareille hypothèse est absurde»”.

²⁸ Gheorghe I. Brătianu [Profesor la Universitatea Mihăileană din Iaşi], O enigmă şi un miracol istoric: poporul român. Cu 5 planşe şi a hărţii afară din text, Fundaţia pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1940, p. 28-29. Volumul – al cărui Cuvânt înainte (p. 7-8) este datat 3 Septemvrie 1939 – este dedicat

Amintirii lui Alexandru Xenopol
profesor la Universitatea din Iaşi
a cărui carte
„Une ènigme historique: Les Roumains aux Moyen Âge”
stă de jumătate de veac la temelia acestor cercetări.

N. Iorga va face referire la el, într-o Cronică (publicată postum): „D. Gheorghe I. Brătianu traduce în romăneşte lămuririle date d-lui Ferdinand Lot, supt titlul O enigmă şi un miracol istoric: poporul român (Bucureşti, 1940). Ce se adaugă cu privire la preistorie e cules din multe locuri, dar nu formează o teorie şi cu atât mai puţin o dovadă. Se dă şi un răspuns d-lui Keramopulos (subl.n.) şi se discută asupra originii cuvintelor de «Vlah» şi «Român». Autorul citează şi o lucrare recentă a sa în Revue belge de philologie et d’histoire, 1939” – N. Iorga, Cronică, în „Revista Istorică”. Dări de samă, documente şi notiţe, Vol. XXVIII, n-le 1-12 Ianuar-Decembre 1942, p. 114. 

²⁹ „Opiniile” învăţatului de la Atena, membru al Academiei Elene, nu reprezentau noutăţi în literatura şi media grecească, ci, acum, erau doar „reasamblate” sub o semnătură savantă notorie: „Starting with the work of Konstantinos Koumas (1832), Greek historica writing, for instance, questioned the Romanity of those Vlachs inhabiting Greece and considered them to be nothing but Romanized Hellenes. This theory, later adopted by other scholars, was systematized in ea extreme and easy to attack form by a cultivated Greek archaeologist, Antonios Keramopoulos (1939), in the 1930s and, in recent times, it became the quasi-official version ot the treatment of the origins of the Aromanians in the writings of Greek history” – Nicolae-Şerban Tanaşoca, Aperçus of the History of Balkan Romanity, în Răzvan Theodorescu and Leland Conley Barrows, Politics and Culture in Southeastern Europe (CEPES. Studies on Science and Culture), no publisher, Bucharest, 2001, p. 112  [97-174]. Pe larg, Stoica Lascu, „Aromânii nu sunt greci”. Răspunsurile intelectualilor români de sorginte aromână la afirmaţiile” arheologului elen A. Keramopoulos (1939), în Românitate şi latinitate în Uniunea Europeană. Ediţie îngrijită de Tudor Nedelcea (Academia Română. [Centrul de Studii şi Cercetări pentru Comunităţile de Români din Balcani]), III, Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2009, p. 322-383.

³⁰ N. Iorga, Latinitatea în Balcani şi românii din Macedonia, în „Neamul Românesc”, XVI, nr. 121, 1 iunie 1921, p. 1.

³¹ Idem, Ascultând pe d. Capidan, în Ibidem, XXX, nr. 267, 8 decembrie 1936, p. 1.

³² Macedonenii sunt nedreptăţiţi. Scrisoarea adresată d-lui profesor N. Iorga de d. dr. Petre Topa, preşedintele Societăţii de Cultură Macedo-Română, în Ibidem, XXXI, nr. 171, 18 august 1936, p. 1; mai pe larg, Stoica Lascu, Nicolae Iorga şi aromânii (I-II), în „Tomis”. Serie nouă, VI (XXXVI), nr. 9, 2001, p. 13; nr. 10, p. 13.

³³ C.F., Acţiunea Ligii Culturale în Cadrilater, în „Neamul Românesc”, XXVIII, nr. 131, 18 iunie 1933, p. 1.

³⁴ Idei din cuvântările d-lui prof. N. Iorga către coloniştii macedoneni. La Silistra şi la Fraşari. Cu prilejul congresului Ligii Culturale, în Ibidem, XXVIII, nr. 128, 15 iunie 1933, p. 1.

³⁵ N. Iorga, O comoară a neamului, în Ibidem, XXXI, nr. 132, 28 iunie 1936, p. 1.

³⁶ Vezi, în acest sens, Gheorghe Zbuchea, Nicolae Iorga şi aromânii, în „Analele Universităţii «Spiru Haret». Istorie”, IV-V, 2001-2002, p. 25-29; Stoica Lascu, N. Iorga et les macédo-roumains, în „Analele Dobrogei”. Serie nouă, VII, 2002, p. 88-100.

³⁷ N. Iorga, Cetăţenii macedoneni, în „Neamul Românesc”, XXX, nr. 214, 2 octombrie 1935, p. 1.