O conferință din Atena a marelui istoric (1930)

Elaborând monografii și sinteze de mare valoare, cunoscute și peste hotare, Nicolae Iorga ne-a lăsat și numeroase studii de proporții mai mici, dar de o certă valoare științifică. Relevând originalitatea culturii românești, el a demonstrat, totodată, interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare din estul, centrul și sud-estul Europei. Mai există încă studii și comunicări relevante care sunt, cu părere de rău, puțin cunoscute sau poate mai puțin accesibile cititorului român. Astfel, necesitatea cunoașterii și reeditării operei complete a marelui istoric rămâne și în continuare actuală.

În acest context, ne propunem să reactualizăm o originală comunicare susținută de către marele istoric, acum 90 ani, în cadrul unei conferințe academice din Atena. Rezumatul acestei conferințe a fost publicat în 1930, în ziarul atenian de limbă franceză „Le Messager d’Athènes”¹.

„Le Messager d’Athènes” apăruse din 1875, fiind un ziar în limba franceză publicat la Atena, destinat unui public alfabetizat, relativ înstărit, având contacte internaționale. Creat și regizat de un francez din Cargèse din Corsica, de origine greacă, Antoine Zannetakis-Stephanopoli (1839-1913), apoi de fiica sa Jeanne Stephanopoli (1875‑1961), era un ziar militant: luptă atât pentru promovarea limbii franceze, a Ideii Mari (Μεγάλη Ιδέα) și a lui Venizelos, oferind articole aprofundate pe temele sale preferate. După ce Venizelos a eșuat în politica internă și în Tratatul de la Lausanne, ziarul a continuat o activitate vegetativă, supraviețuind până în 1961, fiind preocupat de interesele naționale². „Mesagerul” din Atena, care din toată presa de limbă franceză a avut cea mai lungă viață, publica în paginile sale traduceri, studii de arheologie și se angaja în dezbateri cu privire la problema limbii care divizase elenii³.

Discursul lui Nicolae Iorga, ținut în octombrie 1930 la Atena, fiind cu mare interes ascultat de către publicul elen, vine să aducă prețioase observații în ceea ce privește motivarea unor acțiuni ale grecilor în Principatele Române în anul 1821, privite prin prisma psihologiei Ypsilanților.

Iorga se aflase în luna octombrie 1930 în Grecia, fiind participantul celui de-al treilea Congres International de Studii Bizantine din Atena⁴: I – București, 14-20 aprilie 1924; II – Belgrad, 11-16 aprilie 1927; III – Atena, 12-18 octombrie 1930. Iar în memoriile sale el consemnase acest eveniment⁵.

În Cronica, din octombrie 1930, revista „Boabe de grâu” relatase despre „Bizantologii la Atena”: „pe străzi am găsit ziare... am citit în «Le Messager d’Athènes». Din el ne vorbea o frază cu întorsături și cadențe cunoscute. Ieri se deschisese congresul și între alți capi de delegație luase cuvântul pentru cea românească dl N. Iorga. Acest cuvânt l-am păstrat și l-am luat cu mine ca o frunză de laur sădit de noi pe coastele Greciei. Poate că n-are să apară în altă parte, și ar fi păcat, pentru caracterizarea lapidară a rostului Atenei păgâne și artistice față de Bizanțul creștin și politic, precum și pentru partea de autobiografie, atât de înviorătoare de la o vreme în tot ce spune și scrie marele istoric, împletită pe după locuri și fapte...”⁶

N. Iorga a revenit asupra acestei teme chiar în anul 1931, când publică cele cinci conferințe despre viața grecească: „La 1821, când s-a produs mișcarea de liberare, au fost două câmpuri de bătaie: unul la noi, cellalt pe pământul grecesc propriu-zis și în câteva insule. Într-o conferință pe care am ținut-o la Atena, am încercat să arăt un lucru: Alexandru Ipsilanti n-avea în vedere un adevărat războiu în regiunile romanești. Era, întâiu, un agent al Rusiei, care, aceasta, vroia să înceapă turburări în Imperiul otoman și apoi să intervină. Acesta este, de altfel, sistemul pe care Țarii 1-au întrebuințat întotdeauna. Ipsilanti, care-și cunoștea meșteșugul lui de militar, ca unul care luase parte la lupte însemnate, era un om foarte inteligent, mama lui fiind o Văcărească. El a vrut numai să provoace pe Turci și să aducă astfel pe ruși în situația de a trebui sa intervină. Credea că, îndată ce se va vedea steagul cu fenixul, numaidecât se va forma de la sine Imperiul Bizantin. El a întrebuințat tot felul de oameni, foarte mulți români chiar, dintre cari unii s-au purtat bine in lupta de la Drăgășani.

Dar Alexandru Ipsilanti nu reprezintă adevărata mișcare grecească. Nu se poate face o mișcare națională cu oameni câștigați numai prin scoală și carte, ci numai cu oameni cari au osul și carnea unui popor...

Tudor Vladimirescu, capul mișcării românești, era altfel: șef de țărani, om al datinii locale, el nu putea să facă decât ce a făcut și tot așa, în sensul lui, beizadeaua Ipsilanti. Nu e loc a se condamna nici unul, nici altul: fiecare a mers pe drumul lui, cu conștiința lui, cu puterile lui. Niciunul n-a avut noroc, și poate ca nenorocul lui Ipsilanti, mort în străinătate, a fost mai grozav decât al lui Tudor Vladimirescu, căzut prin trădare, dar la dânsul acasă”⁷.

De menționat că o singură referință la sursa dată – din ziarul atenian „Le Messager d’Athènes” – am găsit-o doar în studiul fundamental al lui Mihail-Dimitri Sturdza Dictionnaire Historique et Généalogique de Grandes Familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople⁷. Deși, în același an (1930), această conferință a fost tradusă și publicată în ziarul „Neamul Românesc” (28 și 29 octombrie 1930. Anul XXV, numerele 239, 240)⁹.

În „Le Messager d’Athènes” conferința istoricului român a fost însoțită de un succint comentariu, făcut de către directorul acestui ziar grecesc, dna Jeanne Z. Stephanopoli, care consemnase că: Prof. N. Iorga, rectorul Universității din București, a sosit la Atena, unde a avut (la 18 octombrie) o conferință după o lungă ședință a Congresului de studii bizantine (ținând un discurs de 3 ore). N. Iorga a abordat o pagină din istoria greacă, ce s-a derulat pe pământ românesc – o problemă a cărei rezolvare o caută toți cercetătorii răscoalei grecești din 1821: Cum s-a întâmplat că Al. Ypsilanti s-a angajat într-o acțiune revoluționară (insurrectionnelle) în Principatele Dunărene – care trebuia să fie semnal pentru o revoluție în alt capăt al Peninsulei Balcanice – fără a-și asigura orice precauție ce i-ar aranja succesul? Acțiune cu atât mai greu de înțeles, deoarece Al. Ypsilanti făcuse o carieră militară strălucită în serviciul țarului – în campania contra lui Napoleon.

Iorga a vrut să găsească explicația acestei probleme, ce nu și-a găsit încă o soluție absolut satisfăcătoare, în psihologia familiei Ypsilanților. El a căutat explicația în evoluția acestei familii și în educația lor. Însă N. Iorga caută întotdeauna să deosebească mișcarea lui Tudor Vladimirescu de sarcinile lui Ypsilanti...

Nu doar Ypsilanții, ci întreaga națiune greacă a fost făuritorul revoluției elene...

Erou sau trădător, Vladimirescu a fost un individ¹⁰. El nu este națiunea română. Acțiunile lui personale nu puteau, în ochii grecilor, să reflecte întru totul un popor. Care n-ar fi fost scopurile lui Vladimirescu – acțiunile sale „au fost una din cauzele principale a eșecului mișcării insurecționale din Provinciile Danubiene”, – conchide autoarea (care semnează „J. S.”).

De remarcat că asemenea păreri mai dăinuie și astăzi în istoriografia greacă, fapt pentru care am și considerat necesară expunerea sumară a comunicării lui Nicolae Iorga, susținută la Atena, în ziua de sâmbăta, 18 octombrie 1930:

...Legături vechi și strânse leagă țările noastre. Însă este explicabil, de ce aceste două popoare nu se cunosc suficient: căile de comunicare sunt dificile; contactele intelectuale sunt îngreunate din cauza limbilor diferite. Lucrările științifice românești nu ajung aici, în Grecia... Eu personal am publicat în 1921, la centenarul insurecției grecești, o culegere de surse narative fundamentale care n-au ajuns niciodată la Atena¹¹.

Astfel, sunt probleme pe care nu le putem rezolva decât împreună. Aceeași problemă – a lui Ypsilanti – trebuie abordată și din partea greacă, și din partea română. T. Vladimirescu a fost un trădător – spun grecii; el a fost ucis de eteriști – susțin românii, asumând această responsabilitate pe seama lui Al. Ypsilanti. De ce există asemenea contradicții?

E necesar de făcut o observație: există întotdeauna o tendință de a ajusta istoria la moda zilei – „romantică sau clasică”. La 1821 erai sau „erou” sau „trădător” – „clasicismul” nu cunoștea decât aceste două tipuri. Pentru a „umaniza” acești factori ai revoluției este necesar să recurgem la toate sursele.

În general, nu este posibil a scrie istoria modernă a Greciei fără a consulta izvoarele românești. Cum am mai spus-o și la Paris, unde au obiceiul de a confunda istoria unei țări cu istoria unui teritoriu. Or, istoria teritoriilor nu este istoria națiunilor. Istoria Franței în evul mediu s-a derulat pe Rodos, Cipru, Ierusalim, Antiohia tot așa ca și în Franța.

Istoria greacă s-a derulat, de asemenea, mult timp pe pământ românesc, Principatele Române devenind, după căderea Bizanțului, un centru al vieții spirituale și intelectuale, al vieții morale a creștinătății orientale...

Multe neadevăruri s-au spus și la adresa grecilor fanarioți, trimiși de Poarta Otomană ca guvernatori în Principatele Dunărene. Extorcările de care au fost ei acuzați erau impuse ca să răspundă exigenților cerute de Poartă... Fanarioții, influențați de spiritul occidental, au fost astfel promotorii noii civilizații care se dezvolta pe malurile Dunării.

Noi am fost împreună fără ca nici unul din popoarele noastre să nu-și sacrifice nimic din interesele sale și din demnitatea proprie. Trebuie să înțelegem aceasta, în pofida dificultăților care există încă în calea acestei idei în cele două țări egale.

Dintr-o parte și din cealaltă îl contrapun pe Alexandru Ypsilanti și Tudor Vladimirescu. Dacă exista între acești doi oameni imposibilitatea absolută de a se înțelege, aceasta ținea de diferența concepțiilor lor fundamentale. Ypsilanti căuta eliberarea Orientului ortodox cu ajutorul clasei superioare, reunite printr-o cultură elenă unică. Vladimirescu urmărea redobândirea independenței pentru națiunea sa cu ajutorul unei mișcări populare. Ambii au căzut pradă unei fatalități mult mai superioare forțelor proprii.

Pentru a demonstra aceasta este necesar să abordăm psihologia Ypsilanților. Alexandru Ypsilanti era nepotul unui om politic, calculat și rece, care dorea să reunească intelectualitatea greacă – voievodul țărilor române Alexandru Ypsilanti (domn de două ori în Țara Românească, 1774-1782 și 1796-1797, și odată în Moldova, 1786-1788 – Vl. M.), mare reformator, cu programe mult mai vaste...¹² Totodată, el (Alexandru Ypsilanti, eteristul – Vl. M.) era fiul unui romantic – Constantin Ypsilanti, care murise în exilul său din Kiev (la 27.06/9.07.1816. – Vl. M.) și care s-a manifestat de foarte tânăr, printr-o escapadă, împreună cu fratele său Dimitrie (mort la 1783 – Vl. M.), ceea ce-i costase cariera (tatălui). Ambii frați au fugit în Austria, îndreptându-se către Viena. Un mare boier, Ienăchiță Văcărescu, care mai târziu i-a devenit socru lui Constantin Ypsilanti, a fost însărcinat să-i întoarcă pe fugari, care declarase că au vrut să caute „libertate”¹³.

Ulterior Constantin obținuse tronurile Principatelor Române, însă, ne dorind să rămână doar „un simplu principe al Valahiei”, a profitat de războiul ruso-turc din 1806 (1806-1812 – Vl. M.) pentru a se instala cu ajutorul armatei țariste și în Moldova. El căutase, de asemenea, să mai obțină sub oblăduirea sa și Serbia (istoricul Yakchitch a arătat în amănunte această acțiune)¹⁴.

Acestea urmau să devină o simplă bază pentru a merge mai departe – e vorba de planul restaurării Imperiului Bizantin, cu vre-o 12 ani mai înainte decât în anul revoluționar 1821...

În fine, prin mama sa, Alexandru Ypsilanti (1792-1828 – Vl. M.) era descendentul unei familii ce a dat cinci poeți – Văcăreștii, reprezentați astăzi de dra Elena Văcărescu...¹⁵

Astfel, Al. Ypsilanti a moștenit, atât din partea tatălui, cât și a mamei, „tendințe romantice”. El a fost „favorizat” de către unele persoane din anturajul Curții ruse, fiind protejat de împărăteasa Elizabeta (mama împăratului Alexandru I – Vl. M.), o persoană mistică. Al. Ypsilanti n-a scăpat nici de influența lui Napoleon, la fel ca și protectorul său Alexandru I.

Precum Napoleon a vrut să-i impresioneze pe dușmani – Rusia (la 1812), tot așa și Al. Ypsilanti a vrut să-i „impresioneze” pe români și alte popoare slave din Balcani, încă puțin pregătite, necătând la prezența în oastea sa a sârbilor și bulgarilor: Prodan, Makedonski, „preotul sârb” Mladen.

El credea, că sosind în Valahia – toate popoarele peninsulei Balcanice se vor răscula. Însă greșea și prin urmare a tărăgănat... Ca și în 1877 – Rusia promovase o politică, asemenea unei doamne, care „visant l’impossible, excitant au geste beau et vain”¹⁶. Am găsit în colecția de documente Radowitz din Berlin o scrisoare a împărătesei, care scria cu simpatie despre „afacerea” lui Ypsilanti...¹⁷

Putem conchide că, în general, familia Ypsilanti și mai ales cele trei generații de bărbați: Alexandru voievod (mort la 1807), Constantin voievod (mort la 1816) precum și descendenții lor – Alexandru, Dimitrie și ceilalți frați eteriști au lăsat urme adânci în istoria românilor și a Greciei moderne. Iar o lucrare de sinteză a consacrată istoriei acestor fanarioți încă nu a fost scrisă, fiind realizate studii și articole doar despre unii membri ai distinsei familii.

Comunicarea lui Nicolae Iorga, bine primită de către publicul atenian în anul 1930, vine să ne înlesnească această sarcină istoriografică, aducând prețioase observații în ceea ce privește motivarea unor acțiuni ale grecilor în Principatele Române, abordate prin prisma caracterului și psihologiei Ypsilanților. O ulterioară publicare integrală a demersului marelui istoric român va fi, la sigur, binevenită¹⁸.

Note și referinţe bibliografice:

¹ Une Conférence de M. Iorga „La psychologie des Ypsilantes”. În: „Le Messager d’Athènes”. Nouvelle série, Nr. 2541, mardi, 21 octobre 1930, p. 1, 2, 4.

² Joëlle Dalègre, „Le Messager d’Athènes” ou la défense de l’Hellénisme, Cahiers balkaniques [En ligne], 47 - 2020, p. 53-82; mis en ligne le 21 août 2020, consulté le 21 décembre 2020. URL: http:// journals.openedition.org/ceb/16158; DOI: https://doi.org/10.4000/ceb.16158.

³ Despina Provata, La presse francophone grecque. Revendications nationales et ouverture vers l’Europe, Presses allophones de Méditerranée – édité par Jean-Yves Empereur et Marie-Delphine Martellière, Études Alexandrines 41 – 2017, p. 290.

⁴ Marie Nystazopoulou-Pélékidou, L’Histoire des Congrès internationaux des Études Byzantines. Premiere partie. În: „Byzantina Symmeikta” 18 (2008), p. 11-34, (online la byzsym.org) https://dero.qaz.wiki/wiki/Association_Internationale_des_Etudes_Byzantines.

⁵ N. Iorga, Memorii. Încercarea guvernării peste partide (1931-1932), Vol. VI, București, 1939, p. 22.

⁶ „Boabe de grâu”, octombrie 1930, Anul I, nr.8, p. 493.

⁷ N. Iorga, Vederi din Grecia de azi. Cinci conferințe despre viața grecească actuală publicate de Casa Școalelor, București, 1931, p. 133-134.

⁸ Sturdza M.-D., Dictionnaire Historique et Généalogique de Grandes Familles de Grèce, d’Albanie et de Constantinople, Paris, 1983, p. 471.

⁹ Aducem sincere mulțumiri colegei noastre din Iași dr. Elena Chiaburu pentru amabilitatea obținerii unor fotocopii ale acestui ziar.

¹⁰ Tudor Vladimirescu (născut între 1770-1780? – 1821) a fost cu adevărat o personalitate marcantă din Panteonul neamului nostru. Deşi fiu de ţărani, crescut într-o casă boierească, Nicolae Iorga îl consideră om cult pentru vremea sa „...cunoscând greaca şi germana, având noţiuni de drept, funcţionând ba ca agent comercial al patronului său în Transilvania, ba ca avocat pentru a reglementa o succesiune la Viena” (Iorga N., Locul românilor în istoria universală. Bucureşti, 1985, p. 377). Profesorul Nicolae Ciachir adaugă că, prin profesia sa, „era obligat să aibă cunoştinţe de turcă, sârbă, şi bulgară, iar în calitate de comandant de panduri şi porucic (locotenent) în armata ţaristă, în cei şase ani cât a durat războil cu otomanii (1806-1812), era imposibil să nu învăţat şi limba rusă” (Ciachir N., Istoria popoarelor din Sud-Estul Europei în Epoca modernă, Bucureşti, 1998, p. 118).

¹¹ Probabil, este vorba despre lucrările lui N. Iorga: Izvoarele contemporane asupra mișcării lui Tudor Vladimirescu, Cu o comunicare făcută la Academia Română, București, Cartea Românească, 1921, 423 p.; Idem, La révolution grecque sur le Danube. Quelques renseignements nouveaux surtout de source roumaine, în: „Bulletin de l’Institut pour l’étude de l’Europe sud-orientale”, VIII, 1921, nr. 8-9, p. 91-100; Vezi și N. Iorga, Grecs et Roumains au cours des siècles, Bucureşti, 1921.

¹² Despre Alexandru Ypsilanti voievod (născut între 1724-1736? – ucis de otomani la 1807) s-a scris că „a fost unul dintre cei mai de seamă” dintre domnii fanarioţi; vezi: Mischevca V., (Zavitsanos P. – editor), Principele Constantin Ypsilanti. 1760 – 1816, Chişinău, 1999, p. 14-43.

¹³ Despre această acţiune a beizadelelor Ypsilanti din decembrie 1781, ce a constituit o delicată problemă diplomatică vezi: Mischevca V., (Zavitsanos P., ed.), op. cit., p. 29-33; Cernovodeanu P., Fuga fiilor lui Alexandru Vodă Ipsilanti din Ţara Românească, reflectată în rapoartele diplomatice britanice (1782), în: Faţetele istoriei. Existenţe, identităţi, dinamici. Omagiu academicianului Ştefan Ştefănescu, Bucureşti, 2000, p. 683-698.

¹⁴ Grégoire Yakschitch (Grgur Jakšić, 1871-1955), L’Europe et la résurrection de la Serbie (1804-1834). Avec une préface de M. Émile Haumant, Paris, Hachette, 1907, 530 p.

¹⁵ Ramura familiei Ypsilanti era descendentă prin câteva generaţii de femei direct de la domnul martir Constantin Brâncoveanu (1654-1714). Vezi arborele genealogic al Ypsilanţilor: Μισκεβκα Βλ., Ο Ηγεμονασ Κωνσταντινοσ Υψηλαντησ. Θεσσαλονικη: Aδελφων Kυριακίδη, 2008, σ. 296-297; Mischevca Vlad, Elisabeta Ypsilanti (Safta Văcărescu) – Maica eteriștilor (Două secole de la Revoluția Greacă: 1821-2021), în: „Limba Română”, nr. 2, 2021, p. 352-362.

¹⁶ Detalii vezi: Ciachir N., Poziţia Rusiei faţă de mişcările revoluţionare de la 1821 din sud-estul Europei, în: „Revista de istorie”, nr. 9, Bucureşti, 1982.

¹⁷ Scrisoare, din 1821, a împărătesei Elisabeta a Rusiei, soţia ţarului Alexandru I, referitoare la primirea în audienţă a generalului Al. Ypsilanti în ajunul plecării lui spre Moldova, pentru declanşarea insurecţiei greceşti (Radowitz-Sammlung, nr. 1315). Publ.: Iorga N., Acte și fragmente, II, p. 562. Vezi: Cândea V., Mărturii româneşti peste hotare. Creații românești și izvoare despre români în colecţii din străinătate. Serie Nouă, vol. II. Finlanda – Grecia, București, 2011, p. 234.

¹⁸ Prima republicare, într-o sumară expunere (în traducere din limba franceză), a acestei interesante comunicări a lui Nicolae Iorga am făcut-o în paginile săptămânalului de limbă română din Grecia – „Curierul Atenei” (nr. 53, 21-27 martie 2003, p. 7); Mischevca Vl., Nicolae Iorga despre psihologia Ypsilanţilor. O conferinţă mai puţin cunoscută a marelui istoric: Atena, 18 octombrie 1930, în: Studii de istorie modernă. (In memoriam professoris Mihail Muntean), Chişinău, Cartdidact, 2003, p. 260-265.