Nicolae Iorga în pacea și buna înțelegere românească de la Vălenii de Munte

Ne putem minuna de povestea „unei vieți de om așa cum a fost” Nicolae Iorga – istoric, documentarist, critic literar, dramaturg, poet, memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar şi academician, cu studii la Botoşani și Iaşi, la Paris, Berlin, Leipzig. A scris peste o mie de volume, un impresionant număr de studii, articole, recenzii etc. în şapte limbi¹. În ce condiții a făcut toate acestea? Botoşaniul în care s-a născut era pe atunci o localitate patriarhală, semirurală, Bucureştiul (unde a stat ca profesor şi om politic²) era „Micul Paris” ce trăia o perioadă de profunde schimbări de ambient, în Vălenii de Munte domnea un patriarhalism desăvârșit, pacea și buna înțelegere românească³. În acest context societal, Iorga a fondat reviste⁴, a căutat în arhive⁵ documente, acte cu privire la istoria românilor, a fost curatorul și editorul colecției de documente a fraților Hurmuzachi, i-a vizitat pe românii din Bucovina (în Imperiul Austriac), pe cei din Basarabia (aflată pe teritoriul Imperiului Țarist)⁶, a scris despre relațiile româno-ruse (Iași, 1917), a mers în Imperiul Otoman⁷, a publicat în engleză despre Imperiul Bizantin, a scris Istoria statelor balcanice și Notele unui istoric cu privire la evenimentele din Balcani etc. Când s-a decis alianța României cu Antanta (în timpul Primului Război Mondial), Iorga se bucura că „a sosit ceasul pe care-l așteptam de veacuri, pentru care am trăit întreaga viață națională, pentru care am muncit și am scris, am luptat și am gândit. A sosit ceasul în care cerem și noi lumii dreptul de a trăi pentru noi, dreptul de a nu da nimănui, ca robi, rodul ostenelilor noastre”⁸. În timpul războiului mondial a publicat articole, broșuri dedicate menținerii moralului soldaților și civililor⁹, pe 1 decembrie 1918 a participat la Marea Unire, după alegerile din 1919 a devenit membru al Senatului României (unde a ținut discursuri privind „drepturile românilor asupra teritoriului țării”), a condus Comisia Monumentelor Istorice, s-a întâlnit cu delegații străine (cărora le ținea discursuri despre români), a lucrat la proiectul de Alianță polono-română, a participat la omagierea lui Dimitrie Cantemir (ale cărui rămășițe pământești au fost aduse din Rusia și îngropate în țară), și-a exprimat public temerile față de dorința de expansiune a Ungariei, față de pericolul pe care îl prezenta Germania nazistă, față de pericolul URSS. A primit amenințări din partea Gărzii de Fier, dar a continuat să acționeze pentru „dezvoltarea spiritului uman”, contra „pornografiei” moderniștilor. A ținut discursuri în Franța, Anglia, Italia, Elveția, Danemarca, Spania, Suedia, Regatul Iugoslaviei etc., a fost în Statele Unite (unde a vizitat numeroase orașe cu frumoase comunități româno-americane și s-a întâlnit cu președintele Hoover), a fost lider al mișcării pan-europene. Pentru scurt timp a fost Prim-ministrul României, a continuat să publice¹⁰, concentrându-se pe activități militante și jurnalistice, contra legionarismului, pentru păstrarea granițelor României Mari. În tot acest timp, Iorga nu a uitat de cultură și de educație, a lăudat forța creativă a românului, văzând Europa ca pe o comunitate de națiuni (respingând izolaționismul și xenofobia primitivă), activitățile sale educaționale, culturale și social-politice demonstrând voința de integrare a istoriei României în istoria universală.

„Patriarhul culturii române”, „o minune de om”, așa cum îl numea
A. D. Xenopol, „una dintre personalitățile legendare, plantate pentru eternitate în pământul țării și în istoria inteligenței umane”, „curajosul intelectual al națiunii”, „înțelepciunea și originalitatea geniului român”, după cum aprecia Constantin Rădulescu-Motru, s-a implicat cu toată forța în viața social-politică și culturală a României, într-o epocă de renaștere națională, iar înfăptuirile lui Nicolae Iorga: sfinte locașuri de cultură, instituții laice fondate pun în evidență calitățile excepționale ale savantului – patriotism, demnitate, înțelepciune, erudiție, dragoste necondiționată pentru semeni...

Tipografia „Neamul românesc” (care își schimbă titulatura după Primul Război Mondial în „Datina românească”) scoate de sub teascurile sale peste 700 de cărți, jumătate fiind scrise de Iorga¹¹. Tipografia a lucrat, trecând prin vremuri tulburi, cu o pauză între anii 1916-1918, când a fost transformată în închisoare de către ocupanți, și în 1927, când un incendiu a distrus camera rezervată orfanilor de război. Pe 25 septembrie 1940 apărea la Văleni, în „foaia conștiinței naționale”, ultimul articol scris de Iorga (după care a urmat suspendarea ziarului „Neamul Românesc”).

Instituția ce pune în valoare activitatea socio-culturală neobosită desfășurată de către Nicolae Iorga la Vălenii de Munte este Universitatea de vară înființată în 1908 (în perioada interbelică a purtat denumirea de Universitatea populară) scopul cursurilor fiind acela de a evidenția cunoașterea la zi, descoperirile, invențiile și inovațiile din științe, pentru „punerea în funcție a sufletului național”, pentru desăvârșirea acestui suflet, după cum spune istoricul Petre Țurlea. Deschiderea cursurilor a avut loc pe 2 iulie, în fața unui public format din localnici și profesori din diferite „ținuturi ale românimii”, temele abordate fiind din diverse domenii, cu accent pe caracterul popular, patriotic și de solidaritate națională. Sosirea lui Iorga era așteptată cu nedisimulată nerăbdare, apariția sa pe scenă era de mare simplitate, dar influența cuvântului înaripat al savantului asupra ascultătorilor era covârșitoare. Iorga intra de la început în tema tratată, fără multă introducere sau fraze căutate. Ascultătorii, „cu creionul în mână, uitau adesea să mai facă însemnări în carnete, fiindcă ochii și mintea pluteau fermecate..., iar o lumină a tainelor divine îndemna sufletul muritor să se înalțe”¹². Încă de la început puterea habsburgică a căutat să intimideze și să pedepsească pe românii care se duceau la Văleni, iar unii politicieni români încercau să atragă intelectualii implicați la cursurile ce se țineau la Iași. Ziarul „Neamul Românesc” îi îmbărbăta pe cei care nu puteau veni spunându-le să nu se teamă, deoarece nu vin la întruniri imorale sau politice supărătoare, ci vin la școală, să învețe, vin pentru carte, pentru minte. Toate piedicile au fost trecute datorită voinței de neclintit a lui Iorga de a duce la bun sfârșit un lucru bine început.  Cursurile au început bine și se vor desfășura așa cum au fost anunțate, cu regularitate, spunea el. Savantul, alături de G. M. Murgoci, N. Dobrescu, St. Bogdan, N. Manicatide, V. Bogrea, Al. Lepădatu ș.a. au tratat subiecte privind trecutul istoric, cultura, geografia și economia țării. Auditoriul venea din Brașov, din Basarabia și Bucovina, și era format din educatori și studenți, dar și din persoane cu alte îndeletniciri sau fără preocupări didactico-științifice. Înafara cursurilor ținute – care aveau caracter cu totul liber, urmate de discuții între auditori, între aceștia și profesori – erau mult așteptate și plimbările prin târg sau de-a lungul râului Teleajen. De asemenea, excursiile în împrejurimi, la Slănic, la Mâneciu, Suzana sau Cheia, ocazii cu care aveau loc discuții cu locuitorii din sate. Mulți entuziasmați de astfel de activități îl vizitau ulterior pe Iorga, pentru a-l vedea cum lucrează, când scrie și face corecturile. „După o lună trăită acolo erai alt om, purtai cu tine ceva din gândirea și simțămintele lui Nicolae Iorga, plecai plin de entuziasm și de încredere în viitorul țării”, spunea Barbu Teodorescu. Ecoul cursurilor de la Vălenii de Munte a fost mare și general, dar, din păcate, nu a avut ecou în presa timpului. Cele petrecute acolo se păstrau în suflet, în memorie, nu se comunicau presei, din motive lesne de înțeles. Nici în „Neamul Românesc” nu găsim multe date despre cele întâmplate la Văleni, cu excepția rezumatelor cursurilor ținute.

Aici erau mult așteptate și serbările populare, ocazii cu care se recitau poezii de Alecsandri și Vlahuță, se cânta la vioară și flaut, se dansa pe muzică populară românească. Cei prezenți primeau cărți poștale ilustrate cu chipurile lui Mihai Viteazul, Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu ș.a. Un auditoriu numeros s-a strâns în 1912, când au venit români de peste hotare, pentru a participa la cursuri în sala cea nouă din curtea tipografiei.

Merită amintit faptul că ceea ce se întâmpla la Vălenii de Munte nu era subvenționat de stat, care sabota adesea Universitatea lui Iorga. Fiecare profesor care ținea prelegeri acolo își suporta singur cheltuielile deplasării, la fel ca și auditorii. Voința lui Iorga și a românilor participanți a făcut ca aceste cursuri să aibă loc până la moartea sa. Era vorba de „o putere de nebănuit, reieșită din energia morală a unui popor întreg”. Scrierile lui Iorga circulau, mobilizau sufletele, iar vorbele sale îndemnau la acțiune. La Văleni a fost o școală a iubirii, gândirii și culturii românești, o „Universitate în vechiul stil medieval, o obște pentru comunicarea liberă a cunoștințelor și pentru discutarea soluțiilor”. În Universitate nu erau grade, nici diferențe existente în societate, ci o adevărată democrație culturală și socială, unde se pleda pentru morala socială, pentru igiena minții, pentru respectarea legii. Nouă sală de cursuri inaugurată  în 1912 a fost tot rezultatul unei voințe asociate cu entuziasmul și patriotismul ce au dus la Unirea din 1918. Prelegerile lui A. D. Xenopol, V. Pârvan, D. Gusti, B. Delavrancea, I. Bianu,
V. Bogrea, S. Pușcariu și ale altor mari personalități dinafara țării au atras studenți și profesori din multe țări europene, dar și din America. Barbu Teodorescu mărturisește că a avut misiunea de a-i învăța românește pe cărturarii italieni Mario Ruffini, Gino Lupi, Baffi, Pomilio ș.a.
G. M. Murgoci a adus personalități din Anglia (folcloriștii Moses Gaster, Wright de Chapman, filologul Craigie – care lucra atunci a dicționarul limbii engleze). Cunoscutul geograf francez Emmanuel de Martonne a vorbit auditoriului în limba română. În 1928 au venit la Văleni filologul Bartoli de la Torino și geograful Ricardi de la Roma. În 1931 au fost aici Jacques Ancel, H. Bouchard, Charles Diel, Louis Courtois,
Michel Lascoris ș.a. Dacă în 1913 cursurile universității nu apar menționate din cauza începerii războiului balcanic, în 1914 acestea au fost redeschise cu vibrantul discurs al lui Iorga care „prevestea zorii biruinței pentru care toată suflarea românească trebuia să muncească, să aibă credință și încredere în puterile neamului”.

Festivalurile întregeau conținutul și forma intenționate de organizatori, ca și concursurile de costume populare distinse cu premii (la un astfel de concurs au luat parte trei sute de săteni, remarcându-se costumele muscelene, bucovinene și moldovene). A devenit apoi un obicei ca fiecare participant la cursuri să vină la Văleni în costumul popular tradițional al zonei de proveniență, iar mulți îl purtau pe tot timpul activităților desfășurate aici.

Iorga compunea piese pentru Teatrul Național din București și pentru manifestările culturale de la Văleni. Piesele erau citite în grup, după care se căutau actorii. Din rândul diletanților de acolo s-au ridicat Mihai Popescu, Massim, Vasile Brezeanu, Aurelia Vasiliu ș.a. Reprezentațiile erau adevărate provocări din cauza încăperii, căldurii și mulțimii spectatorilor. În jurul fiecărei ferestre se strângeau zeci de persoane ca în lojele unui teatru. În aceste condiții, Iorga lua decizia ca piesa de teatru să se joace afară. Așa a luat naștere Teatrul în aer liber de la Vălenii de Munte (după modele din Germania, Austria, sau Ungaria, așa cum preciza Iorga, numai că acolo cheltuielile erau foarte mari, pe când la Văleni s-a păstrat caracterul popular, discreția, modestia și smerenia). Pentru acest teatru a fost ales un deal, un spațiu larg, cu o priveliște splendidă, cu sălcii și arbori răcoroși unde se puteau adăposti artiștii, cu un râu care susura printre tufișuri, cu un deal la capetele căruia străjuiau pădurea și movilele căutătorilor de nisip de sticlă. În acest decor au fost turnate băncile de ciment, aici s-au jucat Răzbunarea pământului, Oedip rege etc. Aici au jucat actori ai Ligii Culturale, iar pentru mișcările de masă erau aduși premilitari și oameni din sate, bărbați și femei, tineri și bătrâni care trăiau cu mare pătrundere piesele. Scopul urmărit de serbări și spectacole nu era doar plusul de distracție pentru participanții la cursuri, ci chemarea poporului la o viață sufletească mai înaltă. Conducători artistici ai Teatrului popular au fost G. M. Zamfirescu, Petre Liciu, Ioan I. Livescu, Victor Ioan Popa ș.a. care au pus în scenă piese din dramaturgia românească și străină. În timpul lui Iorga se constata cât de puțin se lucrase anterior pentru ridicarea culturală a poporului în rândul căruia ideile nu circulau datorită sărăciei dinafară și dinăuntru, se constata că n-au fost multe prilejurile pentru ascuțirea minții românilor, că noțiunea timpului era străină multora, deși instinctul trecutului îl aveau și schimbau după el ce li se întâmpla.

Cu prilejul împlinirii a 50 de ani de viață, în semn de recunoștință pentru munca depusă în cadrul Ligii Culturale, conducătorii acesteia au decis să facă la Văleni un nou așezământ de cultură pentru a chema femeia română la spiritul nou al vremii și pentru pregătirea culturii naționale în patria reîntregită. În acest scop, în 1921 s-a deschis o subscripție pentru strângerea de fonduri. Apelul a avut ecou printre românii din America, ajutorul cărora a constituit peste 2000 dolari, Banca Almășanu din Văleni a oferit o veche clădire boierească, iar pe 19 august 1922 s-a deschis Școala de misionare naționale și morale. Cursantele erau recrutate dintre tinerele învățătoare românce, săsoaice și unguroaice educate la Văleni în spirit nou, pedagogic, științific și patriotic, timp de un an, după care se întorceau în sate pentru ridicarea locuitorilor. Cei mai de seamă cărturari ai vremii au ținut cursuri aici în mod gratuit. Principiul didactic folosit era acela al transdisciplinarității, cum am spune astăzi, adică să nu se facă lecții separate, rupte unele de altele, ci să se trateze temele prin toate materiile, pentru a fi abordate în totalitatea lor. După fiecare lecție aveau loc discuții, cursurile erau rezumate în caiete și revizuite de către Iorga. În această școală nu se puneau note, nici absențe, nu se aplicau pedepse, nu se făceau judecăți aspre sau observații neprincipiale, ci se stabileau relații de prietenie și colegialitate, acordându-se respectul cuvenit celor care știau mai mult și erau mai în vârstă. Materiile aveau caracter enciclopedic și utilitarist. Se acorda mare atenție învățării limbilor străine, elevele traduceau din franceză și italiană, publicau în „Cuget clar”. Fiecare participantă purta costumul popular din zona din care provenea, din diversele regiuni ale țării. De gospodărirea școlii se ocupau tot ele, de curățenie, gătit etc. De două ori pe an erau duse la București pentru a cunoaște capitala țării și pentru a da spectacole cu cântece și dansuri populare în cadrul Ligii Culturale. Numărul misionarelor care au urmat cursurile de un an ajungea până la 30. Anul școlar începea la 1 septembrie și se termina pe 15 iulie, cu pauze de Crăciun și Paști. Se țineau cursuri de istorie și pedagogie (în septembrie și octombrie), de geografie, limbă și literatură  românească și franceză, compoziție (în noiembrie și decembrie), de literatură germană, engleză și italiană (în ianuarie-martie). În aprilie, mai și iunie se făcea filosofie, istoria artelor și științe naturale. Lucrările examenului de sfârșit de an erau corectate de Iorga, după care avea loc serbarea și ceremonialul tradițional (cuvântarea savantului, precizarea misiunii viitoare a misionarelor absolvente, înmânarea diplomelor și programul artistic). Într-o scrisoare trimisă românilor din America, Iorga amintea că scopul educației fetelor era de a le pune în față realitatea lucrurilor lumii, ca apoi singure să tragă învățămintele, să se deprindă cu gândul că „nimeni n-are dreptul de a ști doar pentru el singur, ci pentru a răspândi învățătura. Au fost ani în care tinerele fete au fost în excursii în Italia, Iugoslavia, la Paris, Praga sau Varșovia. La școală au predat și profesoare străine, precum Nela Cellini (Italia), Helene Scott (SUA), Eufrosinia Dvoicenko (Rusia). În presa vremii au fost menționate și nume ale profesorilor români: Isabela Sadoveanu, Alexandru Cantacuzino, Dimitrie Gusti, Dimitrie Pompei,
A. Andrieșescu, Radu Vulpe, N. Cartojan, I. Simionescu, D. Munteanu-Râmnic, Nae Ionescu, Pamfil Șeicaru, Emanoil Bucuța, Onisifor Ghibu, C. Moisil ș.a. O corespondență neîntreruptă s-a purtat între profesori și elevele care scriau despre realizările lor în mediul rural. Din această corespondență aflăm că Văleniul le-a marcat viața, că acolo au trăit în armonie frățească, fără ură sau dușmănie, erau fericite, ceea ce în concepția lui Iorga era o condiție de căpetenie a oricărei educații.

Au fost edificate la Văleni și alte așezăminte cu misiuni culturale, pentru educarea maselor, pentru evidențierea creațiilor spirituale ale românilor. De exemplu, Muzeul de Artă Religioasă. „Simțeam milă pentru icoanele uitate prin poduri și biserici, care cerșeau un dram de milă, spunea Iorga. M-am temut să nu cadă ziduri cojite și crăpate, să nu piară fresce, să nu fie spoite în batjocură pe deasupra picturi vechi, să nu se piardă manuscrise de la 1600, să nu se topească în praf zdrențele cărților bisericești pătate de ceară și cu muște odihnind între filele mucede încă din epoca fanarioților. Am vrut ca tot ce lasă în urmă vremurile să nu moară cu totul. Viața trebuia rechemată, revrăjită, așezată în scaun de stăpânire pentru învățătura zilelor noi”¹³. Vizitele în împrejurimi au contribuit la descoperirea unor nestemate de artă veche populară, icoane, sculpturi în lemn, cărți vechi. Au venit apoi donațiile localnicilor care căutau să-și arate recunoștința față de Profesorul care ridica prestigiul urbei. Acesta făcea apel continuu către români să strângă obiecte vechi, fiindcă doar „din cauza vitregiei împrejurărilor nu aveam în fiecare colț de țară o bibliotecă de cărți și documente vechi, un muzeu, o clădire de artă, tablouri în care să trăiască  întreaga lume dispărută, oameni care au fost, cu înfățișări ce trebuiau păstrate așa cum au fost”.

Muzeului de Artă Religioasă i s-a adăugat un Cămin pentru pictori, într-o casă redescoperită și renovată, cu intenția de a sprijini dezvoltarea artelor cu caracter popular, de a crea o adevărată „școală a artelor uitate”, cu secții de pictură, ceramică, țesutul covoarelor.

Un moment important în activitatea desfășurată la Văleni a fost vizita regelui Ferdinand. Anterior, venise și Carol I să vadă „minunea de la Văleni”, ca și regina Maria în 1922, atrasă de „faptele îndrăznețe ale lui Iorga în noua cetate a culturii românești”. Aici, la poalele Carpaților, Iorga a clădit un „adevărat altar al culturii românești”. Datorită muncii lui Iorga, Vălenii de Munte au fost comparați cu Weimar-ul lui Goethe, „cătunul scoțian” al lui Carlyle, sau „concordul” americanului Emerson. Tudor Arghezi nota, la 27 iulie 1946, în ziarul „Adevărul”, că „Vălenii au fost o insulă de românitate” grație activității depuse cu dragoste și dăruire de către N. Iorga.

La ora actuală, cursurile Universității Nicolae Iorga se desfășoară în august. Profesori universitari, academicieni, oameni de cultură, alături de un public larg, omagiază personalitatea marelui istoric și duc mai departe ideile înălțătoare ale „apostolului de la Văleni”. În secolul XXI, înfăptuirile marilor noștri cărturari nu ar trebui uitate pentru că sunt temelia istoriei noastre, iar Istoria României nu poate exista fără Nicolae Iorga. „Nu văd în moarte nici groapa de umbră a mormântului, nici pofta de lumină deschisă spre cer, spunea el; nu văd, nu vreau să văd decât clipa supremă a judecății proprii asupra felului în care ne-am pus puterile în serviciul umanității. Dacă răspunsul este mulțumitor, putem adormi liniștiți pentru totdeauna”.

Note:

¹ A scos Studii și documente cu privire la istoria românilor (25 volume), Istoria Imperiului Otoman (5 volume), Istoria românilor (10 volume) etc. A scris poezii, drame istorice, volume memorialistice, de istorie literară, analize privind dezvoltarea culturală a neamului românesc.

² A locuit pe strada Sculpturii (mai târziu Ştefan Furtună), Sfinții Voievozi, nr. 16 (aproape de Academie), pe Icoanei nr. 64, Aleea Alexe Marin nr. 6, Buzești nr. 42.

³ Iorga citat de Petre Țurlea, în Nicolae Iorga la Vălenii de Munte.

⁴ „Neamul Românesc”, „Drumul Drept”, „Cuget Clar”, „Floarea Darurilor” etc.

⁵ În Germania (Munchen), Austria (Innsbruck), Italia (Florența, Milano, Napoli, Roma, Veneția), Olanda etc.

⁶ A scris despre lupta pentru cultură în Basarabia (unde domnea  autocrația țaristă, sursă de „întunecime și sclavie”)

⁷ Contribuții la istoria literară, Neamul românesc în Ardeal și Țara Ungurească, Negoțul și meșteșugurile în trecutul românesc etc. (dar și Viața și domnia lui Constantin vodă Brâncoveanu).

⁸ Campania românească a fost un eșec, a urmat ocupația germană, iar casa lui Iorga din Vălenii de Munte a fost vandalizată.

⁹ Războiul actual și urmările lui în viața morală a omenirii, Sfaturi și învățături pentru ostașii României etc. „Am realizat că acest suport moral putea servi miilor de oameni descurajați și deziluzionați și poate fi împotriva trădătorilor care se strecurau peste tot.”

¹⁰ Hotare și spații naționale, Istoria universală văzută prin literatură, Naționaliști și frontiere, Stări sufletești și războaie etc.

¹¹ Istoria statelor balcanice în epoca modernă, România, vecinii săi și chestiunea Orientului, Originea și sensul democrației, Istoria universală văzută prin literatură, America și românii din America, Pentru Italia și ce ne leagă de Italia, Revelații și iluzii asupra dedesubturilor vieții politice în neutralitate și după marele război etc., manuale de istoria românilor, numeroase alte cărți și broșuri.

¹² Cursuri pentru sufletul românesc. În: „Junimea literară”, 1908.

¹³ Pe baza DVD-ului care prezintă Muzeul de Artă Religioasă, Muzeul Memorial „Nicolae Iorga”, Muzeul de Etnografie al Văii Teleajenului.