Nicolae Iorga, ctitor al Cursurilor de vară ale Universității Populare de la Vălenii de Munte

Motto:

„Sunt oameni (...), printre care, din fericire, mă număr și eu, care,
înaintea oricărui lucru se întreabă dacă lucrul acela aduce vreun folos societății,
dacă el corespunde unui ideal, unei necesități a societății întregi”

(Nicolae Iorga,
Cuvântare la deschiderea Cursurilor de vară ale Universității Populare
Vălenii de Munte, 1937)

Personalitate monumentală a culturii românești, cunoscut mai ales ca istoric înzestrat de Dumnezeu cu o memorie fenomenală, dar și ca documentarist, doctrinar, critic literar, dramaturg, poet, enciclopedist (jucând „rolul lui Voltaire” în cultura românească, după cum aprecia George Călinescu), memorialist, ministru, parlamentar, prim-ministru, profesor universitar și academician, Nicolae Iorga (1871-1940) rămâne și astăzi, la peste opt decenii de la dispariția sa fizică, cel mai mare poligraf al neamului românesc, lăsând posterității o inegalabilă zestre intelectuală de peste 1 250 de volume și de 25 000 de studii și articole publicate, Operă în care a promovat consecvent Adevărul așa cum a fost, profund convins de faptul că istoricul „e dator a fi un amintitor neobosit al tradiției naționale, un mărturisitor al unității neamului peste hotare politice și de clase, un predicator al solidarității de rasă și un descoperitor de ideale, spre care cel dintâi trebuie să meargă, dând tineretului ce vine după noi exemplul” (Două concepții istorice. Cuvântare de intrare la Academia Română, 17 mai 1911)¹.

Un aspect important al activității marelui om de știință și dascăl al neamului românesc a constat în „trezirea sufletului românesc de pretutindeni”, în „întregirea neamului și pășirea lui pe calea democrației și progresului”. Între acțiunile de anvergură ale savantului în anii ce au premers și au pregătit Marea Unire s-au numărat: înființarea Tipografiei de la Vălenii de Munte și Cursurile de vară în aceeași localitate.

Astfel, în zilele de 27 și 28 aprilie 1912, Nicolae Iorga, devenit de curând, la nici 40 de ani împliniți, membru titular al Academiei Române, se afla la Iași, la inaugurarea primului monument „Alexandru Ioan Cuza, Domn al României Unite”, ridicat cu fonduri în valoare de 72 000 lei, obținute prin donații din toată țara, în execuția sculptorului Raffaello Romanelli. În fața unei mari mulțimi venite la dezvelirea statuii, îndeosebi țărani din împrejurimile Iașiului, Nicolae Iorga a vorbit despre semnificația Unirii Principatelor Române de la 1859, prorocind că se apropie vremea să redevenim ceea ce am fost: „Un singur trup, tot acest neam”, iar această clipă, „așteptată de peste două veacuri, trebuie să ne găsească pregătiți pe fiecare dintre noi, ca s-o primim așa cum se cuvine”.

Știind că cel mai puternic îndemn e cel al faptei, Nicolae Iorga nu numai a predicat și prorocit, ci și a adunat neîncetat tot ceea ce a fost faptă și cugetare românească de-a lungul secolelor, conștient de adevărul că cercetarea și cunoașterea trecutului istoric, așa cum a fost, constituie o parte inseparabilă a conștiinței de sine a colectivităților umane². Iorga a fost, așa cum menționa istoricul David Prodan, „omul integral, monolitul masiv, care nu se lasă decât cu greu despicat, compartimentat (...); în cazul lui nu te mai întrebi în câte direcții își întinde tentaculele, ci dacă și ce a putut lăsa pe dinafară?”³.

Remarcând aceeași calitate a marelui istoric de a „țese în jurul său în toate epocile și în toate direcțiile”, Gh. I. Brătianu avea să constate că, practic, toate instituțiile științifice europene regăsesc, în creația lui Nicolae Iorga, o legătură directă între cultura țării lor și spiritualitatea românească. Astfel, Germania are, în personalitatea lui Nicolae Iorga, pe doctorul Universității din Leipzig, pe elevul și urmașul lui Lamprecht; Italia, pe neobositul cercetător al trecutului și al arhivelor Veneției, pe luptătorul statornic al ideii de latinitate și romanitate; Franța, pe învățatul crescut la Școala de Înalte Studii, pe care ani de-a rândul l-a chemat la catedrele ei, iar Academia de Inscripții l-a primit printre membrii săi asociați⁴. În viziunea lui Nicolae Iorga, România Mare nu numai că putea fi întregită, dar, totodată, trebuia să devină „o Românie a libertății și a dreptății tuturor”⁵.

Urmărind în mod deschis „trezirea sufletului românesc de pretutindeni”, „întregirea neamului și pășirea lui pe calea democrației și progresului”, Nicolae Iorga și-a asumat plenar, cu inteligența-i sclipitoare, credința în Dumnezeu și iubirea de neam, nobila misiune de a lumina conștiința istorică a românilor de pretutindeni, a celor din teritoriile subjugate de străini ca și a celor care se bucurau de libertate în țară liberă, pentru a pregăti evenimentele de o maximă importanță care urmau să aibă loc: refacerea unității naționale o dată cu revenirea la trunchiul comun a provinciilor înstrăinate de-a lungul timpului și înscrierea României între țările de seamă ale bătrânului continent.

Încă din 10 iunie 1907, Nicolae Iorga fusese ales în comitetul de conducere al Ligii pentru Unitatea Culturală a tuturor Românilor, înființată la 24 ianuarie 1890 de studenții din București, sub conducerea lui Grigore Brătianu și din care făceau parte mari personalități ale timpului, cum ar fi Barbu Ștefănescu Delavrancea, Take Ionescu, Mihail Sadoveanu, Octavian Goga, Spiru Haret, dr. C.I. Istrati etc.

„Trezirea sufletului românesc de pretutindeni” și „schimbarea, prin acest suflet, chiar a formelor de stat” în care trăia acest popor, vor deveni coordonatele majore în activitatea Ligii Culturale, activitate care a cunoscut o amplificare continuă sub conducerea lui Nicolae Iorga, ajuns, din 1908, secretarul general al acesteia, iar, după Primul Război Mondial, președinte până la sfârșitul vieții.

Inaugurate de marele istoric în 1908, timp de 33 de ani locuitor al Vălenilor de Munte, până când cutremurul din 1940 i-a distrus casa, scopul acelor cursuri a constat în educația morală și națională, menținerea conștiinței naționale la românii de peste hotare, ridicarea țărănimii prin cultură și prin reforme. Însuși profesorul N. Iorga, referindu-se la perioada premergătoare întregirii neamului românesc, accentua că și-a propus să realizeze prin ele „un curent de solidaritate națională, întemeiat pe tradiții culese din toate colțurile țării. De fapt, înțelegeam să se creeze acolo un mediu prielnic pentru acea unire a tuturor românilor, al cărei termen n-aș fi cutezat să-l fixez, dar care îmi părea nelipsită într-un viitor mai lung sau mai scurt”⁶.

La o distanță de circa 115 ani de la inaugurarea noului model de învățământ ce purta amprenta spirituală a marelui Nicolae Iorga, acad. Andrei Pippidi surprinde aura care continuă să însoțească amintirea acestui fapt temerar de aleasă cultură: „Pentru realizarea acestui ideal de educație, istoricul a chemat în jurul său personalități reprezentative. Ce resurse intelectuale avea România pe atunci! Seria de conferențiari de dinainte de război e într-adevăr strălucită, reflectând o cultură în care conviețuiesc bătrânul Xenopol, Delavrancea și doctorul Cantacuzino, cu elevii lui Iorga: Pârvan, Bogrea, Lapedatu, Nerva Hodoș și Nicolae Cartojan”⁷.

Impresionantă este descrierea primei ediții a Cursurilor de vară din perioada 2 iulie - 2 august 1908, când „mai mulți profesori au luat hotărârea de a ține cursuri de vacanță la Vălenii de Munte, timp de o lună”. Despre etapa pregătitoare, Iorga își amintește cu vădită emoție: „Cu săptămâni înainte, căutasem profesorii de credință și de ideal – profesori fără arginți –, îndemnasem prietenii să vină, căutasem a ghici pe noii ascultători ce ar putea să se afle, răspândisem vestea de frățească propovăduire peste hotare. Clasasem scrisorile, căutasem gazdele, întocmisem programele... Și, în ziua adunării, la gara mică din Vălenii de Munte, era, în așteptarea trenului de dimineață, atâta nerăbdare, amestecată cu grijă și teamă că totuși nu va veni nimeni, câtă numai eu știu”.

În pofida temerilor, marele profesor s-a văzut înconjurat, la deschiderea cursurilor, de sute de tineri, doritori să se lumineze din lumina gândirii și științei sale. La prima ediție a Cursurilor de vară, Nicolae Iorga a conferențiat despre Romanitatea românilor. Rezistența noastră în Dacia și formarea limbii române, afirmând între altele că: „Originea neamului românesc trebuie căutată în traci, care au trăit aici cu mii de ani înainte... și aceasta ne dă dreptul de a ne considera, noi, românii, ca singuri și adevărați moștenitori ai acestor locuri. Astăzi, suntem cu toții un singur neam, de o admirabilă unitate, cu o cultură originală, comună tuturor, ale cărei tradiții nu trebuie uitate..., pe baza lor trebuie să dăm întregii nații o cultură modernă, din care se va desface o covârșitoare energie”⁸.

Asemenea cuvinte, susținute de extraordinarul dar oratoric al istoricului, au fascinat auditoriul, lăsând impresii de neșters: „Înmărmuriți, cu creionul în mână, am uitat cu toții de carnetul ce aștepta însemnări, și ochii noștri plutesc fermecați... O lumină a tainelor divine, ce ocrotesc și îndeamnă sufletul nemuritor, se pogoresc peste harta ce atârnă pe peretele din față”⁹. Dispunem și de admirabilul portret făcut de I. Locusteanu savantului în acele clipe sublime, de entuziasm și emoții, rămânând și astăzi unul dintre cele mai realizate: „Era înalt, avea o frunte largă, ochii, impresionant de sclipitori, fulgerători, prinzând în pupilele lor lumina zilelor de sărbătoare și înțelepciunea zeilor antici. Toată frământarea interioară a geniului, rigiditatea științei și puterea tuturor pasiunilor ieșeau la iveală în scăpărarea privirilor și în tumultul înălțător al vorbirii. Era frumos, era mândru, era puternic. Aureola-i de savant te îndemna să-l vezi ca un zeu coborâtor din Olimp: statuar și marmorean. Și totuși, era uman, modest, gata de vorbă cu oricine, respectând și pe cea mai umilă ființă, pe toți oamenii în mijlocul cărora trăia şi ale căror interese le apăra”¹⁰.

Aprecierile contemporanilor – tot mai numeroase şi unanim elogioase de la acea dată memorabilă – ilustrează pregnant personalitatea lui Nicolae Iorga: „E un extraordinar, se poate să fie un uriaș... Ce suflet cu zbor! Cât talent oratoric! Câtă putere de muncă! Câte scântei dumnezeiești!” (Alexandru Macedonski). A. D. Xenopol, fostul său profesor de la Universitatea din Iași, va rosti în aceeași perioadă cuvinte rămase emblematice pentru personalitatea lui Nicolae Iorga: „Te întrebi cu înminunare, cum a putut un creier să conceapă atâtea lucrări şi mâna să le scrie!”

De acum înainte, faima Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte se va afla constant la cotele cele mai înalte. Nicolae Iorga, „omul făcut din flăcări” – cum îl va numi, mai târziu, Tudor Vianu –, devine, în fapt, marele dascăl al neamului românesc, învăţându-l şi călăuzindu-l spre întregire, democraţie şi progres. Cu fiecare an, de la ediție la ediție iar până la declanşarea primei conflagraţii mondiale Vălenii de Munte vor găzdui, prin contribuţia decisivă a lui Nicolae Iorga, şase ediţii ale Cursurilor de vară – personalitatea profesorului a câştigat noi dimensiuni, străluciri noi adăugându-se celor existente, stârnind tot mai multă uimire şi admiraţie.

Precum afirmă, pe bună dreptate, prof. Constantin Manolache, în perioada 1908-1914, Nicolae Iorga a reuşit să facă din Vălenii de Munte un veritabil centru al luptei pentru reîntregirea neamului, centru din care au pornit mari energii spirituale, spre sufletul românesc de pretutindeni, luminându-l şi înaripându-i speranţa re-sălăşluirii apropiate într-un singur trup. „Un suflet într-un singur trup, un suflet care, atunci când trupul i-a fost prins în robii diferite, a rămas unitar, purtând continuu năzuința reîntregirii”¹¹.

Evenimentele legate de Primul Război Mondial au împiedicat desfăşurarea activităţii Universităţii pe perioada anilor 1915-1920, Nicolae Iorga continuând totuşi să ţină legătura cu o parte dintre foştii cursanţi, prin intermediul corespondenţei sau al publicaţiilor pe care le edita.

După realizarea idealului național, Universitatea a rămas o prezenţă vie în peisajul cultural-ştiinţific al României. În anul 1920, la Congresul Ligii Culturale din Râmnicu-Vâlcea, s-a decis reluarea cursurilor, adoptându-se denumirea de Universitatea Populară „Nicolae Iorga”, cu un comitet de coordonare şi un fond cultural constituit prin subscripție¹².

Noile condiții create în perioada interbelică au impus orientarea scopului prelegerilor susţinute în cadrul Universităţii spre consolidarea şi omogenizarea României, precum şi spre ridicarea nivelului cultural al populaţiei. Aşa cum afirma Nicolae Iorga, „Scopul firesc al vieţii românilor de pretutindeni trebuie să fie dezvoltarea culturii lor, în formele ei adânci, ca şi în formele ei mai înalte, şi întemeierea unei gospodării naţionale care să aducă bogăţia, pe care se reazimă binele neamurilor din vremea noastră”.

Anul 1940 a adus cu sine numeroase evenimente dramatice, care însă nu l-au împiedicat pe savant să-şi continue prelegerile şi discursurile în cadrul Universităţii, până în momentul cumplit al dispariţiei sale, în noaptea de 27-28 noiembrie. Cursurile Universităţii Populare vor fi continuate imediat după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial – doar câţiva ani – de către intelectualii care au fost în preajma savantului, ele fiind reinstituţionalizate abia în 1968.

S-a afirmat, în această ordine de idei, că Nicolae Iorga a participat, practic, la trei războaie: la cele două mondiale şi la al treilea, care le-a urmat, Războiul Rece, încercându-se o dublă asasinare a sa, în noiembrie 1940, fiziceşte, şi, imediat după 23 august 1944, pe plan spiritual. Au existat chiar momente când, după 23 august 1944 a fost etichetat drept „fascist” şi „legionar”, deşi fusese asasinat de legionari. Iar un romancier, Ion Lăncrăjan, a vorbit de faptul că, dacă N. Iorga ar fi trăit după 1940, Mihail Roller i-ar fi tăiat barba, aluzia reflectând o situație reală¹³.

Și totuși, în pofida tuturor intemperiilor vremii, Nicolae Iorga de fiecare dată a ieşit triumfător, şi de fiecare dată a vorbit şi a avut dreptate, atât în timpul vieţii, cât şi după moarte, prin inegalabila-i operă de peste 1 250 de volume și de 25 000 de studii și articole publicate, operă în care a promovat consecvent adevărul, obligându-ne să ne privim direct în oglindă.

Deși în condiții dificile, Cursurile de vară ale Universităţii Populare de la Vălenii de Munte s-au desfăşurat şi în perioada 1968-1989, pentru a reintra în normalitate din 1990 şi, în special, după anul 2000, în condiţiile în care Vălenii de Munte tind să devină, cu sprijinul Uniunii Europene, un oraş cu infrastructură la standarde europene, aceasta însemnând, totodată, completarea zestrei culturale uriaşe a faimoasei localităţi, fostă odinioară capitală de județ.

Continuând în modul cel mai inspirat şi necesar o tradiţie benefică a „luminătorului neamului”, Nicolae Iorga, Universitatea de vară de la Vălenii de Munte s-a impus drept cel mai important eveniment cultural al lunii august, din fiecare an. Aici, conferenţiază, dialoghează inteligent, informat şi persuasiv, mari oameni ai culturii româneşti contemporane, referindu-se cu precădere la figura copleşitoare a lui Iorga. Timp de o săptămână, anual, au loc mese rotunde, medalioane, prezentări din varii unghiuri ale abordării, care s-ar fi pierdut sau nu ar fi ajuns în mâna cititorului fără inițiativa de perspicacitate și benedictină devoțiune a eruditului profesor Constantin Manolache.

Astfel, pornind de la considerentul că fiecare ediţie a Cursurilor Universităţii Populare de la Vălenii de Munte, indiferent de specificitatea timpului în care s-a produs, reprezintă un fapt nepereche de cultură, adăugat dezvoltării spiritualităţii româneşti şi relaţiilor ei cu celelalte culturi ale lumii, începând cu ediția din anul 2002, s-a procedat la publicarea anuală a cronicilor Cursurilor de vară. La fiecare ediție, se produc contacte directe între personalităţile prezente, provenite din întreg spaţiul cultural românesc şi din cel universal, amplificând prin aceasta forţa comunicării. Se creează, în atare mod, „o tensiune afectivă aparte, elevată şi stimulatoare, propice acumulărilor şi creativităţii. Se stabilesc legături şi se prefigurează construcţii pentru viitoare acţiuni”. Din care motiv, „astfel de fapte de cultură merită să fie aşezate în durabilitatea cuvântului tipărit, nu numai pentru păstrare, ci şi pentru ca bogăţia de cunoaştere şi de idei cuprinsă în ele să fertilizeze prin lectură și alte conștiințe, sporindu-le forța și capacitatea de a-și detecta și atinge adevăratele meniri”¹⁴.

Una din temele centrale dezbătute în cadrul Cursurilor de vară de la Vălenii de Munte este pe cât de generoasă, pe atât de pasionantă: Nicolae Iorga şi dimensiunea europeană a culturii românești. Așa cum au menționat prestigioase personalități care au evoluat la catedra cursurilor, există o singură cultură naţională, românească, care ne reflectă identitatea distinctă de popor romanic şi european. Prin grandioasa sa operă, genialul istoric a integrat istoria naţională în istoria universală, a evidenţiat originalitatea culturii româneşti în contextul altor culturi şi a marcat convingător identitatea noastră etno-spirituală.

O altă temă de mare actualitate, cu lucrări apreciate drept „meritorii, care pun într-o lumină nouă stări de lucruri actuale și astăzi”, s-a desfășurat în cadrul celei de-a 51-a ediții a Cursurilor, cu titlul generic Cultură şi civilizaţie românească, abordându-se cu precădere preocuparea pentru situaţia minorităţilor naţionale, rolul lor în istoria românilor, cadrul oferit pentru a-și păstra și cultiva tradițiile, limba, cultura și ființa națională¹⁵.

În cadrul unor prelegeri interesante, pline de substanţă, cu opinii originale şi temeinic argumentate, au fost evidenţiate multiaspectual contribuţiile lui Nicolae Iorga la abordarea relaţiilor cu vecinii şi cu minorităţile din România interbelică, alături de evocarea unor mari evenimente şi personalităţi istorice. Perfect cunoscător al istoriei minorităţilor de pe teritoriul României Mari, preocupat de evoluţia comunităţilor armeneşti, albaneze, evreieşti, maghiare, germane, Nicolae Iorga nu s-a mulţumit doar să evoce momentele de interferenţă între aceste grupuri etnice şi majoritatea românească, ci a încercat – cu succes – să definească viitorul acestora în cadrul statului național român. Iar acest viitor, în accepția lui N. Iorga, nu putea fi decât unul comun.

Așa cum s-a menționat în cadrul dezbaterilor, adevărata și constanta poziție a lui N. Iorga față de naționalitățile aflate în componența statului român, care a depăşit cu mult etapa istorică pe care a străbătut-o, poate fi constatată dintr-un text datat cu anul 1934: „S-au găsit oameni să spună că numai românii au drepturi, iar minoritarii sunt nişte rămăşiţe etnice, care vor trebui să dispară. Trebuie să fie cineva cu totul străin de orice realitate, ca să creadă aceasta. Cine îşi închipuie că se pot mătura 4 milioane şi mai bine de oameni, care sunt minoritari în România? Este o aberaţie. Cele 4 milioane, ce nu reprezintă numai populaţia orăşenească, ci şi cea rurală, cum îşi închipuie cineva că ţăranii aceştia minoritari pot fi duşi în lagărele de concentrare? Aşa au făcut americanii cu pieile roşii şi australienii cu tasmanienii, au murit bieţii de ei, în mizerie. Dar naţia românească poate fi infectată de o asemenea teorie? Sau naţia aceasta este atât de slabă şi de ticăloasă, ca să aibă nevoie de astfel de mijloace, în loc să-şi afirme prin număr şi valoare rolul său în ţara pe care a creat-o?”. Într-o altă declaraţie a sa, din aceeaşi perioadă, profesorul afirma: „Nimeni în viaţa lui nu a spus lucruri mai bune minorităților naționale şi nu a lucrat mai mult pentru minorităţile naţionale de orice caracter pentru ca acei ce nu aparţin naţiei şi religiei mele să se bucure de orice drepturi omenești și cetățenești, decât mine”¹⁶.

În confirmarea spuselor sale, în perioada exercitării funcţiei de prim-ministru al României, din inițiativa lui N. Iorga va fi înființat în anul 1931 şi menţinut de ţărănişti în următoarele două guverne, Subsecretariatul de Stat pentru minorităţi, condus de Rudolph Brantz, preşedintele Partidului German din România.

Referindu-se la semnificația Universității Populare din Vălenii de Munte, profesorul Constantin Vasilescu, ultimul secretar al marelui savant, afirmă că instituţia respectivă a reprezentat, pentru Nicolae Iorga, „o căutare pe o scară superioară, liberă de programe şi obligaţii oficiale, o tribună pentru cultivarea virtuţilor naţionale, de lumină şi cultură, de cuvânt adevărat”. Au venit la Vălenii de Munte, de-a lungul anilor, în timpul vieţii profesorului, mii de ascultători din toate colţurile României. Acestora, din 1921, li s-au adăugat, într-un spirit de largă înţelegere şi respect reciproc, peste 2 000 de intelectuali din rândul naţionalităţilor conlocuitoare: maghiari, germani, sârbi, bulgari. De asemenea, circa 200 de studenţi şi profesori de peste hotare: italieni, francezi, polonezi, cehi, sârbi, bulgari¹⁷.

Nu este vorba, așadar, de a mai adăuga noi exemple ale constantei poziţii a lui Nicolae Iorga faţă de minorităţile din componenţa statului român în perioada interbelică, ci de a înţelege o gândire, care, în cristalizările ei succesive, a depăşit cu mult etapa istorică pe care a străbătut-o. Cert este faptul că modelul Nicolae Iorga rămâne un model etern, este modelul marilor spirite, modelul intelectualului adevărat, demn de urmat şi astăzi, în epoca uniformizatoare a globalizării şi mondializării. Căci, aşa cum afirma marele savant în una din cuvântările sale: „A admira o civilizaţie străină e ceva vrednic de respect, e o datorie. A o imita fără schimbare e o umilinţă şi una fără folos”.

Note și referinţe bibliografice:

¹ Cf. Nicolae Iorga, Generalități cu privire la studiile istorice, Ed. a III-a, București, Imprimeria Națională, 1944, p. 98.

² Șerban Papacostea, Nicolae Iorga și trecutul Basarabiei. În: „Revista istorică” (București), tom III, nr. 1-2, 1992, p. 9.

³ Cf. Gh. Buzatu și C. Gh. Marinescu (eds.), Iorga: omul și opera, Vol. II, Bacău, Plumb, 1994, p. 7-8.

⁴ Gh. I. Brătianu, Nicolae Iorga (Trei cuvântări), Institutul de Istorie Universală „N. Iorga”, București, 1944, p. 16-17.

⁵ Nicolae Iorga, Generalități…, p. 91.

⁶ Constantin Manolache, Un singur trup, tot acest neam. Cursurile de vară de la Vălenii de Munte, 1908-1914, Ploiești, Libertas, 2004, p. 32. 

⁷ Ibidem.

⁸ Ibidem, p. 34-35.

⁹ Ibidem, p. 35.

¹⁰ Ibidem, p. 36.

¹¹ Ibidem, p. 90.

¹² Cursurile de vară ale Universităţii „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, ediția 2002. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Ploiești, Libertas, 2003, p. 10.

¹³ Cursurile de vară ale Universităţii „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, ediția 2003. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Ploiești, Libertas, 2004, p. 41-42.

¹⁴ Cursurile de vară ale Universității „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, ediția 2002. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Ploiești, Libertas, 2003, p. 4.

¹⁵ Cursurile de vară ale Universității „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, ediția 2004. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Ploiești, Libertas, 2005, 154 p.

¹⁶ Ibidem, p. 105, 114.

¹⁷ Cursurile de vară ale Universității „Nicolae Iorga”, Vălenii de Munte, ediția 2003. Cronică selectivă de Constantin Manolache, Ploiești, Libertas, 2004, p. 14.