Două mari personalități: Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu. Similitudini și controverse

Relația dintre Nicolae Iorga și Nicolae Titulescu, doi giganți ai societății românești din prima jumătate a secolului al XX-lea, fiecare cu merite recunoscute pe larg în țară și străinătate, în domeniul său de specialitate – primul în știința istoriei, celălalt în planul diplomației și al relațiilor internaționale – , dezvăluie, la o privire atentă, nebănuite aspecte ale climatului unei epoci care le-a marcat dramatic destinele, apropiindu-i într-o primă perioadă și plasându-i apoi în dispute politicianiste greu de înțeles pentru aceste mari personalități dedicate, deopotrivă, apărării interesului național și asigurării păcii și stabilității în Europa.

Cu o diferență de vârstă de 11 ani, Nicolae Iorga devenise deja un istoric de mare prestigiu la debutul lui Nicolae Titulescu în profesia de jurist, în prima decadă a veacului trecut. Fără să fi avut contacte directe până atunci, anul 1907, care a însângerat dramatic satele românești prin violențele manifestate inițial și represiunile ce au urmat revoltelor țărănești din Moldova și Muntenia, îi găsește pe cei doi protagoniști pe poziții similare, dispuși să intervină pentru ameliorarea situației răsculaților. N. Iorga, aflat pentru prima oară în Parlament, adresează la 8 iunie 1907 o interpelare ministrului de interne Ionel I. C. Brătianu, prin care îi propune să inițieze „un mărinimos act de amnistie” pentru a putea închide astfel acel „dureros capitol al răscoalelor țărănești”. La 12 iunie 1907, Iorga rostea o amplă interpelare în Camera Deputaților pe tema cauzelor sociale și economice profunde ale răscoalei țărănești, demonstrând cu argumente politice și morale nevoia unei amnistii generale, menite să prevină seria de nedreptăți și abuzuri din partea autorităților statului și să deschidă calea unor reforme solide, care să asigure celor cinci milioane de români „o stare materială și morală la care au dreptul..., dacă voim ca această țară să trăiască mai departe¹”. Chestiunea răscoalei țărănești din 1907 și a consecințelor acesteia a fost pe larg prezentată de marele savant în ziarul său „Neamul Românesc”, iar asupra amnistiei va reveni, ani la rând, în Camera Deputaților². Nicolae Titulescu, după studii juridice și obținerea doctoratului în drept la Paris (1900-1905), numit profesor suplinitor la Catedra de drept civil a Facultății de Drept de la Universitatea din Iași, ia atitudine publică în ziarul „Țăranul”, din 4 mai 1907, în problema țărănească, oferindu-și serviciile pentru apărarea celor implicați în procesele declanșate după înăbușirea răscoalei³.

După izbucnirea Primului Război Mondial îi regăsim din nou pe Iorga și Titulescu pe poziții similare, fiecare pronunțându-se public pentru părăsirea de către România a poziției de neutralitate și alăturarea sa Puterilor Antantei, în vederea împlinirii visului secular de unire a românilor risipiți sub mai multe imperii. La 3 mai 1915, Nicolae Titulescu, după ce fusese reales pentru a doua oară deputat (pe lista Partidului Conservator Democrat, condus de Take Ionescu), rostește la Ploiești un discurs răsunător intitulat Inima României, în care se pronunță pentru abandonarea politicii de neutralitate, pe care o considera că „și-a avut rostul, dar și-a trăit traiul”, deoarece „nu se ia Ardealul prin neutralitate”, iar „România nu poate fi întreagă fără Ardeal”. Pentru acest ideal, susținea Titulescu, este nevoie de a intra în luptă și de jertfă: „Nu se lipește carne cu carne, fără să curgă sânge!”⁴. În același an 1915, la 14 decembrie, când se punea problema hotărârii pe care o va lua România în „Marele Război”, N. Iorga rostește o importantă cuvântare în Parlament, argumentele sale conturând aceeași idee sugerată și de Titulescu: România a adoptat inițial poziția de neutralitate din cauza „imposibilității absolute de a merge alături cu Austro-Ungaria”, cunoscută fiind politica acestui imperiu față de supușii români de pe teritoriul său. Dar această atitudine nu mai poate fi continuată, deoarece politica sa trebuie să vizeze atât „interesul României ca stat” (adică existența în granițele din acel moment), cât și „interesul poporului românesc în toată întregimea sa”. Prin urmare, argumenta savantul, aducând numeroase exemple despre suferințele românilor din Bucovina și din Ardeal sub stăpânirea austro-ungară, este momentul ca România să intre în luptă, împotriva Austro-Ungariei, pentru ca „poporul românesc să-și capete în întregime dreptatea”, iar dreptatea înseamnă „ceea ce este natural, ceea ce e logic pe lume”. Iorga exprima convingerea nestrămutată că numai așa, „cu sabia biruitoare în mână, va veni vremea când din această Românie mică, sfâșiată și mâncată de discordii (...) vom face un stat național și popular, cuprinzând cu aceleași drepturi pe românii din toate clasele și pe românii din toate țările⁵”. Pe tot parcursul participării României la Marele Război, N. Iorga a ținut permanent, în ziarul „Neamul Românesc”, o cronică vie a luptelor, elogiind vitejia ostașilor, bucurându-se de succese și adresând cuvinte de încurajare în clipele de impas și restriște. Consecvent cu propriile idei, istoricul român consemna: „Singurii dintre neutri am luat o hotărâre de bună voie în folosul aliaților (...). Noi n-am cerut nimic decât libertatea populației românești celei mai autentice, mai sănătoase și mai doritoare de a forma același corp politic cu noi”⁶. În 1917, când sorții încă nu erau deciși pentru țară, Iorga continua să sublinieze măreția scopului urmărit de români: „Nu poate fi nimic mai scump pentru un neam decât realizarea unității lui naționale, în marginile pe care le îngăduie răspândirea și amestecul de azi al tuturor neamurilor”⁷. O idee asupra căreia marele savant, patriot și pacifist convins revenea sub altă formă, aducând argumente în plus pentru susținerea justeței hotărârii generației acelei epoci de a accepta orice jertfe în slujba înălțării țării și în beneficiul generațiilor viitoare: „Popoarele sunt nemuritoare – căci niciodată până astăzi nu a murit cu adevărat un popor care să fi fost cu adevărat unul, și nu o asociație de pradă sub un nume de război, sau o colecție de triburi în jurul unui sanctuar (...). Păstrătoare ale unui capital moral, căpătat prin multe osteneli și prin atâta îngrămădire de suferinți, prin atâta risipă de sânge, fiecare generație care reprezintă nația e datoare a transmite aceleia care prin ea e chemată la viață măcar tot ce a primit, pentru sporire, nu pentru împuținare, pentru înălțare, nu pentru înjosire, de la înaintași”⁸. În fine, când înfăptuirea idealului Marii Uniri era o certitudine, Iorga sublinia că acesta este rezultatul firesc al luptei românilor, urmărit cu strășnicie de-a lungul secolelor, și nicidecum al jocului întâmplării sau al generozității învingătorilor în Marele Război: „Ideia care stă astăzi la baza operei politice împlinite în acest fericit an 1918 e tot așa de veche ca neamul însuși (...). Să fim vrednici de ce avem!⁹”.

Nicolae Titulescu a nutrit și el convingerea, exprimată cu diverse ocazii, că Marea Unire de la 1918 și reașezările teritoriale de după Primul Război Mondial au reprezentat împlinirea unui vis secular al românilor, dar și a unor năzuințe de veacuri ale altor popoare din regiune. Într-un discurs rostit, la 4 aprilie 1934, în Adunarea Deputaților a Parlamentului României, Nicolae Titulescu, atunci ministru al afacerilor străine, sublinia: „Frontierele actuale ale Europei Centrale sunt rezultatul evoluției de secole a unei idei de justiție. Chestiunea Europei Centrale constituie un proces sfârșit, iar nu un proces care trebuie să înceapă”¹⁰.

Nu doar ideile patriotice care îi animau, dar și anumite afinități personale, de stimă și apreciere reciprocă, i-a apropiat pe Iorga și Titulescu în deceniul al treilea al secolului trecut. La 24 martie 1921, Iorga publica în „Neamul Românesc” un articol elogios la adresa lui Nicolae Titulescu, ministru de finanțe în Guvernul Alexandru Averescu-Tache Ionescu (1921-1922), care propusese o reformă fiscală menită să implementeze un sistem unitar de impozite: „Camera întreagă, majoritate și minoritate, a primit cu călduroase aplauze proiectele de reformă financiară ale dlui Titulescu (...). E un întreg sistem, care pleacă de la considerarea limpede a situației, de la chibzuirea curajoasă a mijloacelor de îndreptare, de la o indiferență vrednică de laudă față de scrupulele de clasă care au împiedicat până acum orice îndreptare (...)¹¹”.

O intensă și frumoasă corespondență între cei doi se va înfiripa și dezvolta începând din 1922, după ce Nicolae Titulescu își luase în primire postul de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Londra, funcție exercitată într-o primă perioadă până la 6 iulie 1927. Câteva secvențe din această corespondență sunt relevante. La 25 iulie 1922, N. Titulescu îl informează pe marele istoric printr-o scrisoare trimisă din Londra despre o promptă punere la punct a unui articol defăimător publicat de „Mercure de France”, în care se afirma că savantul ar fi simpatizat inițial „cu cauza Puterilor Centrale”: „ca unul ce am cunoscut aproape lupta ce ai dus pentru cauza națională, deci pentru cauza Înțelegerii (Antantei, n.n.) cu care ea se confunda, și în timpul neutralității și în timpul războiului, la Iași, și după ce forța majoră a scos România momentan din luptă, consider de datoria mea să-ți scriu și direct ce dezgust resimt când văd că istoria cea mai clară și cea mai recentă poate fi așa falsificată sub ochii noștri”¹².

De la această dată urmează un lung șir de telegrame și scrisori între cele două personalități, fiecare adresându-se celuilalt cu apelativele „Iubite domnule Iorga”, respectiv „Scumpe domnule Titulescu”, elocvente prin ele însele pentru relațiile de stimă și prețuire reciprocă existente în acea perioadă. Cele mai multe dintre aceste documente evocă solicitarea de sprijin de către Iorga pentru publicarea unor cărți despre istoria românilor în Marea Britanie și adresează mulțumiri pentru bunăvoința manifestată de Titulescu vizând rezolvarea acestora în condiții optime, inclusiv pentru decernarea titlului de doctor honoris causa atribuit savantului de Universitatea din Oxford. Aflând că Titulescu are unele probleme de sănătate, Iorga îi scrie, la 19 octombrie 1924, de la Vălenii de Munte: „Doresc ca o bună îngrijire să te întremeze cu totul. Cele ce ți se cer din partea țării și pe care le îndeplinești ca nimeni altul cer să fii scutit de urâcioase griji ale sănătății”. La 26 decembrie același an, Titulescu îi comunica savantului: „Pentru mine, publicarea unei istorii a românilor de dv. în limba engleză e un lucru de căpetenie, și din punct de vedere al interesului național, și din punct de vedere al justiției către persoană...”¹³.

O aspră discordie, dacă îi putem spune așa, a izbucnit câțiva ani mai târziu, prin 1928, dar mai ales după încetarea mandatului de prim-ministru al lui Nicolae Iorga, exercitat în fruntea unui guvern de tehnicieni în 1931-1932, în momentul în care Carol al II-lea îi propune lui Titulescu, pentru a treia oară, să preia inițiativa formării unui nou guvern de uniune națională. Titulescu nu a primit sprijinul necesar de la partidele politice, dar după o serie de remanieri guvernamentale i se oferă portofoliul afacerilor străine în guvernul Al. Vaida Voievod (pe care îl va deține de la 20 octombrie 1932 până la 29 august 1936, când a fost înlăturat din guvernul liberal condus de Gheorghe Tătărescu). Atacurile lui Iorga împotriva lui Titulescu vor fi desfășurate mai ales prin intermediul ziarului „Neamul Românesc” și se vor întinde, cu intermitențe, din 1932 până în 1937, când Titulescu va fi înlăturat definitiv din viața politică a României și va fi nevoit să-și petreacă ultimii ani de viață în exil. Vom semnala câteva aspecte din această „campanie” dusă de savant împotriva lui Titulescu, evocând succint reproșurile formulate pentru a putea descifra motivele și mai ales semnificația controverselor apărute. La 14 iunie 1932, Iorga declanșează campania de atacuri împotriva lui Titulescu în „Neamul Românesc” în care îl acuză mai întâi de infidelitate față de fostul său patron politic, Tache Ionescu, pentru ineficiența operei de legislator în materie de reorganizare a finanțelor românești (deși în 1921 îl lăudase tocmai pentru această activitate!). Din iunie până în noiembrie 1932, Iorga publică sistematic articole denigratoare la adresa lui Titulescu, reproșându-i amestecul în politica internă, necunoașterea realităților din țară și lipsa de adecvare la exigențele societății românești. Iorga nu îi neagă calitățile diplomatice lui Titulescu, chiar le subliniază în mai multe rânduri, dar recomandă rămânerea sa în sfera reprezentării diplomatice: „D. Titulescu este un element necesar diplomației și un instrument prețios de aplicare a politicii noastre externe” (articolul Cazul Titulescu, din 12 octombrie 1932); „D. Titulescu este un intelectual rafinat, care și-a scos din cărți tot felul de a gândi și de a se manifesta; e un produs distilat al veacului...” (articol din 22 octombrie 1932)¹⁴.

La 24 noiembrie 1932, la abia o lună de la preluarea portofoliului ministerial, Nicolae Titulescu este chemat în fața plenului Senatului din Parlamentul României pentru a răspunde unei interpelări formulate de senatorul Nicolae Iorga în legătură cu politica externă a guvernului. O privire succintă asupra enunțurilor formulate de Iorga arată că, de fapt, acesta împărtășea viziuni similare cu Titulescu în privința alianțelor externe, inclusiv în legătură cu relațiile româno-sovietice. Spre exemplu, Iorga insistă în interpelarea sa asupra faptului că „oricare ar fi guvernul român”, acesta nu trebuie să slăbească legăturile cu Franța: „Întâi, fiindcă este Franța și al doilea, fiindcă împreună cu dânsa noi apărăm tratatele așa cum sunt”¹⁵, cu alte cuvinte menținerea ordinii europene de după Primul Război Mondial. Referitor la relațiile cu Sovietele, Iorga își reafirmă rezervele față de credibilitatea respectării angajamentelor de către puterea de la Moscova: „Este între d-voastră cineva așa de încrezător – nu vreau să zic naiv – , care să-și închipuie că vreodată un stat de un caracter așa de internațional cum este Uniunea Sovietică își va interzice să treacă de o anumită graniță și că interdicțiunea cea mai serioasă este în ceea ce privește granița noastră basarabeană? Sau crede cineva că rușii-sovietici sunt în fundul sufletului lor mai puțin naționaliști decât rușii de la 1812 sau rușii de la 1877, pe care i-am cunoscut noi în timpul războiului și i-a cunoscut toată lumea?”. Întrucât la vremea respectivă se punea problema negocierii unor noi înțelegeri și acorduri cu sovieticii, Iorga rămâne rezervat și neîncrezător, justificându-și poziția din timpul mandatului său de prim-ministru: „Eu nu sunt diplomat. Știu ce înseamnă pentru Soviete un tratat; orice tratat. Dar sunt sigur că niciun guvern rus nu va renunța la Basarabia (...). Și d-voastră, în felul cum prezentați problema, o prezentați ca și cum prin astfel de pacte, prin negocieri, s-ar rezolva chestiuni ca cele de siguranță, de putere! Cine este în stare să reziste, rezistă. Dacă nu este în stare să reziste, poate să aibă toate asigurările prin hârtii, care, încă o dată vă spun, hârtiile acestea în convingerea mea nu angajează un guvern revoluționar al cărui scop, înainte de toate, este să răstoarne ordinea politică din Europa. Eu pot să fiu judecat numai din acest punct de vedere. Eu spun un lucru: nu aveam nevoie de negocieri cu Sovietele, nu aveam credință în sinceritatea Sovietelor, nu ne credeam asigurați prin ceea ce iscălesc Sovietele”.

Titulescu și-a exprimat acordul deplin cu Iorga, chiar în ședința respectivă a Senatului, atât în privința neîncrederii în Soviete, cât și în legătură cu menținerea caracterului privilegiat al relațiilor României cu Franța. Cu toate acestea, pe fondul evoluțiilor din Europa, marcate de ascensiunea fascismului în Italia și Germania, dar și de o intensă campanie propagandistică a Moscovei în favoarea păcii și a securității colective, Nicolae Titulescu a susținut admiterea URSS în Liga Națiunilor și stabilirea de relații diplomatice cu această țară, în 1934. Gestul României nu era singular, SUA și Cehoslovacia stabilind în același an relații diplomatice cu URSS. În aceste împrejurări, Nicolae Iorga, deși nu a renunțat total la campania de presă împotriva lui Titulescu, i-a recunoscut totuși meritele în normalizarea relațiilor cu Sovietele. Cu titlul Pactul cu Rusia, Iorga publica un articol în „Neamul Românesc”, din 12 iunie 1934, în care menționa: „E fără îndoială un act de o mare importanță și, oricâte rezerve s-ar putea face în ce privește sinceritatea Sovietelor, el cuprinde o asigurare reală pentru România (...). Cine va avea ochii deschiși, și bine deschiși, va folosi desigur din învoiala de astăzi, care poate deschide un capitol mai fericit în viața acestor regiuni din Estul și Sud-Estul Europei, asupra cărora s-au abătut atâtea furtuni fără a-și fi istovit până astăzi norii. Ar fi nedrept să nu se recunoască succesul urmărit cu o răbdătoare inteligență de ministrul nostru de externe și nu-i vom precupeți felicitările”. În finalul articolului, Iorga nu uită însă să revină la recomandările sale în privința ministrului de externe: „D. Titulescu ar înscrie încă mai multe acte pozitive în frumoasa sa carieră dacă el ar urma-o numai pe aceasta și s-ar ținea de-o parte de viața politică internă...”¹⁶. În ce privește riscurile angajării în viața politică a unui diplomat rafinat, precum Titulescu, savantul și omul politic Nicolae Iorga avea dreptate atunci când afirma: „Politica în România este un lucru greu, un lucru care mănâncă sufletul, care mistuie măruntaiele omului. Aci, adversarii nu se respectă (...). Dați-mi voie mie, dați voie oricui s-a frământat în aceste teribile lupte să găsească... că nu este fair play să vii d-ta odihnit, nezgâriat, încurajat de amabilitatea tuturor și să dai deoparte oameni care și-au însemnat cariera lor cu sângele viu, curs din vinele lor, cheme-l pe acela Vaida, ori cheme-l cum mă cheamă pe mine, sau cheme-l ca pe oricine s-a chinuit, s-a martirizat în această viață politică a noastră și mai ales când vin guverne ce se lovesc de cele mai teribile greutăți...”¹⁷.

Acuzele lui Iorga la adresa lui Titulescu vor continua și vor cuprinde o gamă largă de probleme externe, de la relațiile cu aliații de gintă latină (Italia, Franța) până la cele cu marile puteri revizioniste ale vremii – Germania și URSS.

Rememorând pagini ale acestor controverse din deceniul al patrulea al secolului trecut, mulți autori le găsesc nejustificate și greu de înțeles. Fără a intra în multe detalii, trebuie totuși să menționăm că savantul și omul politic Nicolae Iorga, cu orgolii justificate de opera sa impresionantă și de activitatea prodigioasă în slujba intereselor poporului român, era extrem de sensibil la tot ce îi părea că se abate de la principiile sale ori îi ignoră într-un fel sau altul meritele. Așa pot fi explicate relațiile tensionate, după debuturi de colaborare promițătoare, nu doar cu Nicolae Titulescu, dar și cu alte personalități marcante ale epocii, precum poetul Emil Gârleanu, poetul și omul politic Octavian Goga sau, mai ales, patriotul ardelean Onisifor Ghibu, cel care a scris: „Iorga era unul dintre oamenii care putea să lucreze cât o sută, dar care nu putea să colaboreze efectiv cu alții”¹⁸.

Iorga și Titulescu au murit la scurt timp unul după altul, primul victimă a legionarilor, al doilea exilat și ostracizat în urma manevrelor și presiunilor regimului nazist. În încheiere, subscriem și noi la concluzia regretatului publicist, istoric și diplomat George G. Potra: „Figuri legendare ale istoriei naționale, părinți fondatori ai României moderne, oameni care au trăit și au murit pentru Țară, Iorga și Titulescu, n-au mai avut timp să se împace. Au slujit amândoi neamul românesc fără rezerve, cu totală dăruire. S-au înfruntat și s-au confruntat doar din dorința de a face mai bine, mai repede, mai durabil. România are nevoie de ei și azi, de lumina lor”¹⁹.

Note și referinţe bibliografice:

¹ N. Iorga, În chestia amnistiei răsculaților țărani. În: Discursuri parlamentare (1907-1917), Chișinău, Mesagerul, 2011, p. 23-47.

² Ibidem, ed. cit., passim.

³ Repere biografice ale activității politico-diplomatice a lui Nicolae Titulescu. În: N. Titulescu, Politica externă a României (1937), București, Editura Enciclopedică, 1994, p. 334.

⁴ Discurs rostit de N. Titulescu la mitingul național de la Ploiești, din 3 mai 1915.

⁵ N. Iorga, Despre hotărârea ce va lua România în Marele Război. În: Discursuri parlamentare (1907-1917), ed. cit., p. 776-808, passim.

⁶ N. Iorga, Ce a făcut până acum România? În: „Neamul Românesc”, 28 octombrie 1916.

⁷ Idem, Câștigul cel mai mare. În: „Neamul Românesc”, 29 august 1917.

⁸ Idem, Glorioasa noastră sarcină istorică. În: „Neamul Românesc”, 16 ianuarie 1918.

⁹ Idem, Ideia Daciei românești, reconstituire a unei cuvântări rostite de Iorga la Teatrul Național din Iași, la 25 noiembrie/8 decembrie 1918, pentru sărbătorirea Unirii tuturor românilor. În: „Neamul Românesc” din 28 noiembrie 1918.

¹⁰ România și revizuirea tratatelor, Ediția a II-a, București, Semne, 2018, p. 61.

¹¹ N. Iorga, Proiectele dlui Titulescu. În: „Neamul Românesc”, 24 martie 1921.

¹² Text reprodus de George G. Potra în volumul Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe, București, Fundația Europeană Titulescu, 2011, p. 101-102.

¹³ Vezi îndeosebi documentele din 5, 6 și 22 februarie, 19 octombrie și 26 decembrie 1924; 4 ianuarie, 12 aprilie, 12, 13, 23, 27 mai și 3 iunie 1925; 21 martie 1930; 9 aprilie, 12 iunie, 7 noiembrie și 8 decembrie 1931, reproduse de George G. Potra în Nicolae Iorga – Nicolae Titulescu. Interferențe, ed. cit., passim.

¹⁴ Pentru detalii vezi articolele publicate în „Neamul Românesc” din 14, 15, 16, 17 iunie, 2 iulie, 10 septembrie, 9, 12, 18, 22 și 23 octombrie, 1, 4 și 15 noiembrie 1932, reproduse în George G. Potra, ed. cit., p. 149-163.

¹⁵ Textul integral al interpelării în George G. Potra, ed. cit., p. 164-210.

¹⁶ Ibidem, p. 216.

¹⁷ Ședința Senatului din 24 noiembrie 1932. Ibidem, p. 192-193.

¹⁸ Onisifor Ghibu, Oameni între oameni. Amintiri, Selecție și introducere de Ion Bulei, București, Editura Eminescu, 1990, capitolul dedicat lui Nicolae Iorga (p. 207-290).

¹⁹ George G. Potra, ed. cit., p. 75.