Nicolae Iorga și Constantin Stere – o rivalitate fără sfârșit...

E cunoscut faptul că de la dragoste până la ură e un singur pas. Unul din adversarii cei mai neîmpăcați ai lui Constantin Stere a fost marele istoric Nicolae Iorga. Un prim motiv al confruntării a fost descris de Onisifor Ghibu în volumul Oameni între oameni (București, 1990, p. 240-241). Evenimentele relatate s-au produs în toamna anului 1906 la Brașov: „Conform unei vechi și frumoase tradiții, președintele de curând ales al «Astrei», Andrei Bârseanu, o figură luminoasă a Ardealului, s-a simțit dator să întrunească la o masă, în modesta lui locuință, personalitățile mai de seamă care veniseră din afară la marea manifestare culturală ardeleană. Printre cei vizați să participe la acea masă era și profesorul Iorga cu doamna, și Constantin Stere, profesor la Universitatea din Iași. Fiind considerat un apropiat al lui Iorga, eram și eu invitat la acea masă.

Între Iorga și Stere raporturile erau încordate¹. Andrei Bârseanu știa de această disensiune și se temea ca între Iorga și Stere să nu se ivească vreo neînțelegere la masă, care să fie o pată pe frumusețea adunării. Pentru a evita o atare situație, Bârseanu m-a căutat și mi-a spus:

– Știu că ești foarte apropiat de domnul Iorga. Te rog să-i comunici că este invitatul meu la masa de seară, împreună cu doamna și dumneata. Te rog să-l pregătești de așa fel încât să știe de la bun început că este și Stere, ca nu cumva să se întâmple să aibă loc cine știe ce scenă.

M-am cam temut de momentul în care va trebui să-i spun profesorului acest lucru, dar a trebuit s-o fac.

– Domnule profesor, știți că deseară suntem invitați la masă la dl Bârseanu. O să fie multă lume acolo, printre care și profesorul Stere.

Cum a auzit acest lucru, mi-a răspuns:

– Nu mă duc la masă!

– Domnule profesor, nu vă supărați, dar asta ar fi o mare greșeală. Chestiunile personale „Astra” le-a atenuat întotdeauna prin autoritatea ei mare de a împăca controversele dintre oameni. Dumneavoastră nu puteți lipsi de la această masă și nu poate lipsi nici dl Stere. E doar rectorul Universității din Iași (la acel moment nu era rector, n.n.) și directorul „Vieții Românești”, un om care își are valoarea lui. Vă rog, în interesul dumneavoastră, să participați și să căutați să evitați orice atitudine care ar putea strica atmosfera ce trebuie să domine la o astfel de întâlnire.

Cu mare greutate am reușit până la urmă să-l determin să facă acest pas, spre marea mea bucurie, dar și cea a doamnei Iorga, care, auzind despre ce era vorba, își pierduse orice speranță de a mai participa la masa respectivă.

Ne-am dus împreună, seara, la Bârseanu. Stere sosise cu puțin timp înaintea noastră. Când am intrat în salon, Iorga se uită încruntat la Stere, fără să manifeste totuși prea pe față ceea ce clocotea în sufletul lui. Stere, făcându-se că nu bagă de seamă, l-a întâmpinat cu cuvintele:

– Dragă Iorga, îmi pare bine că te văd.

– M-ai înjurat în revistă, îi răspunse Iorga, sec.

– Ehei, o înjurătură de-asta mi-ar plăcea să-mi fie adresată și mie. Te-am declarat cel mai mare istoric al românilor. Dacă m-ar declara pe mine cel mai mare jurist al românilor, aș fi încântat, chiar dacă m-ar înjura de mama focului. Așa că fii liniștit, dragă Iorga, că nu ți-am stricat nimic.

Tonul prietenesc al explicației a avut darul să-l împace pe Iorga. Nu s-a mai întâmplat nimic deosebit tot restul timpului. Masa a decurs în condiții normale, iar amfitrionul a fost foarte fericit că a putut să păstreze atmosfera tradițională a bătrânei «Astra»”.

La începuturi, adică în timpul răscoalelor din 1907, pozițiile lor au fost foarte apropiate.

Fapt atestat de corespondența rămasă de la cei doi. Așa, între scrisorile rămase de la Nicolae Iorga este una adresată din București lui A.C. Cuza, la 11 februarie 1907:

„Draga Cuza,

Eu i-am scris lui Stere (scrisoarea lui N. Iorga din 31 ianuarie 1907, n.n.) arătându-i că nu eu am scris notița despre basarabeni din nr. 65 și deci trebuie a se face o rectificare. (Ție îți spun, cum i-am spus, pe urmă, și lui, că eu n-aș fi întrebuințat cuvinte aspre față de niște bieți de români zăpăciți de doctrinele proaste.)

Primesc de la Stere (scrisoare din 31 ianuarie 1907 scrisă de C. Stere, n.n.) un răspuns în care nu se declară mulțămit de declarația mea, ci ar vrea să adaog că-mi pare rău de nedreptățirea basarabenilor în revista mea. La aceasta să adaugă unele aluzii și insinuări nedrepte la adresa mea.

Acum chiar i-am răspuns lui în particular că purtarea basarabenilor a fost greșită față de tine și față de idealul nostru, că o dezaprob și că deosebirea între mine și corespondentul meu e numai aceea că n-aș fi întrebuințat cuvintele lui.

Așa stau lucrurile acum. De mai multe ori Stere mi-a făcut declarații de prietenie, pe care, nu o dată le-au dezmințit faptele. E limpede că ei nu se pot desface din vechiul socialism, cu toate relele lui, dar mie mi se pare greu a contesta lui Stere însuși sinceritatea în activitatea lui de astăzi; nu mă pot hotărî a-l taxa de fariseu...” (N. Iorga. Corespondență: Documente literare, vol. I, ediție îngrijită de Ecaterina Vaum, București, 1984, p. 390)

Se părea că în problema ocro­tirii țăranilor români acești doi oameni poli­tici vor forma o singură platformă doc­tri­nară.

Într-o scrisoare din 20 martie 1907, N. Iorga îi scria:

„Dragă domnule Stere,

Toată viața dumitale vei avea mulțumirea că ai scăpat viața multor oameni şi că ai putut face puțină dreptate în această țară a celor mai mari nedreptăți. Dacă ar fi fost ca dumneata şi mulți alți prefecți! Aici, în Mun­tenia, e grozav. Cea mai grozavă teroare militară se desfășoară cinic.

În Adevărul, un inginer de la căile-ferate, întors de la înmormântarea tatălui său împușcat, arată ce neomenii păgâne s-au săvârșit după răscoale, sau și fără răscoale, de reprezentanții în uniformă ai celei mai triste clase dominante.

Sânt vremuri de cumplită reacțiune. Și sântem osândiți a vedea cum limba ceasornicului politic bate între autoritarismul fariseic al lui Mitiță Sturdza și încăpățânatul reacționarism al lui P.P. Carp.  Nu cred că rămâi mult timp acolo, unde te-aş dori cât mai îndelungată perioadă. N-ai grijă, vor veni în curând Camerele intru­vabile – şi legi ideale…

E greu până începe urgia egois­mului cinic de clasă. Atunci ce vei face? Vei răbda, vei tăcea? Nu cred, după inima ce-ți cunosc. Vei rupe cu partidul exploa­ta­torilor fără milă. Şi vom putea face ceva, noi de noi, atunci când toți oamenii cu milă de popor şi cu sete de dreptate vom sta umăr la umăr.

Să ajungem ziua aceea!

Până atunci, îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-ai arătat şi te rog a crede că de azi înainte – de la ce se petrece de azi înainte – nu putem fi decât frați de luptă, pentru binele adevă­ratului popor românesc” (Din cartea lui M. Sevastos, Amintiri de la „Viața Românească”, București, 1966, p. 92-93).

Această scrisoare publicată în romanul În preajma revoluției în numele lui Christofor Arghir, care e de fapt Nicolae Iorga, are un final optimist pentru relația lor:

„...Și vom putea face ceva, noi de noi, atunci când toți oamenii cu milă de popor și cu sete de dreptate vom sta umăr la umăr.

Să ajungem ziua aceea!

Până atunci, îți mulțumesc pentru încrederea ce mi-ai arătat și te rog a crede că de azi înainte de la ce se petrece azi înainte – nu putem fi decât frați de luptă, pentru binele adevăratului popor românesc” (C. Stere, În preajma revoluției, vol.7-8, 1991, p. 399-440).

În acești ani relația lor era una stranie sau greu de definit chiar pentru protagoniști: „Dar acest «frate de luptă», scrie Mihail Sevastos în amintirile sale, era un om extrem de irascibil. Iar «Viața românească» dădea lui Iorga multe prilejuri de nemulțămire, pe lângă unele rare satisfacții. Raporturile dintre cei doi «frați de luptă» deveniseră cu timpul foarte curioase... Când revista ieșeană lăuda o carte de Iorga sau lua act de rolul cultural al acestei personalități, «fratele de luptă» îl saluta pe Stere. Când se întâlneau, îi dădea mâna și îi adresa cuvinte prietenoase. Dacă «Viața Românească» îi făcea cea mai mică obiecție, dacă nu-i recenza imediat noul volum sau chiar dacă-i lăuda un inamic – Iorga se făcea foc și, întâlnindu-se cu Stere, îi întorcea spatele. După aceea, dacă apărea în «Viața Românească» recenzia dorită sau dacă revista publica o apreciere elogioasă la adresa sa, atunci Iorga, la o nouă întâlnire cu Stere, îl saluta iarăși afectuos... pentru ca peste o lună, după apariția numărului următor al publicației ieșene, să treacă pe lângă dânsul ca pe lângă un necunoscut...

Exasperat de aceste capricii, Stere – într-un moment de proastă dispoziție – îl apostrofă pe Iorga:

– Ascultă, Iorga, ce înseamnă comedia asta? Când îmi dai bună-ziua, când nu. Ar trebui să țin o contabilitate specială a hachițelor tale, și să prevăd când ai să mă saluți și când nu. Asta a început să mă plictisească. De-aceea m-am gândit că ar fi mai bine s-o rupem definitiv și să nu ne salutăm de loc, niciodată în viață.

Ce i-a venit omului acestuia să se bage în politică – el care, o viață întreagă, a stat numai prin biblioteci?.. Eu cred că are să-i treacă...” (M. Sevastos, Amintiri de la „Viața românească”, București, 1966, p. 93).

Dar au trecut doar câțiva ani și relația dintre ei s-a transformat într-o prăpastie. Lucrurile au mers atât de departe că Iorga sugera „punerea la zid” a „prietenului și fratelui său de luptă” (p. 440).

Altă scrisoare din 29 august 1909, scrisă la Vălenii de Munte, adresată lui A.C. Cuza mărturisește deja o atitudine ostilă:

„Draga Cuza!

...Ce să zic de afacerea Stere?

E un cheltuitor și un leneș. S-a lăcomit la un proces gras și n-a știut ce să facă. Acuma trage pe urma păcatului ce a făcut, lăsându-și catedra pe un an...” (N. Iorga, Corespondență: Documente literare, București, 1984, vol. I.,
ediție îngrijită de Ecaterina Vaum, p. 405).

Aluzie la participarea lui C. Stere la „procesul Kalmuțki” care s-a judecat la Chișinău și care a fost folosit de acesta în scopul coagulării unui grup de intelectuali basarabeni capabili să editeze primul ziar de limbă română „Basarabia” (1906-1907).

Motivul rivalității lor ulterioare este extins în mai multe planuri: ambii pro­fesori universitari, ambii moldoveni, unul avea aureola revoluționarului siberian, altul aureola istoricului vulcanic. Concurența de la catedră a trecut și în planul politic, Iorga fiind un adept al partidelor de orientare naționalistă, Stere fiind un liberal convins. Confruntarea în planul politic a continuat până la dispariția lor din viață. Unele momente de con­luc­rare s-au datorat exclusiv necesităților momen­tului și nicidecum împă­că­rii. Rivali­tatea lor a fost alimentată și de cele două cu­ren­te literare, ai căror părinți au fost: N. Iorga a propo­vă­duit semănătorismul, C. Stere poporanismul.

N. Iorga edita revista „Semănătorul” care avea o anumită răspândire în publicul cititor, C. Stere edita „Viața românească” care era cea mai citită revistă românească înainte de primul război mondial.

N. Iorga era naționalist, C. Stere propovăduia internaționalismul.

Unul vedea salva­rea țării doar prin țăran și prin întoar­cerea la origini, lupta cu elementul străin: evreu, ar­mean, grec ș.a., pe când celălalt vedea în pătura țărănească o forță capa­bilă să crească calitativ, să ducă la refor­marea României, transformând-o într-o țara europeană civilizată. C. Stere era convins că reforma agrară și votul universal vor schimba destinul României. Ceea ce de fapt și s-a întâmplat după 1918.

Rivalitatea lor a culminat cu momentul când, în 1919, C. Stere a fost propus pentru a fi primit membru al Academiei Române, după ce contribuise decisiv la unirea Basarabiei. N. Iorga a refuzat categoric această recunoaștere a meritului lui Stere, amenințând cu ieșirea sa din Academie. În felul acesta Academia Ro­mâ­nă l-a preferat pe Ștefan Ciobanu.

Zigu Ornea descrie această situație delicată:

„Lucrările Adunării generale a Academiei se deschid la începutul lui octombrie 1918. Pe ordinea de zi figura și alegerea de noi membri. Într-o discuție prealabilă în secția literară, Al. Philippidi, Duiliu Zamfirescu și bătrânul Iacob Negruzzi propun alegerea lui Stere, ca reprezentând provincia lui natală. Duiliu Zamfirescu a explicat apoi cum s-au petrecut lucrurile: «Nici n-am visat să propun pe d. Stere la un scaun în Academie. Interpelat de d. Iacob Negruzzi, de care mă leagă o veche prietenie literară, fără niciun caracter politic, dacă aș fi dispus să votez pe d. Stere în secția noastră, pentru a-l prezenta plenului, am răspuns afirmativ. Propunerea a fost făcută în secție de către onorabilul d. Philippidi. Eu am votat pentru». În plen cei trei propun candidatura lui Stere, bătrânul junimist Negruzzi adăugând, în sprijin, că acesta e sufletul Basarabiei și a contribuit mult, prin discursurile sale, la înfăptuirea actului istoric de la 27 martie. Iorga, furios peste măsură, declară: „...protestez cu indignare contra alegerii unui criminal de stat și declar că, dacă se face aceasta, mă retrag din Academie” (Z. Ornea, Viața lui C. Stere, vol. II, București, 1991, p. 214).

Extrem de curios e faptul că cei doi titani au concurat și în plan strict literar. Iorga, cu mare ușurință, a scris proză, versuri, drama­turgie, istorie literară, pe când C. Stere a lansat un roman fluviu În preajma revoluției, făcând epocă literară, fiind trecut ime­diat în rândurile marilor prozatori români. Iarăși un prilej deose­bit de invidie și de bătălie fără de sfârșit...

În ziarul „Facla” (1930, din 10 aprilie, p. 1, director Ion Vinea), când cei doi protagoniști erau în viață și în plină frământare politică și de creație, scriitorul Tudor Arghezi, care colaborase la ziarul „Lumina” scos de
C. Stere la București, în timpul ocupației germane, face o introspecție psihologică și literară vizavi de cei doi, intitulând-o Două vieți paralele. „Cultura românească a produs în paralelă două personalități de tragedie, cu numele deopotrivă, în două silabe, Iorga și Stere. Amândoi cărturari și dascăli și amândoi bărbați politici fruntași – și scriitori activi, posedați de neastâmpărul Demonului, făcătorul darului prorocirii.

Unul e vioi și cântă, ca un luntraș pe Arhipelag, care-și duce barca înflorită prin undă și lumină. Orice ar face, și atunci când este mânios fără pricină și nedrept ca un licorn din fabula pădurii, unul este și rămâne simpatic, pentru că la o vârstă când și cele mai sus purtate făclii se sting sau se apleacă la numărătoarea aurului adunat din grăsimea timpului în șipotul din beci, flacăra lui nervoasă e întreagă și nesățioasă de întuneric. D-l Iorga are acest har frumos de a nu îmbătrâni, care dezminte devlăguirea precoce a intelectului românesc.

Celălalt e posomorât și vine din miază-noapte, de printre ghețuri și neguri. El nu știe să cânte, auzul lui e supărat de hohotul de râs, ochiul lui se închide dinaintea dansului nud într-un văl sideral, de Cale lactee. El geme și tușește și e trist de tristeți pe care nu le-a avut. Personagiu de concentrare și de umbră, el a jucat rolurile cele mai bune în politică, din nevăzut, asemănat în grava lui vanitate cu puterile secrete ale naturii. Vanitățile paralelului sunt de natură, dimpotrivă, naivă, ca ale copilului care ucide porumbelul fără să-și dea socoteală, cu prețul unor lacrimi vărsate prea târziu.

Primul știe să surâdă, să treacă, să uite. Cine cunoaște facilitățile lui sufletești îl exploatează en gros și en detail, de la presă până la Academie și de la Parlament până la Universitate. El nu e fericit dacă-l iubești fără să i-o spui și preferă sentimentului declarația repetată. Foarte sensibil la culori și vopsele, urșii elefanți sunt scoși din codru în câmp cu trei panglici de cocardă cu care îl gătești: prunci monstruoși ai naturii. Primul e simțitor la cuvinte ca o fetiță la mărgele. Îi zici «poftă bună» și i se face poftă de mâncare. Vede o lacrimă și plânge. Aude un oftat și se crispează. Iată de ce țin la el oamenii care nu-i fac declarații, și atunci când îi înjură cu superficialitate.

Al doilea n-a uitat niciodată ce-i datorește unui adversar și mintea lui puternică a săpat în piatră mormântul ideal al detractorilor săi, în fiece noapte. Tenacitatea omului din miază-noapte, mânată de orgolii dure, se datorește instinctului de răzbunare. Conștient de resursele interioare, el se va răzbuna însă asupra epocii, nu a oamenilor în particular și setea lui politică visează cu ochiul vânăt fix pe brumă, lichidarea unui secol întreg.

Cel dintâi, ca și cel de-al doilea, a condus un partid politic, anulându-l însă treptat din voile și nevoile lui și brusc rechemându-l la viață. Fericirea politică a celui dintâi este că și-a legat destinul de victorie, pe când paralelul, poate că din concepție, poate că din greșeală, s-a solidarizat cu înfrângerea; un destin greu, de nevoiaș prometeic.

Dar dacă cel dintâi nu și-a putut exploata victoria până la izbânda politică personală, cel de-al doilea, înfrânt, a izbutit să animeze din Vaticanul tainic al energiilor lui un partid. Dumnezeu știe ce ar fi fost în stare să încerce și să realizeze al doilea dacă victoria armelor era de partea lui! Miază-noaptea din privirile acestui ascet al inteligenței înspăimântă. Celălalt, victorios în război, strămută și în decepțiile politice succesive, vioiciunea și frăgezimea lui mediteraneeană.

Cel de al doilea cunoaște acum finalul tragic al tragediei întregi: partizanii îl aplaudă, îl slăvesc și-l abandonează. Ieri, adică aseară, Basarabia îi aparținea întreagă; azi , adică, azi la prânz, din Basarabia întreagă i-a rămas un crâmpei. E cea mai cumplită experiență pe care a făcut-o filosoful Stere.

Parcă tot mai practică și mai lipsită de suferință a fost pravila celui dintâi; el și-a părăsit singur, rând pe rând partizanii, prietenii și soldații.

Și finalul tragediei lui e paralel cu al celui de-al al doilea și ibsenian: el a rămas ca și paralelul, singur.”

Poetul T. Arghezi a intuit ceea ce urma să se producă. Singurătatea era pe cale de a zămisli noi și profunde creații...

Această concurență acerbă de idei, de soluții politice, de vanități îi motiva pe cei doi nu doar să lupte unul cu altul, dar să-și asume inițiative radicale, care, în fond, le conservau individualitatea.

Fiecare dintre ei pretindea să ocupe primul loc în ierarhia politică și științifică a vremii.

O viziune interesantă asupra relației dintre cele două personalități are publicistul Pamfil Șeicaru, care i-a cunoscut bine pe ambii și care, în cartea sa Un Singuratic: C. Stere, Madrid, 1956, p. 23, scrie:

„Între N. Iorga și C. Stere a existat o vrăjmășie neîntreruptă, fără îndoială, datorită în bună parte temperamentelor lor așa de deosebite. Parafrazând pe Spinoza, putem spune că atât caracterul lui N. Iorga cât și cel al lui C. Stere erau o teoremă din care viața lor a tras toate consecințele. N. Iorga era un risipit, C. Stere era un concentrat; primul de o irascibilă vanitate, al doilea de un nemăsurat orgoliu. Romantismul istoric al lui N. Iorga se opunea realismului sociologic al lui Stere; primul idealiza boierimea, convins că s-ar putea realiza un fel de democrație patriarhală în care țărănimea și proprietarii ar fi putut să găsească o formulă de înfrățire socială, al doilea vedea de-a lungul istoriei lupta de clasă. N. Iorga iubea consacrările oficiale, lui Stere îi erau indiferente. Primul era naționalist în sensul tradiționalist, al doilea era poporanist revoluționar”.

Doi oameni ca doi poli cu aceeași încărcătură magnetică se respingeau și nu era cea mai bună soluție pentru România Mare care avea nevoie de personalități care să consolideze legăturile dintre provinciile unite după 1918.

Academicianul Iorgu Iordan a fost studentul celor doi mari profesori. Impresiile lui despre cele două mari personalități ale culturii române le-a mărturisit în mai multe rânduri, dar am găsit că portretizarea cea mai reușită a fost făcută în volumul întâi de Memorii (vol. I, București, 1976, p. 210-212): „Cel mai mult gustam, în toate sensurile, discursurile lui N. Iorga și C. Stere, aceste personalități uriașe ale vieții noastre publice de atunci, atât de deosebite între ele. Îmi plăcea, ba chiar mă emoționa adesea, nu numai ce spuneau, ci și cum spuneau. Eram pe deplin, convins, în cazul amândurora, de perfecta lor bună-credință, ca și de intențiile lor privite din punctul de vedere al intereselor generale. Bineînțeles, adeziune politică totală manifestam numai față de directorul „Vieții Românești”, N. Iorga, ale cărui sentimente pentru clasa țărănească erau la fel de puternice, îmi era mai străin ca concepție, firește, aceasta și din cauza xenofobiei sale care îmbrăca uneori forme antisemite. Semăna cu C. Stere prin etosul și patosul cuvântărilor sale, puse, la fiecare, în slujba unor idei diferite, adesea foarte mult, de la unul la altul. Satisfacția mea ca ascultător al discursurilor lor era identică în cazul amândurora în ce privește latura pur umană. Cât despre conținutul, atât teoretic, cât și practic, preferințele mele mergeau hotărât spre C. Stere, pe care îl cunoșteam și ca profesor, cum am arătat în altă parte.

O cuvântare a lui N. Iorga extraordinar de impresionantă tocmai prin aspectul ei, într-un anumit sens, strict uman, a fost aceea de la sfârșitul anului 1911, ținută la Iași, într-o sală nu prea spațioasă, în legătură cu alegerile pentru Parlament. În legislatura abia terminată el fusese deputat al Colegiului II de Iași. Acum își pusese candidatura la același colegiu și solicita voturile alegătorilor. În ciuda modului exemplar în care își îndeplinise mandatul – mai cu seamă apărând interesele țăranilor, deși nu-i reprezenta, formal, pe aceștia, și criticând violent abuzurile, nedreptățile etc. –, simțea că pierduse mult din popularitate. (Iată un concept, cum se spune foarte des astăzi, extrem de labil în ce privește elementele lui alcătuitoare și mai cu seamă felul cum sunt ele „văzute” de oameni.) Tot discursul lui, care a durat circa două ore, a avut drept temă deosebirea dintre un candidat ca el și candidații obișnuiți ai partidelor politice. Laitmotivul era acesta: nu mă votați pe mine, pentru că sunt om cinstit, vreau binele poporului, îmi iubesc țara și dovedesc toate acestea prin munca și acțiunile mele etc., etc. Votați pe șarlatani, pe hoți, pe profitorii de toate speciile, cărora puțin le pasă de interesele obștești, care se gândesc numai la ale lor, personale, familiale și de grup etc., etc. Toate aceste spuse cu patosul lui bine cunoscut, care, de astă dată, a atins, cu siguranță, culmea cea mai de sus, m-au ținut atent și interesat cum cred că n-am mai fost niciodată, înainte sau după aceea.

L-am ascultat și pe C. Stere, orator politic, și tot la întruniri organizate cu ocazia alegerilor legislative. Ca și la Iorga, deosebirea dintre un discurs electoral și o lecție era, în general, neînsemnată, afară, bineînțeles, de criticile mai mult ori mai puțin personale, la adresa candidaților partidului opus, deși astfel de atitudini, manifestate verbal în alt ton și, desigur, în alți termeni, nu lipseau nici la unul, nici la celălalt în lecțiile sau studiile lor științifice. Asemănarea aceasta, aparent surprinzătoare, căci N. Iorga și C. Stere se găseau la antipod unul față de altul, mi-o explic eu prin profunda lor seriozitate, prin participarea lor totală, atât intelectuală, cât și afectivă, la punerea și analiza problemelor, indiferent de natura acestora. Amândoi corespundeau pe deplin definiției celebre (și foarte juste, după părerea mea) dată de Quintilan oratorului: vir bonus, dicendi peritus (om bun și la fel de bun vorbitor), cu accentul (pus tot de mine) pe partea întâi a acestei formule lapidare. La C. Stere îmi plăcea enorm – nu sunt un amator de paradoxuri – o anumită dificultate în exprimare. Găsea sau făcea impresia că găsește greu cuvintele cele mai potrivite pentru ideile sale. Eu vedeam în asta efectul procesului de elaborare a cuvântării sale, efortul depus de un gânditor autentic, care oricât de clară ar avea în minte problema supusă analizei, o vede mereu sub formă de proces, de lucru care se dezvoltă, se amplifică pas cu pas. La un orator ca Take Ionescu (dar nu numai la el), a cărui cursivitate în expunere îmi trezea înainte imaginea unei guri de apă deschise, aveam impresia că și-a învățat discursul pe de rost și de aceea nu schimbă o iotă din el debitându-l sau că o deprindere îndelungată de a vorbi, de fiecare dată mult și foarte mult, l-a transformat într-un soi de automat. C. Stere avea dificultăți și de natură lingvistică, determinate de faptul că-și făcuse studiile în limba rusă. Omul gândea, gândea pe loc, dacă mă pot exprima astfel, în sensul că nu gândise o dată pentru totdeauna acasă ceea ce intenționa să spună ascultătorilor săi, ci continua să gândească, să re-gândească în cursul expunerii”.

Tactici și strategii contrarii în abordarea problemelor realității cotidiene. Scopuri nobile, dar drumurile care duc spre ele sunt absolut opuse.

Aceste portretizări au un punct comun, deosebirea fundamentală a caracterelor celor doi titani. Imposibil, probabil, de găsit punctul de tangență care i-ar fi unit și le-ar fi conjugat eforturile.

Am putea exemplifica multe calități ale celor doi, care, dacă ar fi mers în același pas, ar fi putut face minuni.

E greu de spus și greu de crezut, dar cert este faptul cât de eficient și benefic ar fi fost pentru destinul României dacă acești doi titani nu s-ar fi confruntat pe parcursul vieții lor, ci ar fi colaborat în numele și pentru binele țării și totul ar fi fost exact așa cum a fost fixat pe Aleea Personalităților de la Muzeul „Constantin Stere” de la Bucov (Prahova), unde cei doi stau alături... în Eternitate.

Notă:

¹ Nota de la p. 294, a istoricului Ion Bulei, unul dintre cei trei autori care au scris note la această ediție: „Nu neapărat numai din cauza prezentări critice a cărții Istoria poporului român în «Viața Românească» erau încordate relațiile dintre C. Stere și N. Iorga, desigur. Între cei doi era o întreagă diferență de fel de a gândi, de mentalități, de caracter. Pentru Iorga, Stere era în acești ani «profetul basarabo-ieșean al poporanismului», care își lăfăia ciocoiește, cu apucături de parvenit îmbătat de sine, în insomnia savantă și filozofică înaintea cârdului de admiratori câștigați, meduzați și zăpăciți” (N. Iorga, O luptă literară, ediția Valeriu și Sanda Râpeanu, București, Minerva, 1979, p. 370).

Revista „Viața Românească” îi apărea ca un organ de luptă politică și socială în haina de împrumut a unei literaturi oarecum „subvenționate” (aluzie la faptul că „Viața Românească” editată cu sprijinul liberalilor, direct al lui I.I.C. Brătianu, este prima publicație din România care-și remunera colaboratorii). Între „Semănătorul” și „Viața Românească” sunt de la început deosebiri ideologice. Pentru tradiționalism, al cărei reprezentant era și „Semănătorul”, țăranul de admirat era, cum spunea G. Ibrăileanu, „țăranul patriarhal ca o rămășiță a vremurilor lui Mihai și Ștefan”. Se idealiza acest țăran tocmai pentru că era atât de rămas în urmă, cu totul în afară de viața civilizată europeană. „Viața Românească” vedea în țăran altceva: „Țăranul social, țăranul sărac, țăranul care are nevoie de reforme, de ridicare, de transformare. Iar această transformare presupunea totala occidentalizare a țării, distrugerea pe de-a-ntregul a formelor vechi” (G. Ibrăileanu, După 27 de ani. În: „Viața românească”, nr. 25, 1933, nr. 1-2, p. 5). Exagerare, desigur, care atribuie poporanismului mult mai mult decât intenționase. Antipatia lui Iorga față de Stere pleacă de la cauze ideologice. Și ea nu va înceta să crească mai cu seamă în anii Primului Război Mondial când motivelor ideologice li se adaugă cele politice.), al cărei director era, o lungă dare de seamă despre Istoria poporului român a lui Iorga, apărută în Germania, în limba germană (În notă, p. 294, Ion Bulei consemnează: „Cartea lui N. Iorga Geschichte des Romänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen apare în două volume, în august 1905, în editura Friedrich Andreas Perthes din Gotha și este o sinteză remarcabilă, republicată în 1987, sub îngrijirea Georgetei Penelea”). Recenzia era foarte minuțioasă și pe alocuri tăioasă la adresa autorului. Concluzia era totuși că Iorga este cel mai mare istoric român, iar cartea, cu toate greșelile pe care le conține și pe care nu le poate trece cu vederea un recenzent, rămâne o carte de bază.