Problematica de editare a operei lui Nicolae Iorga

Creator al unei opere multilaterale, mai ales istorice, dar și literare (tratate, critică literară, descrieri de călătorie, memorii, biografii, amintiri și evocări, necrologuri, corespondență etc.), pe care nu reușești să o parcurgi într-o viață dedicată exclusiv lecturii, publicată în limbile de circulație ale vremii, apropiate inimii sale, Nicolae Iorga este de departe, din punctul de vedere al cunoașterii creației sale, cel mai oropsit dintre toți scriitorii români.

După publicarea zecilor de tomuri de documente istorice, de cărți și articole, în țară și în străinătate, încât ajunsese chiar el să sublinieze amar că e mai apreciat în afară decât înlăuntrul țării, după intrarea în Academia Română – și ea subiect cu aleasă cântare, relație demnă de cercetare detaliată, inclusiv ca studiu psiho-sociologic −, și, mai ales, după ce numele său devenise sinonim cu însuși spiritul savant, enciclopedic, cu autoritate profesională indiscutabilă, cariera iorghiană a atins apogeul în anii 1920-1930, pentru ca, în ultima decadă a vieții, mai ales după 1937, să publice reluări și, mai ales, memoriile fără de egal astăzi. Se recunoaște în mod general că, dacă nu l-ar fi ucis legionarii, în noiembrie 1940, Antonescu nu ar fi făcut-o din proprie convingere (era, totuși, de formație militară occidentală, ca absolvent de Saint-Cyr cel puțin, dacă nu ca român filofrancez!), ori pentru salvgardarea imaginii sale externe, dacă nu din respect pentru patriotismul și munca savantului. Or, germanii nu ar fi dat, cel puțin nu în acel moment, un astfel de ordin teribil de impopular. Însă ar fi făcut-o regimul comunist de sorginte stalinistă, N. Iorga fiind înscris pe lista lor neagră și pentru antiextremismul savantului, și pentru formația sa „burgheză”, și pentru activitatea politică în Parlamentul interbelic, ce votase condamnarea PCR-ului, și pentru necolaborarea sa, care sigur s-ar fi produs.

Dispariția fizică a savantului a determinat, paradoxal, nu un boom științific, așa cum se produce, de obicei, în alte domenii creative. Nici biroul, nici celebrul lui baston, asemănat cu un toiag, nici măcar tocul de scris nu au fost scose la licitație și, în niciun caz, vreo carte mai veche. Măria Sa Istoria nu a dorit-o! Opera sa fizică a fost arsă pe ruguri, imaginea i-a fost înnegrită până la eliminare de acuzații nimicitoare, numele i-a fost condamnat la uitare, din ordin politic, pentru generațiile care au studiat, în deceniile următoare, istorie, literatură, folclor etc. Vreme de jumătate de veac, „patriarhul istoriografiei românești” nu a avut voie de la stăpânire, nici prin scrisul său, nici prin metoda sa de cercetare științifică, nici măcar prin patriotismul, odinioară recunoscut peste mări și țări (v. memoriul său către Mussolini, inclusiv cu documentație istorică italiană, când Ungaria a revendicat Transilvania) să viețuiască în cultura românească. Naționalismul și antisemitismul, printre altele, i-au fost reproșate până la distrugerea sa.

Zilele trecute, la Conferința Națională Iorga după Iorga (28-30 mai 2021), organizată de Muzeul Memorial „Nicolae Iorga” din Vălenii de Munte și colaboratorii (acum, prima întrunire, aviz colegilor interesați!) am fost întrebată (I.A.), la aniversarea a 150 de ani de la naștere, de către un cercetător pe care îl admir mult: „Dacă ar fi trăit, Iorga tot așa ar fi gândit?” N-am stat prea mult pe gânduri să afirm cu multă convingere că nu și-ar fi schimbat principiile în care a trăit o viață, cu plusurile și cu minusurile aferente, căci – nu-i așa?, − fiecare dintre noi este produsul epocii în care s-a format și trăiește, chiar dacă unii își mai schimbă părerile au ba. Nu cred că savantul și-ar fi negat afirmațiile anterioare. Nu a făcut-o nici când, la diferență de zeci de ani, într-un fel descria Italia văzută la 1890 (v. Amintiri din Italia, ediția Cristinei Ioniță), când aproape dădea cu barda criticând arta medievală italiană pentru lipsa ei de viață („estatică”), și cu totul altfel în anii 1920-1930, când diletantismul se transformase în cunoaștere profundă, apreciere și iubire pentru țara și oamenii ei (v. Poporul italian în trecut și în prezent. Cinci conferinți sau Italia. Conferinți, același editor). Doar și-a nuanțat opiniile, în ultimele două antologii de texte, lăsând să se înțeleagă un subtil regret pentru asprimea criticilor de junețe și subliniind faptul că astăzi (atunci!) altfel ar scrie, dar după o temeinică informare. Nu a făcut-o nici sub amenințarea morții, vreme de aproape 10 ani, ci doar a sperat că temperamentul juvenil al „înfierbântaților” va fi domolit de maturizarea lor politică. Soarta însă l-a cruțat de „experimentul Pitești”.

A plătit cu viața și a plătit cu interzicerea operei sale, adică lucrul cel mai de preț pentru sine, a plătit cel mai scump preț posibil doar pentru că a avut neșansa de a îmbătrâni într-o epocă de profunde și radicale răsturnări de valori umane, cele mai nefaste din istoria omenirii. Autoarele articolului de față, studente fiind în anii 1970, la 30 de ani de la dispariția savantului, nu i-au putut cunoaște nici opera literară, nici pe cea istorică, bine încuiată în „fondul secret” de tragică amintire culturală românească și de dramatice lipsuri în formarea metodologică a intelectualității postbelice, dacă avem în vedere acest model cultural și de cercetare științifică reprezentat de Nicolae Iorga. Contemporanii săi au știut, noi aflăm încă, după 100 de ani de la publicarea operei.

În anii 1960, când unii încă mai credeau că ne tragem din slavi, după „generoasa amnistie” din 1964, doar opera literară iorghiană a început să fie devoalată, cenzurată fiind (v. Pagini alese, ediția M. Berza din 1965), nicidecum publicată integral, căci elementele de patriotism nu trebuiau expuse cititorului. Nu încă! Istoria Românilor începe să fie editată abia în 1988, prin contribuția unor istorici de temeinic prestigiu, și au trebuit aproape douăzeci de ani pentru a fi finalizată. După anii 1990, nu puține din operele sale au fost reeditate, astfel că se poate spune că acum, în anul 2021, trăim în plină epocă de redescoperire a personalității și a operei celui mai mare istoric al românilor. S-a scris enorm despre autor, exegeza operei este în plin avânt, cu plusurile realizare de evoluția științifică, desigur, și încă mai sunt multe lucruri de spus la fiecare întrunire cu acest subiect.

Printre editorii români, care includ în patrimoniul lor opere iorghiene, se află Casa Editorială Demiurg, fondată în 1996, al cărui proiect de repunere în circulație a creației iorghiene se grupează în jurul a două colecții consistente: Intelectuali români de expresie franceză, coordonată de Sanda-Maria Ardeleanu, și Conferințele lui N. Iorga, inițiată de Alexandrina Ioniță, coordonată acum de Irina Croitoru. Fiecare dintre cele două colecții de sine stătătoare a ajuns la nr. 12, cu alte titluri aflate în lucru − despre care, desigur, încă nu putem vorbi −, și dacă la Conferințe..., toate numerele aparțin autorului nostru, la Intelectuali români..., avem 9 titluri în 12 volume. Doar patru autori din colecție nu aparțin universului iorghian: Sanda-Maria Ardeleanu, Mariana Șovea, Liliana Cora Foșalău și Georges Bengesco. Bun înțeles, unele dintre cărțile semnate de N. Iorga au rămas hors serie: Istoria lui Ștefan cel Mare povestită neamului românesc, Amintiri din Italia, Istoria învățământului românesc și Femeile în viața neamului nostru. Chipuri, datine, fapte, mărturii.

Portofoliul descris mai sus, de 25 de titluri în 28 de volume editate din opera literară și istorică a lui N. Iorga, este, fără îndoială, consistent și reprezentativ, și poate ar fi fost și mai amplu dacă nu am fi întâmpinat importante și numeroase dificultăți, mai ales că acest act al editării, la început negat sau minimalizat în exterior, nu a fost rezultatul unei echipe numeroase, cu o varietate profesională sau lingvistică, echipa noastră funcționând doar cu patru devotați misiunii asumate până la pasiune: Sanda-Maria Ardeleanu, Alexandrina Ioniță, Irina Croitoru și Cristina Ioniță, și beneficiind de colaborarea lui Mihai Ardeleanu.

Reeditarea secvențială, dar cu respectarea in integrum a operei iorghiene, – dacă este să fim foarte corecți profesional, − a fost posibilă inițial doar ca o tentativă de măsurare a posibilităților și de identificare a limitelor (Istoria lui Ștefan cel Mare...), fără crearea unor perspective decât în momentul în care a fost cristalizat proiectul cultural Francofonia românească. Restitutio, sub patronajul Centrului de Cercetare Analiza Discursului (CADISS) de la Universitatea „Ștefan cel Mare” din Suceava și al Alianței Civilizațiilor ONU, cu subproiectul Intelectuali români de expresie franceză, amândouă asumate de Sanda Maria Ardeleanu. A fost momentul în care s-a constituit echipa, căreia i-au crescut treptat aripi, pentru readucerea în fața cititorului a unor cărți demult uitate, dar de valoare unică în cultura românească, și a unui fel de a gândi astăzi aproape necunoscut, dacă ne referim la cititorul nespecializat, la publicul larg, căruia i se adresa Nicolae Iorga, atunci când nu vorbea studenților.

Se cuvine subliniată aserțiunea autorului − unul dintre crezurile sale de o viață −, că un mare profesor e mare nu prin mulțimea datelor transmise ascultătorului/cititorului − atunci, ca și acum, se merge la enciclopedie! −, ci prin felul în care stabilește conexiuni între evenimente și fenomene, le interpretează, dar, mai ales, prin felul în care știe să explice lucruri extrem de complicate într-un mod pe înțelesul tuturor. Or, Nicolae Iorga, mai mult de a fi un mare culegător și publicator de documente, prin zecile de tomuri, a fost un mare profesor prin tratatele sale și un conferențiar deosebit de admirat, prin sutele de conferințe, de un public pe care știa să-l entuziasmeze în primul rând pentru cauza românească, pentru includerea istoriei și culturii românești în istoria și cultura universală, subliniind valorile naționale, adeseori rămase necunoscute și neapreciate, ne spune el însuși. Este adevărat că adeseori începea conferințele adresându-se personalităților din auditoriu, însă tonul său cald și cuvântul său se adresează omului, nu specialistului, iar ascultătorii săi nu sunt numai studenți, ci sunt foarte variați și ca pregătire, și ca nivel cultural, însă, în final, toți au împărtășit mesajul și l-au răsplătit cu ovații adeseori menționate în text.

Dintre toate problemele de editare, această păstrare a autenticului ton și stil iorghian a pus mari dificultăți. În fond, pe parcursul sutei de ani, care s-a derulat din vremea autorului până în vremea actualului cititor, limba a cunoscut evoluții asupra căreia se cere, din partea editorului, o minimă, dar judicioasă intervenție, iar scrierea contemporană nouă, cu rigorile ei specifice, nu vine, în niciun caz, să ușureze munca noastră. Pe de o parte, este știut că o virgulă poate schimba sensul propoziției, iar autorul nostru uza și abuza de particulă, iar corectura textului era departe de a fi fost partea cea mai tare a autorului. Pe de altă parte, cititorul actual însuși, comparând edițiile, poate constata diferența de calitate a tiparului și intuiește multe din dificultățile de natură lingvistică, pentru care rareori există reguli generale. Și, pentru a sublinia aspectul în discuție, am procedat la publicarea unor facsimile din original în paralel cu textul edițiilor de față, respectul cititorului fiind de nelipsit în domeniul nostru. Asemeni actului de traducere, pentru care păstrarea autenticului, a specificului autorului, într-o varietate de nuanțe lingvistice, este o chestiune de creație și de recreație, asemeni lui, deci, ni se pare actul de reeditare, la nivel de literă și punctuație. Dintre toate titlurile iorghiene editate la Demiurg, cele mai mari probleme le-a pus Istoria literaturilor romanice în desvoltarea și legăturile lor (3 vol.). Așa cum se cuvine, s-a lucrat după ediția princeps, − la fel ca toate celelalte reeditări, fără a se folosi vreo ediție intermediară, posibil cenzurată politic sau chiar de editor −, reconstituindu-se textul prin culegere, text puternic alterat nu de trecerea timpului, ci de calitatea tiparului inițial; nu o dată, în cursul reeditărilor, am fost nevoiți să notăm adeseori în subsol ilizibil în original. Dacă Alexandru Duțu, în 1968, și-a asumat misiunea de a întregi textul lipsă din versurile citate în limbi neolatine, noi nu am făcut completări, nici aici, nici în altă parte, ci am redat întocmai textul, asumându-ne mențiunea.

Pe de altă parte, întrucât corectura ediției princeps era, adeseori, în mare suferință, de pildă, având uneori nota de subsol explicată, dar lipsea mențiunea ei în text, am fost nevoite să-i găsim locul potrivit după conținut și să remediem, asumându-ne problema. Bineînțeles, multe alte corecturi, chiar nume de personaje istorice sau literare, ori de autori citați în forme diferite, ca să nu mai pomenim de textul propriu-zis, au fost remediate implicit, uniformizând cu forma general recunoscută. Deci, nu puține au fost arogările legate de corectură de text, absentă sau incomplet realizată în ediția princeps. Pentru editările de la Demiurg, aspectele lingvistice au fost asumate de Sanda-Maria Ardeleanu, iar aspectele istorice, de Alexandrina Ioniță: ambele suntem de părere că nu e deloc imposibil să fie munca noastră imperfectă, dar perfectibilă, pentru eventuale ediții viitoare.

Unele dintre operele lui Nicolae Iorga reeditate la Casa Editorială Demiurg din Iași, expuse în anexa acestor rânduri, au fost deja republicate în deceniile precedente (Istoria lui Ștefan cel Mare (1966), Istoria literaturilor romanice... (1968), Istoria învățămîntului românesc (1971)), însă majoritatea se află la prima reeditare. În fond, oricare cititor se întreabă în mod firesc: Ce aduce nou reeditarea de la Demiurg? Este sau nu mai bună decât alta? De ce e mai bună? Ce aduce mai bun față de precedenta? Evident, trecem peste faptul că edițiile princeps sunt extrem de greu de găsit și cu foarte mari probleme de lectură din cauza tiparul care și inițial era greu de citit.

Să luăm, de pildă, prima reeditare a două cărți foarte iubite de autor: Portretele Doamnelor române publicate de N. Iorga / Portraits des princesses roumaines publiés par N. Iorga și Domnii români după portrete și fresce contemporane adunate și publicate de președintele Comisiunii N. Iorga / Les princes roumains d’après des portraits et des fresques réunis et publiés par le president de la Commission N. Iorga (titlurile de la Demiurg) poate și pentru că a vizitat mănăstirile Moldovei și Valahiei în cruciș și în curmeziș, pentru a realiza aceste ediții neegalate încă prin portretistică.

Ediția princeps a Doamnelor române era, din start, bilingvă, ceea ce s-a păstrat, cum era și normal, în singura reeditate de după 1937, însă aceasta a necesitat o nouă culegere a textelor (român și francez), cu efectuarea corecturilor absente inițial, după care s-a procedat la crearea indicelui general, care nu era în prima ediție și care a dat un plus de valoare cărții, crescută, la rândul ei, de calitatea de protocol, realizată la Demiurg. Partea a doua a cărții reproduce în ediție anastatică portretistica inițială.

Pentru că Doamnele române a fost prima republicată din set, era o obligație de onoare să o întregim și ne-am oprit asupra Domnilor români, singura reeditare după 1930, încercând să realizăm ceea ce s-ar putea numi „carte în oglindă”, așa cum a inspirat-o autorul. Pentru că ediția princeps era numai în românește, s-a procedat la traducerea textului în franceză (Sanda-Maria Ardeleanu), cu corecturile textelor, română și franceză, iar Prefeței autorului i-a fost realizat indicele general; a fost apoi anexată partea a doua, cu ilustrația în formă anastatică, și s-a realizat copertarea în catifea albastru regal, de protocol, ca și precedenta. Avem astfel o elegantă reeditare, un set de carte rară, de care cititorul, român sau francofon, se bucură și sub aspectul conținutului, căci nu-l mai sufocă mulțimea personajelor istorice, − ele pot fi ușor identificate după indice −, și sub aspectul formei de o rară frumusețe.

Nu ne oprim asupra Istoriei învățământului românesc, pe care fiecare dascăl, poate și fiecare elev mai vrednic ar trebui să o aibă în propria bibliotecă, dar insistăm să subliniem o ediție deosebit de reușită, în trei limbi (română, franceză și germană), care întrunește două texte iorghiene, Ce sunt și ce vor sașii din Ardeal și Problema sașilor din Transilvania, scrise la mare diferență de timp, 1919 și 1936, în traducerea Sandei-Maria Ardeleanu, Alexandrinei Ioniță și Irinei Croitoru. Dar să ne oprim, nu în defavoarea informării cititorului, asupra Istoriei poporului frances, pentru prima dată republicată după 1919, cu prefața lui Alexandru-Florin Platon, ce subliniază valoarea actuală a cărții în ciuda timpului decurs. (Se va fi întrebat, nedumerit și, poate, în dezacord, lectorul nostru de ce frances și nu francez: simplu, pentru că așa scria Iorga și așa era încetățenit în grafia epocii, însă Kiev și nu Chiev, pentru a nu crea confuzii și pentru a-l introduce în contemporaneitatea noastră pe același beneficiar al textului, ca să revenim asupra obligațiilor de autenticitate și a răspunderii editoriale!) Aici, ca și la Chestiunile..., unice cărți!, ale lui Nicolae Iorga (Chestiunea Rinului, Chestiunea Mării Mediterane, Chestiunea Dunării, Chestiunea oceanelor, aceasta din urmă, în lucru) sau ca în Istoria statelor balcanice în Epoca Modernă, notele editorului vin să reliefeze și să limpezească în știința cititorului multe din evenimentele și personalitățile citate, ca, de altfel, reconstituirea bibliografiei iorghiene, astăzi total uitate și neutilizate, dar foarte doctă și de referință la vremea ei, cu corecțiile și completările necesare, de la Istoria învățământului...

Să scrii despre Nicolae Iorga și/sau despre cărțile sale pare un demers interminabil, iar a vorbi despre republicarea operei sale – nu vorbim acum despre Opera omnia, despre care s-a discutat la „Iorga după Iorga”, toată lumea recunoscând că un astfel de proiect depășește și posibilitățile unei echipe mici, și pe acelea ale unei edituri mici, ci este numai de anvergura Academiei Române, pe parcursul unui timp îndelungat și cu specialiști întruniți din mai multe domenii! – pare o asumare de neterminat. Și totuși, dintre toate reeditările de la Demiurg, două din cărțile savantului au rămas acum nereliefate. Prima este prelegerea savantului la Collège de France, în 1921, închinată romanității românilor, în care explică teoria Romaniei orientale, pentru prima dată tradusă în românește de Sanda-Maria Ardeleanu și pentru prima dată publicată în România, realizând o ediție bilingvă de largă respirație și de excepțională cunoaștere a noastră pe plan extern, Latinii din Orient / Les Latins d’Orient. Redescoperirea acestei ediții se dovedește a fi mai mult decât necesară, în egală măsură, istoricilor, lingviștilor, juriștilor ș.a.

O altă carte iorghiană, peste care nu se poate trece, este Lupta pentru limba romănească (ediția din 1906, pentru că așa scria Iorga  și așa se scria la vremea respectivă!), pe care am considerat-o cea mai elocventă relevare a rolului pe care limba l-a avut în păstrarea ființei noastre naționale de-a lungul secolelor („... în nicio alcătuire nu se poate întrupa mai deplin și mai frumos sufletul unui neam decât în limbă. Limba cuprinde într-o formă înțeleasă veșnic de toți, întrebuințată necontenit de toți, întreaga viață, timp de secole întregi, timp de mii de ani uneori, a poporului aceluia. Limba pe care o vorbim acuma nu este numai limba românească de astăzi, nu este ceva fixat acuma de gramatici, pe care oamenii să-l întrebuințeze după normele ce se află în aceste gramatici; ea este ființa vie care ni vine din timpurile cele mai depărtate ale trecutului nostru, ea este cea mai scumpă moștenire a strămoșilor cari au lucrat, generație de generație, la elaborarea acestui suprem product sufletesc care este limba”. Sau: „Astăzi în limba românească se poate exprima cugetarea cea mai fină, se poate exprima simțirea cea mai gingașă, se poate exprima cea mai mare înălțime a cugetării, că această limbă este tot așa de măiestrită când se află în mâna măiestrului cum sunt acele pe care le întrebuințează scriitorii cei mai mari ai Apusului civilisat”).

Sfâșietorul destin istoric al cărților iorghiene, pe parcursul acestei sute de ani derulate, poate fi depășit doar prin repunerea lor pe raftul librăriilor, spre nesfârșita cunoaștere a cititorului. Epocile istorice fiind diferite, oamenii înșiși de o diversitate de necuantificat, felul de a aprecia vremurile de o varietate uluitoare, nu e de mirare că Iorga însuși și opera lui au constituit obiectul nenumăratelor judecăți: de la insulte (naționalist, antisemit, rasist cu nuanțările aferente etc.) până la admirație nețărmurită. Prin editarea cărților sale, ne-am propus să oferim cititorului doar partea cea mai frumoasă și mai constructivă a gândirii sale, care întotdeauna intersecta nenumărate planuri, deschizând noi perspective de cunoaștere studenților săi, vastului său auditoriu, iar acum, nouă.

Anexa 1:

Colecția Intelectuali români de expresie franceză

Coordonată de prof. univ. dr. Sanda-Maria ARDELEANU

1. N. Iorga, Latinii din Orient/Les Latins d’Orient, trad. Sanda-Maria Ardeleanu, ed. Alexandrina Ioniță

2. Portretele Doamnelor române publicate de N. Iorga/ Portraits des princesses roumaines publiés par N. Iorga, ed. Sanda-Maria Ardeleanu, Alexandrina Ioniță

3. Domnii români după portrete și fresce contemporane adunate și publicate de președintele Comisiunii N. Iorga/ Les princes roumains d’après des portraits et des fresques réunis et publiés par le president de la Commission N. Iorga, ed. Alexandrina Ioniță, Sanda-Maria Ardeleanu

4. Sanda-Maria Ardeleanu, Mariana Șovea, La franco-philophonie roumaine

5. Regina Elisabeta văzută de N. Iorga, ed. Sanda-Maria Ardeleanu, Mihai Ardeleanu, Alexandrina Ioniță

6. Personalități franceze văzute de N. Iorga, vol. I: 2016; vol. II: 2018, ed. Sanda-Maria Ardeleanu și Alexandrina Ioniță

7. Liliana Cora Foșalău, Le monde lexical du vin

8. N. Iorga, Franța în sud-estul Europei. Conferinţe susţinute la Sorbona, ed. Sanda-Maria Ardeleanu, Alexandrina Ioniță

9. N. Iorga, Istoria literaturilor romanice în desvoltarea și legăturile lor, vol. I-III, ed. Alexandrina Ioniță, Sanda-Maria Ardeleanu

10. Georges Bengesco, Bibliografie franco-română de la începutul secolului al XIX-lea până în zilele noastre (lucrări tipărite sau editate în Franța) / Bibliographie franco-roumaine depuis le commencement du XIX^e siecle jusqu’à nos jours (ouvrages imprimés ou édité en france), traducerea Prefeței din limba franceză coordonată de prof. dr. Elena-Brândușa Steiciuc. Ediție anastatică îngrijită și notele Prefeței de dr. Alexandrina Ioniță

11. N. Iorga, Ce sunt și ce vor sașii din Ardeal. Problema sașilor din Transilvania, ediție trilingvă îngrijită, note și traduceri de Sanda-Maria Ardeleanu, Alexandrina Ioniță și Irina Croitoru

12. N. Iorga, Istoria poporului frances, prefață de Florin-Alexandru Platon, ediție îngrijită de Sanda-Maria Ardeleanu și Alexandrina Ioniță.

Anexa 2:

Colecția Conferințele lui N. Iorga

Coordonată de asist. univ. dr. Irina CROITORU

1. Medici și medicină în trecutul românesc, ediție îngrijită, adnotată și indice general de Irina Croitoru

2. Cugetare și faptă germană. Cuvânt înainte de Viorica Moisuc, ediție îngrijită de Alexandrina Ioniță

3. Originea și sensul democrației, ediție îngrijită și note de Sanda-Maria Ardeleanu și Al. Ioniță

4. Cugetare și faptă germană, ediția a 2-a, Cuvânt înainte de Viorica Moisuc, ediție îngrijită și indice general de Al. Ioniță

5. Lupta pentru limba romănească. Acte și lămuriri privitoare la faptele din martie 1906, ediție îngrijită și note de S.-M. Ardeleanu și Al. Ioniță.

6. Poporul italian în trecut și în present. Cinci conferinți, ediție îngrijită și note de Cristina Ioniță

7. Italia. Conferinți, ediție îngrijită și note de Cristina Ioniță

8. Chestiunea Mării Mediterane. Istorie a Europei de Miazăzi în legătură cu această chestie, ediție îngrijită, note și indice general de Al. Ioniță

9. Chestiunea Rinului. Istorie a Europei Apusene în legătură cu această chestie, ediție îngrijită, note și indice general de Al. Ioniță

10. Chestiunea Dunării. Istorie a Europei Răsăritene în legătură cu această chestie, ediție îngrijită, note și indice general de Al. Ioniță

11. Istoria statelor balcanice în Epoca Modernă. Lecții ținute la Universitatea din București, ediție îngrijită, note și indice general de Al. Ioniță

12. Chestia oceanelor. Lecții făcute la Școala de Război, ediție îngrijită, note și indice general de Al. Ioniță.