De-a lungul hotarelor noastre fireşti: pe Nistru

Din Conferinţa la Liga Culturală, ţinută cu prilejul congresului, la 1 iunie

Trăim într-o ţară de profeţi, şi într-o ţară de profeţi este de rău gust să spui că ai prevăzut ceva. Deci n-am avut norocul să prevăd, ci ocupaţiile mele şi o curiozitate de spirit foarte naturală m-au făcut să mă apropii de o mulţime de lucruri cam neglijate, cu singurul regret că împrejurările n-au adus şi pe alţii în acelaşi domeniu ca să aibă azi la îndemână aceeaşi experienţă, căci ne-am putea înţelege mai bine. Căci, când declamăm numai, declamăm fiecare pe alt ton şi se face un fel de cacofonie oratorică foarte neplăcută. Iar, dacă e vorba numai de idei, atunci oamenii se înţeleg de la cel dintâi cuvânt şi declamaţia e superfluă.

Hotarele neamului românesc am mulţumirea de a le cu­noaşte în parte prin mine însumi. Mi-a venit cândva un dor de drum. Dorul acesta de drum m-a îndreptat, nu, ca pe atâţia – cari pentru moment se pare că au nemerit mai bine – pe cine ştie ce drumuri plăcute din Occident, unde ştiţi că „au mâncat pânea amară a exilului”, pe unii dintre fraţii noştri cari au simţit mai ieri o nebiruită nevoie de a face propagandă tocmai în momentul când băteau la Bucureşti bombele nemţeşti, ori, mai târziu, la Iaşi bolşevicii nutreau gânduri nu prea bune, aşa încât între „propagandă” şi evenimentele acestea este se pare o legătură foarte strânsă. (Ilaritate, aplauze)

Ci drumurile acestea pe care, într-un anume moment, m-am simţit îndemnat să le fac m-au dus până la margenile ţinuturilor româneşti.

Amintirile sunt plăcute la orice vrâstă, dar mai ales sunt plăcute pentru acela al cărui orizont se tot îngustează cu vrâsta care creşte. Cum omul are totdeauna nevoie de perspectivă, îmbătrânind el şi-o deschide tot mai larg în urmă iar, când îşi isprăveşte zilele, este o perspectivă infinită deschisă către veşnicie; nimic înainte, nimic în urmă, ci numai infinitul speranţei de imortalitate în faţă.

Îngăduit să-mi fie deci să povestesc despre câteva drumuri făcute la hotare, dând cu acest prilej câteva noţiuni de care se pot alipi apoi anumite informaţiuni istorice.

Îmi voi aduce aminte toată viaţa de o admirabilă călătorie pe care am făcut-o pe Nistru, pe Nistrul asupra căruia se îndreaptă azi ochi foarte lacomi, deşi privesc foarte departe, de la marginea Siberiei tocmai până la Bender şi Cetatea Albă. Nenorocit telescop diplomatic acela care permite a se vedea hrăpăreţ de atât de departe, şi mai curând aş fi preferat să nu existe nici un fel de telescop diplomatic, decât să vadă de unde este amiralul Colceag Basarabia, de unde se zice că e originar, dar pe care o doreşte ca ţară rusească într-un imperiu din care să nu se fi luat nimic alta decât Polonia. Mare primejdie este aceea care ni vine acuma de acolo; poate hotărî cineva ce-o vrea, dar este a nu cunoaşte naţiunea română dacă se crede că s-ar putea aşa ceva. Din Basarabia nu ne ducem, poate fi foarte sigur oricine, decât morţi. (Aplauze furtunoase)

Căci este în noi o veche îndărătnicie românească datând de mai multe secole, de când Ştefan cel Mare porni a lua Colomeia, foarte bătrân, cu vechea lui socoteală în Pocuţia: scrisori de-ale lui Alexandru cel Bun, bani neplătiţi... şi omul, răzeş bătrân, care-şi avea hârtiile totdeauna la îndemână, poftit să se ducă de acolo cu ofertă de arbitragiu, în interesul general al creştinătăţii, la care se gândea şi el, dar până la un punct, a spus cuvintele acestea: „Eu am venit aici în moşia mea şi nu mă duc”, ad guttur meum, în ruptul capului, în frântul gâ­tului, am zice, ca să născocim un termin corespunzător celui latin. Şi nu s-a dus. A venit, pe urmă, un om mai slab, care s-a dus; dar Ştefan, el, nu s-a dus, Tot aşa în ruptul capului nu ne ducem din Basarabia, nici de hatârul lui Colceag. (Aplauze puternice)

Am mers în Basarabia o dată cu dl. Nicolae Flondor, călă­torind la aventură, mai cu paşaport, mai fără. Dl Flondor ştia ruteneşte, eu nici o vorbă. Era atunci şi războiul cu Japonia, timp de foarte aspră cercetare a călătorilor; dar pleacă cineva nu numai cu paşaportul, ci şi cu norocul lui. Ne-am dus la Hotin. Drum foarte frumos, străbătând de-a curmezişul satele, de la Noua Suliţă drept spre cetatea lui Petru Rareş. Şi în aceste părţi contestate de ucraineni n-am avut impresia că sunt printre ruteni.

Aici, o mică paranteză: limba este un lucru foarte preţios pentru un popor: dar noi avem români foarte buni cari vorbesc româneşte foarte rău, şi sunt atâţia români de grai bun cari au apărat cauza nemţească, şi alţi români perfecţi în ce priveşte limba, cari nu s-au arătat şi buni români, aşa încât între aceştia şi aceia cari vorbesc româneşte cu un accent detestabil, dar simt şi lucrează româneşte, daţi-mi voie să aleg – cum gâciţi.

Mare lucru e limba, dar nu este totul. Este în sufletul omu­lui ceva mai tare decât însuşi graiul pe care-l întrebuinţează o conştiinţă instinctivă care deodată răsare.

Şi este şi un fel de vădire în afară a firii celei mai ascunse dinăuntru, prin port, prin datini, prin felul însuşi de a se înfăţişă, caractere
într-adevăr deosebitoare pentru un popor. Ei bine, până şi în ţinutul Hotinului am văzut îmbrăcămintea veche a poporului românesc, cea mai mândră, aceea care se găseşte şi în nordul Bucovinei, dincolo de Prut, şi pe care o găsim în Moldova, în regiunile ungureşti: admirabilul port femeiesc cu vălul alb, lung, încunjurând pieptănătura înaltă, specială.

Am ajuns la Hotin. Ruşi în Hotin n-am prea văzut, afară de un poliţai care încasa evreii din localitate spuindu-li că se pregăteşte un pogrom şi că el singur este persoana care-i poate salva. Evident că el făcea pogromul şi deci tot el îl putea contramanda.

În Hotin am mai văzut persoane care români nu erau, dar nici ruşi, şi care m-au primit pe mine, român, fără nici un fel de duşmănie naţională, ci ca pe o pradă rară străină, venită în părţile acestea; mi-au acordat chiar titlul de onoare, pe care l-am reprodus în cartea mea şi care a supărat pe dl. dr. Cazacu, acum om politic de opoziţie în Basarabia, după ce a fost medic ­la noi, pentru că acel termen ar fi fost insultător faţă de populaţiunea care nu era rusească şi nu era românească; mi-au spus că sunt „a grois purăţ”, un mare „purăţ”. (Ilaritate)

De la Hotin am vrut să cobor pe Nistru cu barca. Mi-ar fi fost o mare plăcere, dar n-am putut să mi-o îndeplinesc şi a trebuit să merg pe uscat, tăind alt colţ al Basarabiei de la Hotin până la Soroca. Am trecut printr-un minunat ţinut de mazili vechi şi dârji.

Nicăieri pe aici n-am întâlnit altă populaţie decât populaţia românească, aceea care a dat seminţia şi apucăturile Hânceştilor, cari au lăsat vorba cea mare de opoziţie, de alt fel de opoziţie: „Vodă vrea şi Hâncu ba”. Altceva decât opoziţia de azi care e în multe cazuri linguşirea de mâne, precum linguşirea de azi este opoziţia de mâne. (Aplauze)

Am ajuns la Soroca. Acolo am întâlnit paraziţi oameni şi paraziţi neoameni, cari trăiesc foarte bine împreună.

Am aşteptat vaporul, parohodul cum îi zic ruşii, şi cu el am mers de la Soroca până la localitatea pe care aceiaşi ruşi o numesc, neştiind ce însemnează, Vadolivoda, ceea ce înseamnă un „Vad al lui Vodă”, proprietate a domniei. Pe atunci nu mergea vaporul până la Cetatea Albă, cum aş fi dorit eu, şi cetatea studiilor mele n-am văzut-o încă, deşi ceva mă îndeamnă să-mi cumpăr un locşor acolo şi din căsuţa mea să privesc ca pârcălabii vremurilor asupra limanului larg şi a valurilor tulburate ale Mării Negre.

La Vadul lui Vodă coborâre pentru Chişinău. Dar până acolo adevărata graniţă românească am văzut-o. Pe lume nu se poate închipui, cred – potrivit poate şi sentimentalităţii mele naţionale – drum mai frumos ca acea coborâre pe Nistru într-o noapte de mai.

Aproape toată lumea se dusese să doarmă, şi rămăsesem singur pe coperta vaporului. Era în aer o mireasmă de tei, cântau privighetorile de o parte şi de alta a pădurilor de pe mal: ce mai era nevoie să-mi spuie cineva ce ţară era aceasta! O cunoşteam din rădiurile Botoşanilor, din codrii Vasluiului, din măgurile dunărene, o cunoşteam din adâncurile Ardealului şi Bucovinei, din şesurile Banatului, din toate părţile pe unde m-a purtat viaţa şi dorul: doar era mireasma ţerii mele, şi aceea nu înşeală. (Aplauze entuziaste îndelung prelungite)

Aşa am văzut laturea răsăriteană a românimei, pe Nistru.

(Neamul Românesc, an. XIV, nr. 125, 15 iun. 1919, p. 1.)
Preluat din lucrarea N. Iorga. Neamul Românesc în Basarabia, volumul II,
ediție îngrijită, note, comentarii și bibliografie de Iordan Datcu,
Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1997, p. 223-226.